Ion Ionescu-Bucovu

de ziua ta, Emine
( scris cu ocazia celui de al 162-lea an de la nașterea sa)

15 ianuarie 1850

din trecut, din adâncuri de cer,
ai căzut ca o stea orbitoare,
peste iarna noastră de vis,
ruptă probabil din margini de soare,
aveai chip și nume de om
și te-ai numit pe scurt: Emin,
voievodul limbii române,
născut din goluri de chin.

viața ta, un dor ancestral și enorm
de țărâna în care străbunii tăi dorm,
obraz lângă obraz cu dungile- amare,
prin zloata istoriei, făcându-și cărare,
lumi lângă lumi, născute din greu,
aceasta e viața Eminului meu.

de ziua ta, Emine, te-am adunat din flori,
din leagăn de istorii, din dulcile candori,
din versul tău hipnotic pe care l-am iubit,
din limba ta frumoasă cu care m-am hrănit,
din dragostea păgână pentru femeia-ți dragă
din viața ta amară, străină și pribeagă.

cenușa ta târzie arzând pe rana mea
e ca o dulce piatră de-albastră peruzea,
tu mi-ai hrănit poemul cu explozii solare
de aceea , Emine, a ta viață mă doare.


tu ești Shakespeare-ul nostru pământean
ce coboarând în inimi an de an,
ești demonul nostru iubit și ești înger,
ascult cum rănile tale încă mai sânger.

cu tine arde doina cântând pe frunză-n vânt,
tu ne-ai deschis cărarea dintre cer și pământ,
cu limba ta de aur, veche și înțeleaptă,
noi am urcat prin vremuri, așa, treaptă cu treaptă,
paseri măiastre rotesc peste-al tău creștet
și-ți înfrunzesc coroana frunzișului veșted,
te-ai ridicat luceafăr pe cerul cu stele,
și strălucești acolo în rânduri cu ele,
ești visul nostru și durerea noastră,
ce-a-ncremenit în veci pe bolta albastră.

5 ianuarie 2012

Ion Ionescu-Bucovu

Va multumim din suflet pentru onoarea ce ne-ati facut-o inscriindu-va pe forumul asociatiei noastre. Speram sa va simtiti cu adevarat in Universul prieteniei. Pentru a posta pe pagina dumneavoastra e suficient sa coborati in josul paginii unde scrie raspuns rapid, aveti aici toate uneltele necesare postarilor. Ne e nevoie sa deschideti de fiecare data un topic nou. Rodica Rodean presedinta asociatiei noastre va va rearanja subiectele intr-o singura pagina. Inca o data va multumesc pentru ca ati poposit si in sufletele noastre, cu drag din drag Mara.

pastorală

deasupra muntelui
pe-o gura de rai
se ridică inele de nori,
suişuri de vis în plai roit de stele,
prin vremi păstorul cu mioare
îşi cânta doina către zborurile nesfârşirii,
sub streaşina de codru verde
veghează ochiul mumei lui
şi-l caută înfrigurată
întrebând stele şi luceferi
dacă l-au văzut.
treci măicuţă în legendă,
nu mai întreba de el:
mijlocelul lui subtire
zace-n stei sus pe carpaţi,
mustăcioara lui-pădure,
brâul tău e curcubeu,
după ploi, roind sămânţa,
iar cojocul cel de lână
s-a făcut blană de smeu.
chinu-ţi râde-n respirare,
nu mai plânge, tu, măicuţă,
peste leagăn de iubire,
el e trunchiul ce-a vândut
soarele pe-un nou născut.
zidul lumii el a fost
şi-a pierit în prag de seară
cerul s-a cutremurat,
l-au plâns brazii, florile,
au lăcrimat zorile...

fecioraşul meu iubit,
mama ta mereu te cheamă:
vin la sânul meu de mamă...

19 octombrie 2010


a umplut păiejenişul colţul nostru de fericire

pe pereti oglinzile au ruginit,
a umplut păiejenişul
colţul nostru de fericire
inimile noastre plâng
dup-atâta iubire...
pe ape pescăruşii se joacă ca-n vis,
e semn că furtuna va trece,
dup-atâta zbucium
vom poposi în lumină
între soare şi paradis...
sentimentele noastre- relicve de dor-
au rămas ca nişte statui
ale nimănui.
ploi şi furtuni au trecut peste noi
şi-am strâns apa în pumni,
ca să ne răcorim sângele,
plânge-le, iubito, plângele..



femei

zeiţe, trupuri de aur,
voi aprindeţi sideful şi lumina,
strălucind a lebede
când luna se scaldă calmă-n mare,
ramuri de apă şi dor
trecând prin nopţile mele.
insomnaticile mele nopţi
se prefac în flacără,
cerul în tremurare,
plin de fluturi şi muzici,
cu voi topazul
e vis.

VIS

te-am visat, mamă, trecând
peste câmp înalt de zare,
zbor de paseri călătoare,
timpul tău amestecând.

te-am strigat ca să mai stai
să te văd si eu pe culme.
spre ce început de lume
tu ca îngerii plecai?

erai plânsă şi aveai,
aripi albe, dor de mamă,
şi mi se făcuse teamă,
te strigam şi n-auzeai.

zbor de paseri argintii,
ce te duc în vis uşoare,
îngropate-n veşnicii,
triste si nepăsătoare.

te-am visat, mamă, trecând
şi în ochi aveai suspine,
genele-ţi de lacrimi pline
şi de mine întrebând…
3 septembrie 2010

ritual de toamnă

hai să ne luăm de mână şi să fugim prin toamnă
cu amintirile strânse buchet,
ne scânteiază ochii de fericire,
tu o icoană, eu un profet.
hai să ne recitim poemele vieţii
şi să ne amintim cum a fost,
să n-ascultăm ce ne spun poeţii,
noi am trăit un vis la restant-post.
tu veneai de departe, din visele mele,
erai iluzia ce mi-o doream,
eu veneam de neunde, din gânduri rebele,
din lumea de vise ce mi-o cream.
deschide întâiul poem al dragostei noastre
acum când toamna hoinăreşte prin noi,
şi udă cu lacrimi o floare din glastre,
nostalgice gânduri prin vânturi si ploi...
saturn îmi trecuse prin zodie viaţa
şi cripta din mine privea către cer,
natura, săraca, schimbase iar faţa
şi eu, făt-frumosul, veneam să te cer.
deşi era toamnă, o toamna de vise,
stele si lună si cerul rebel
dansau printre noi ca dulci paradise
când ţi-am pus pe deget primul inel.
am uzurpat totul în toamna aceea
şi m-am ascuns în inima ta,
atunci am văzut ce-nseamnă femeia,
ce patimi şi vise ascunde în ea.

sună timpul a iarbă de toamnă,
trupurile noastre pierdute-n candori,
s-au ridicat a nu ştiu câta oară,
prin universul plin de stele si sori.

hai să ne luăm de mână, iubita mea doamnă,
aşa ca nebunii pe scări de mătase,
să facem din vise poeme de toamnă
să urcăm către ceruri prin ploi si vântoase...

11 septembrie 2010

iubire blondă

iubire blondă
te-am visat
cu lacrimile
drept fântâni
era târziu
la noi în sat
părea că suntem
doi străini.
şi am venit
la tine-n vis
să-ţi dau
o dulce sărutare,
iar visul nostru
s-a închis
şi am căzut
aşa-n uitare.

se lasă seara-ncet
pe pleoape
o zi din viaţă
s-a mai scurs
umbre se leagănă
pe ape
în buza
tristului apus.

am deschis ochii
către cer
priveam
la soare şi la lună
ca să te cer,
mândro, te cer,
să fim de-apururi
împreună.

tot aşteptând
să vii odată
ca să-mi răsai frumos
în prag
cu chipul tău gingaş
de fată
să-mi mângâi
sufletul pribeag.

n-a mai rămas
într-un potir
decât a visului ispită,
şi efemerul elixir
cu dulcea apă
otrăvită.

la timpurile
viitoare,
un curcubeu
cu-nalte punţi
spre –nlănţuirile
stelare
cu misticele noastre
nunţi.

15 martie 2011

Bună seara şi bun venit printre noi, domnule profesor! Cu prietenie şi consideraţie, Raul

miercuri, 4 aprilie 2012

orpheu şi euridice

râuri curg din părul tău,
râuri de platină, râuri de stele şi de lumină,
din glezna ta răsar păduri de tei
din ochii tăi ţâşnesc laseri de dor,
din gura ta, izvoare zdrumicate,
din inimă, un fulger orbitor.

îmi culc obrazul meu pe coasta ta
ca pe un portativ de oase vii,
ascult cum cântă sângele în tine
ca unVivaldi -n prag de primăvară
şi-adorm pe braţul tău înmiresmat
ca ultimul îndrăgostit bărbat.

tu taci şi laşi timpul să treacă
într-un extaz nedesluşit de zei,
deasupra noastră luna nopţii beată,
chiorâş se uită pe furiş la noi,
se rupe totul împrejurul nostru,
cuvintele- au tăcut ca nişte pietre,
murind mereu în aşa vis ferice
ca un orpheu al tău, euridice.

mi-e tema c-o să fugă timpul înapoi,
şi se va pune stavilă-ntre doi
mi-e teama c-o să vină menelaos
şi visul se va prăbuşi în haos...
mi-e teama că ne va-nghiţi uitarea
cum vine valul, pustieşte marea.
mi-e teama de cronos că trece prin noi,
tu stând la o fereastră de tren,
făcându-mi cu mâna un semn de adio,
prelung, străveziu, cu batista în vânt;
am văzut o lacrimă din ochii tăi picurând
şi mi s-a făcut teamă că ne va acoperi uitarea
precum vânturile şi valurile acoperă marea...

15 mai 2011

duminică, 25 martie 2012

Bine ati revenit pe site...va asteptam ....

Imi plac versurile dvs...felicitari

.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

miercuri, 4 aprilie 2012

(fragment din romanul cu acelaşi nume)

Oamenii simt nevoia din când în când să-l omoare pe Dumnezeu. Atunci pot face ei toate mârşeviile de pe pământ. Bunăoară la revoluţie si după. Căci până la revoluţie Dumnezeu era clandestin în casele noastre. Dar de la revoluţie încoace l-au omorât pentru a justifica crimele, furturile, privatizările frauduloase şi toate nelegiuirile care au venit peste noi. Fiecare om şi-a ucis propriul Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul colectiv care tronează peste tot pământul. Sau dacă nu l-au ucis , l-au luat drept tovarăş pentru tot ceea ce au făcut. Hoţul se închină la Dumnezeu când pleacă la furat, la fel si criminalul, când omoară, judecătorul când dă o sentinţă nedreaptă,omul de afaceri când îşi plăteşte salariaţii sub nivelul muncii lor, politicianul când minte, prostituatele , când ies la şosea, beţivii , când uita numărul casei, copiii şi nevasta, doctorul, când ia mită de la sărac, interlopul când face trafic cu carne vie, ziaristul care este în slujba patronului, cum a făcut Coacăză ăla, când a scris neadevăruri despre mine, mafiotii care comandă moartea de la distanţă, teroriştii, care în numele lui Allah, fac ravagii prin lume, derbedeii sodomiţi, care se împreunează între ei, funcţionarul , când stă cu mâna întinsă...
Dar vine o zi- zice poporul- când fiecare îşi primeşte răsplata cu asupra de măsură. Şi nu pe lumea cealaltă, ci pe lumea asta. Ca ziarist am fost în puşcării şi am luat interviuri de la fel de fel de oameni. Criminali condamnaţi pentru omoruri se roagă la Dumnezeu şi pun icoanele sub cap pentru a-i ajuta. O fauna de oamnei pe care Dumnezeu a făcut-o pentru a arăta că în lume există şi răul şi binele. Dar mai mult rău decât bine. Şi lupta dintre Bine si Rău se dă pe viaţă şi pe moarte. Colegul meu, Marian, îmi citerază mereu sloganuri despre om. Şi poate are dreptate când îmi spune că omul este un animal mistic care face prea des uz de numele lui Dumnezeu. (mistic, pe dracu, ar zice Gigel în euforia lui aburită cu alcool). Dar dacă îl întrebi cele zece porunci dă din coate. Văd câteodată lumea într-o ipostază pantagruielică, demnă de jurasicul park, cu mâini lungi, hrăpăreţe, cu gânduri ascunse, cu guri hulpave, spurcate de vorbe fără noimă, cu picioare lungi, şi ochi de strigoi, cu capete care umbla prin nori, cu limbi ascutite care au venin în ele precum şerpii care-şi varsă scursura lor ucigaşă...
Plimbându-mă eu prin această faună danteasă cu gândurile rătăcite, am adormit târziu şi am visat un vis ciudat. Treceam seara cu maşina pe drumul care ducea în satul prietenelui meu de revoluţie, Gigel, care era profesor pe acele meleaguri. Peste câmp, am trecut pe lângă ruinele unui aerodrom militar care devenise paragină si mânăstire, adăpostind câţiva călugări. La poarta lui, aruncat în şanţ l-am găsit pe Gigel, beat mort, cu pantalonii în vine, strigând cât îl ţinea gura: săriţi, oameni buni, că m-a violat călugărul ăla nenorocit, săriţi, repeta el mereu, m-a pus să joc rolul de femeie pentru a-şi face el poftele... Nix! Doamneeee... Nu mai are bani şi mă pune să-i vopsesc iar icoanele cu sânge, să vadă lumea minunea, cum lăcrimează ele...( Adevărul că visul era o reacţie la ce auzisem eu într-o zi că făcuse. Bă, călugăre, îi zisese el într-o zi beat, vreai să fac tot Bucureştiul să vină să se închine la icoanele tale şi să curga banii gârlă? Se sculase cu noaptea în cap, dăduse drumul cu acul la o venă de-a lui în clubul aerodromului care acum era pe post de biserică, şi mânjise toate icoanele pe la ochi cu sângele lui. Când se sculaseră călugării, neştiind ce s-a întâmplat, dădusera sfoara-n ţară că icoanele din biserică lăcrimeaza si sângerează. Minune de la Dumnezeu! Şi în câteva luni oamenii din toate colturile ţării veniseră să vadă minunea cu autocare şi masini mici, pe jos sau cu avionul.) Pe drum trec doi ţărani cu o droagă cu un măgar, îl ia pe dom’ profesor, dom’ profesor, ce-aveti? c-o fi, c-o păţi, m-a violat, domne, călugării, m-a violat nenorocitul, şi m-a aruncat aici în miez de noapte... Hai că te ducem noi acasă, au zis ţăranii, de unde casă, că eu n-am nici casă, nici masă... Te lăsăm noi undeva, vreai să rămâi aici să te mănânce lupii peste noapte? Aici, domne, aici în câmpul cu flori ca ciobanul mioritic, c-am ramas al nimănui pe pământ... Şi l-au urcat în droagă cu pricina, cum o botezase Preda în ,,Moromeţii’: două roate şi-un măgar, atelaj particular... Şi a coborât cu el în curtea bisericii, unde stătea Alboaica, sora lui Marin Preda, aia care avea grija de biserică, apoi au luat-o spre cimitir cu el şi l-au debarcat pe cavoul Gumeştilor. L-au pus cu faţa în sus, i-au împreunat mâinile ca la mort şi i-au aprins trei lumânări între degete. Aleluia, aleluia, râdea nul dintre ţărani, punându-i în gură şi un muc de ţigară... Şi l-au părăsit acolo până spre dimineaţă când au venit femeile la cimitir şi-au dat peste el şi au început să se jelească: aoleooo, dom’profesor, murirăţi ce făcurăţi? Aoleooo şi aoleooo... El: nix, tăceţi, fa, din gură, că n-am murit, voi nu vedeţi că sunt viu? M-a violat, nenorocitul, şi nix... N-am mai vrut să fac sfinţii să plângă să ia nenorocitul banii... Femeile începură să chicotească: cum să-l violeze, fa? Alta: a fost pe post de femeie! Şi râd şi se închină. Doamne, iartă-ne, iartă-l, Doamne, că asta e tot de la Dumnezeu...
M-am trezit în ruga femeilor şi în chicotul lor cu o bătaie puternică în uşă. Am întrebat speriat, sub imperiul visului: cine este? Eu, Anca! Am sărit şi i-am deschis uşa. Era Anca, prietena noastră de la revoluţie, acum profesor universitar, îmbrăcată sumar într-o cămaşă de noapte, plângea şi tremura toată. Ce-i ,Anca, ce s-a întâmplat? A fugit nenorocitul din spital si a vrut sa se omoare! Cine? Cum cine? Bărbatu-mio! Deabia am scăpat de cuţitul lui... Măi, Anca, i-am zis, s-o liniştesc, să nu fi fost vreo obsesie a ta! Cum să fie, domnule, nu vezi că am camaşa ruptă? Mă uit mai bine la cămaşa ei, tot pieptul era rupt şi printre ruptură se zbăteu ţâţele ca doua iade scăpat din zăbrele. Dau repede telefon la 112. Vine politia comunitară. Plecăm acasă la Anca. Acolo am găsit uşile deschise, micuţul Felix, copilul lor, dormea în pătuţul lui, Lorintiu, bărbatu-său, nicăieri. Poliţistul îi lasă un număr de telefon, dacă... Anca înţelege şi rămâne acasă. Eu plec să mă culc iar. Traversez strada şi-l găsesc pe Lorinţiu stănd jos după o ghenă cu gunoi. Plângea. Ce-ai Lorinţiu?- îl întreb. M-au dus la spitalul de nebuni ca să scape de mine!-zbiera el. Nu-i nimic, îi zic, şi-l iau de braţ să-l duc la mine acasă. Doamneee, atâta mi-a trebuit că mi-a împuiat capul cu poveştile lui mai mult inventate. Că l-a părăsit Mesalina, amanta cu care trăia, că i-a furat geanta cu bani, că părinţii lui sunt nişte criminali comunişti, vor să-l dezmoştenească, că Anca e o curva, a văzut-o el cu profesorul, un coleg de-al ei, cum se sărutau în parc, că maşina lui a fost furată de interlopi şi politia nu face nimic, fordul lui cu care fusese în Deltă, că...
Printre bazaconiile lui mă furişez în hol si le dau telefon părinţilor lui să vină să-l ia de la mine. Veniţi că Lorinţiu e la mine! Ce caută acolo, n-are nevastă? A fugit din spital, le explic eu, şi a bătut-o pe Anca! Faceti ceva şi scăpaţi-mă de el! Bine, venim! Au venit amândoi. Domnul Radu, tatăl, plângea. Dar printre lacrimi n-o vedea pe Crina, nevasta lui, ci pe Odette, căci o confunda cu franţuzoaica, fosta lui iubită. Doamna Crina parcă scăpase dintr-un război. Avea părul vâlvoi şi ochii bulbucati. Zicea că la viaţa ei a fost o mare arhitectă, acum a rămas o epavă din ea şi asta datorita acestui copil. Tatăl, fostul securist, plângea întruna şi se ruga de Lorintiu: hai, tată, acasă, hai dragă Lorinţiu... Maică-sa sare ca arsă: Cum să-l duci, draga, acasă? Trebuie dus la spital! Lorinţiu când aude de spital, începe să tune si să fulgere, că ce vreţi să ma omorâţi? Ştiţi cu cine stau eu acolo? Cu doi nebuni agresivi care-mi baga degetele în nas şi apoi se uita pe nări să-mi vadă creierii din cap. Eu le spun că nu mai am creieri că mi i-a scos doctorul. Ei nu cred si se holbează la nările mele... Şi plânge. Şi plânge si maică-sa. Numai tu eşti de vină, îl apostrofează ea pe Radu, că nu te-ai interesat de el când era mic să-i dai si tu o educaţie! Cum să-i dau educatie când eram tot timpul plecat?- îi reproşază el. Vina o porţi tu, ca mamă, ca l-ai lăsat de capul lui şi uite unde a ajuns! Unde am ajuns, băăă, se rătoieşte Lorinţiu la el. Crina îl ia cu vorba buna: hai, băiatul mamei, să mergem, îl mângâie pe obraz şi-l sărută şi taică-său, în urma lor închide uşa şi pleacă. Doamneeee, mă închinam eu, bine c-am scăpat de ei. M-am tâmpit si eu, parcă a căzut cerul de plumb în capul meu. Să fie a dracului de revoluţie că a sucit lumea! Unde eşti copilărie?- vorba lui Eminescu. Când nu ştiam de nimic şi mă plimbam pe dealuri şi mă tăvăleam prin fâneţe şi sărutam luna noaptea sub ploaia de stele si făceam dragoste cu Măriuţa, sau când mă lua bunicul în căruţă dimineaţa şi plecam la secere cu noptea-n cap ,paca- paca, cea plăvane, ăis joiane, şi eu dormeam cu tigva de lapte la cap în cântatul cocoşilor... Se spune că ielele se sperie de cântatul cocosilor şi fug pe tărâmurile lor. Şi eu aşteptam masa când aşternea buna prosopul şi punea mămăliga pe el cu drobul de brânză şi cu castronaşul de lapte... Unde este mitul acestui sat? De ce ,Doamne, m-ai adus în această Sodomă? Unde este Măriuţa din vacanţele mele de vara care mi se topea în braţe şi eu mă uitam la ea ca un naiv cum dispare din faţa mea în fum ca o fiinţă fără trup, intrând în alte lumi. Acea fiinţă care m-a scos din copilărie si mi-a sucit pentru prima data mintile, masturbându-mă cu imaginea ei o bună bucata de timp. Unde este mărul lui unchiu care făcea nişte mere mari de la care nu puteam să-mi iau gândul până nu săream pârleazul şi plecam cu sânul plin de mere acasă. Furam! Furam din viaţa care venea peste mine cu mare repeziciune. Furam cu ochiul chipul Măriuţei, furam cu gândul, furam cu fapta, furam tot ce vedeam cu spiritul şi băgam în inima mea fragilă de copil acest amalgam de sentimente până o umpleam cu toate naivităţile din lume. Vorbeam singur cu pomii, cu stelele, cu luna, cu codrul, cu lunca, cu Dumnezeu, cu dealurile si cu păsările cerului... Adeseori vorbeam cu mine însumi. Şi am rămas un biet naiv care se încălzeşte la flacăra unor iluzii, privind lumea nu ca tot omul ci printr-o lupă numai a mea pe care mi-o ţin pitită în inimă şi o scot de câte ori vreau să...

Limba română ne aduce-acasă -
Ne este fiică, mamă şi mireasă..
Însă dincolo de-orişicare limbă,
Este un cântec care nu se schimbă.

MARIN PREDA ȘI „ERA TICĂLOȘILOR”
(partea întâi)

Pe 16 mai 2012 se împlinesc 32 de ani de la moartea lui Marin Preda, prilej de rememorare a unuia dintre cei mai mari prozatori români actuali. Moartea lui a venit în plină glorie, după romanul său „Cel mai iubit dintre pământeni”, roamn care probabil i-a fost fatal.
În noaptea când a fost lansat romanul la librăria „Eminescu” din capitală s-a strâns un număr imens de iubitori de literatură, de la profesori, la scriitori și cititori de rând pentru a-i cumpăra cartea. Trecând prin zonă Elena Ceușescu și văzând atâta puhoi de oameni, a întrebat pentru ce sunt strânși acolo atâția oameni și cineva din escortă i-a răspuns că Marin Preda a scris un roman care se numește „Cel mai iubit dintre pământeni”. Auzind de titlu a crezut că cel mai iubit dintre pământeni este Nicolae Ceaușescu și a fost tare încântată. După câteva zile de la apariția romanului a tunat și a fulgerat când a aflat că romanul este un afront adus regimului, prin personajul Petrini, un alter ego al scriitorului, care a îndrăsnit să compare epoca lui Ceaușescu de societate socialistă multilateral dezvoltată cu o „ eră a ticăloșilor”. Cei de la Comitetul de cultură au mâncat o mare papară iar securitatea a primit noi ordine de monitorizare a tuturor scriitorilor și nu numai a lor, ca să nu mai apară astfel de cărți.
În acea perioadă eu însumi am fost protagonistul unei astfel de anchete. M-am pomenit cu doi securiști la poartă care mi-au spus că am o anonimă în care sunt reclamat că posed mult aur și să le dau voie să-mi facă o percheziție. Natural că le-am dat voie, dar când am văzut că răscolesc prin sertarele bibliotecii, mi-am dat seama că nu după aur au venit ei ci după manuscrisul unui roman pe care tocmai atunci îl terminasem. Mi l-au confiscat și au plecat mulțumiți, lăsându-mi un proces –verbal pe masă. Manuscrisul mi-a parvenit prin postul de miliție local în preajma revoluției din 1989, când securitatea a intrat în panică.Vă închipuiți prin ce am trecut câțiva ani, așteptându-mă oricând să fiu inculpat ca dușman al orânduirii socialiste. Dar nu asta interesează. Să revenim la Marin Preda. Despre organele de represiune ale statului care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", Petrini, foloseşte la adresa lor epitete precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care până la urmă l-a omorât de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc. Aici amintea de organele de securitate cum supravegheau oamenii și cum o rețetă de medicamente este luată drept comunicare cifrată, transmisă „dușmanului de clasă” în țară. . Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, Eugen Simion are şi o poveste hazlie cu Marin Preda cum l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie.
Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa băieţilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct în aluzia referitoare la dorinţa ei de implicare în viata politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simţiseră ofuscaţi la apariţia volumului "Delirul".
Toate aceste fapte au speriat regimul și a intrat în alarmă. Lui Marin Preda trebuia să i se închidă gura. Mai cu seamă că după romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, devenise celebru, era adulat de mulțime, mergea prin țară la întânliri cu cititorii, cu delegații interminabile de scriitori, critici literari, prieteni și era ascultat ca un guru de un auditoriu care umplea sălile peste măsură. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe nerăsuflate. De altfel și eu la citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu „era asta a ticăloşilor” şi cu „bezmeticii” despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuând în lamentabil? După moartea lui tragică, mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…

Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. Eugen Simion, critic literar și prieten cu scriitorul arată că „Marin Pereda avea un sistem coerent de gândire și o morală ce se bizuia pe câteva noțiuni fundamentale. Era o ființă complexă, neobișnuit de complexă chiar pentru un creator.” Scriitorii lui preferați erau Dostoievki, Balzac, pe care îl admira enorm, Tolstoi, singurul scriitor pe care îl credea pe cuvânt,Celine, Camus, Marlaux, Faulkner, iar dintre români, Sadoveanu și Caragiale. Nu întâmplător i-a editat și prefațațat opera lui Caragiale iar eroul lui din „Moromeții” are afinități caragialești. Citea mereu Biblia, avea o memorie fabuloasă a epicului, Eroii lui „pățeau ceva” A cunoaște, a trăi și a păți erau cele trei verbe care defineau demersul lui epic. Se inițiase și în filozofie, vorbea cunoscuților despre Cartea morților tibetani, de Gnoza din Princeton, recitea Nietzsche, și alte cărți filozofice, fapt certificat și de C. Noica .
În opera lui, moartea are un loc aparte. El de altfel a fost toată viața obsedat de moarte. În ”Moromeții,II,” moartea tatălui are o grandoare aparte, ca o tragedie greacă, o moarte simbolică, dispariția unui mic zeu al câmpiei care era tatăl lui. Cu el piere o lume sub talpa istoriei. În „Cel mai iubit dintre pământeni”, Preda vorbește mai mult ca oriunde despre moarte, prevestindu-și parcă sfârșitul apropiat. Dar moartea, de fapt frica de moarte l-a obsedat permanent în viața de zi cu zi.
O lovitură soseşte ca un trăsnet în anul 1980, într-o zi a lunii mai, pe 16, când am auzit că Marin Preda a murit. Cum să moară Marin Preda? Moartea lui venea după succesul extraordinar cu romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni” După această dată din doi în doi ani se ţinea un festival ,,Marin Preda” în Siliştea Gumeşti şi la care am participat şi eu.
Se vorbea în surdină că moartea lui n-ar fi fost naturală. Prima dată am aflat de la sora lui, Alboaica, că la moarte avea o lovitură în cap pe care medicul legist i-o motivase prin căzătura din pat. Dar paturile de la Mogoşoaia erau atât de joase, încât, oricât ar fi căzut din pat, nu putea să-i rămână un asemenea semn. El, îmi spunea Alboaica, de câte ori venea pe acasă, le povestea la ai lui, lui Ilinca, că prevestea ceva, avea bănuiala morţii păgubaşe... „Mă urmăresc...” le spunea. „Cine?” - ł-a întrebat ea, soru-sa, Ilinca. Şi el tăcea. Nu-i răspunsndea.
Marin Preda a fost luat în vizorul securităţii după apariţia romanului "Delirul", roman care readucea în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducătorului României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial intr-o lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane să treacă Prutul pentru eliberarea Basarabiei.
Notiţele volumului al doilea din "Delirul", împreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau în fişetul lui personal au dispărut imediat după moartea scriitorului. După unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atât pentru ruşi, care nu puteau uita înfrângerile suferite în fata armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât şi pentru cuplul dictatorial din România, deoarece în acest volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politica a ţării. De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu moartea lui Nicolae Labiș sau cu cea a actorului Amza Pellea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, în contextul unei întâmplări din oraşul Băileşti: "Leana lui Zăpăcitu din capul satului". "Zăpăcitu" era porecla concetăţeanului său pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe mâna lui "Radu", adică iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securităţii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit următorul mesaj de ameninţare: "dacă îl dai pe Pacepa (Orizonturi roşii), vei muri", precum şi a altor câtorva din conducerea postului de radio "Europa Libera", a inginerului Gh. Ursu, a lui Virgil Trofim, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca să dăm numai câteva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului.
Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie şi în rândul unora dintre confraţii săi, atât înainte cât şi după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au încercat să minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul ca a colaborat cu acest regim este impardonabil.
Să vedem insa cum s-a desfăşurat "colaborarea" lui cu regimul comunist şi care au fost relaţiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar şi de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori în documentele securităţii. în Dosarul de Urmărire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume şi era intitulat "Editorul", există o notă a securităţii datată 16 noiembrie 1972 în care se menţionează că "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifestări negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru". După "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceauşescu anunţa începutul aşa zisei "revoluţii culturale" după model chinezesc, securitatea a început urmărirea tuturor plecărilor peste hotare ale scriitorilor, consideraţi potenţiali duşmani ai "revoluţiei culturale".
Se cunoaşte faptul ca Marin Preda era în evidenta securităţii încă din anul 1966. Toate deplasările şi întâlnirile lui erau urmărite de o armata de agenţi care îl supravegheau în permanenta. în notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se menţiona: "declaraţii duşmănoase la adresa orânduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia", precum şi unele afirmaţii cu privire la lipsa de libertate a presei în România. Intr-una din aceste note se preciza că în anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se întâlnise cu "transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din România". în luna ianuarie 1972 un alt informator al securităţii care semna "Artur", scria că Marin Preda se întâlnise la Paris cu Monica Lovinescu şi cu alţi colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". în baza acestor note, cât şi a unui referat al securităţii în legătură cu "activitatea lui duşmănoasă", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Romaneasca" s-au făcut dese percheziţii noaptea. Cat priveşte "colaborarea" lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu uşurinţa citind declaraţia criticului literar Marin Mincu căruia nu i se publicau lucrările fiind acuzat ca în scrierile lui este prea de "dreapta". Marin Preda, directorul Editurii l-a apărat insa punând la punct pe un denigrator al acestuia printr-o înjurătură neaoşe, publicându-i apoi toate lucrările. Iată cum îl caracterizează Marin Mincu pe acest aşa zis "produs al proletcultismului": "Marin Preda era un om de o elevată nobleţe, comportându-se în orice împrejurare ca un adevărat aristocrat; el avea răbdarea nobila să-i asculte pe toţi cei care i se adresau şi să le răspundă cu francheţe şi naturaleţe. De asemeni el apreciază "onestitatea intelectuală a lui Preda şi incapacitatea lui organica de a nu tolera minciuna şi injustiţia, de orice fel ar fi fost acestea."
La rândul lui, Nicolae Breban declara că Marin Preda i-a publicat romanul "Îngerul de gips", deşi era ostracizat în ţară întrucât participase peste hotare la manifestări anticomuniste.
În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul Mogoşoaia. Aici avea o camera a lui în care se simţea bine şi putea să scrie în linişte. Seara la apusul soarelui, ieşea la plimbare prin parcul somtuos al Mogoşoaiei singur sau în compania altor scriitoricum erau Sânziana Pop, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi etc. . Cei care l-au cunoscut spun ca era un taciturn, rar îi scoteai vorba din gura. El se confesa rar şi numai prin întrebări.
,,Serile acelea erau adevărate academii de literatură, pe care prezenţa d-lui Preda le transforma în regal.” –povesteşte Sânziana Pop.La Palatul Mogoşoaia, creaţia Martei Bibescu, locul era pur si simplu un paradis natural, plin de arbori seculari , de păşuni verzi şi flori în care castelana îşi pusese întreaga pasiune ,,Marin Preda era brutal în discuţii, dar numai cu cei pe care-i dispretuia, adică majoritatea ,, creatorilor” aflaţi la vremea aceea în solda scriitorimii care mişunau pe la Palat.”- zice tot Sânziana Pop. În colhozul literar al Mogoşoaei erau multe figuri abjecte care i-ar fi putut face rău lui Marin Preda. Oameni simpli din interiorul Palatului, nea Duminică si nea Răsărit, îngrijitori, au declarat: Marin Preda ştia că o să moară. Se simţea urmărit, îi era frică. Îşi baricada camera, plângea, ieşea noaptea gol pe culuarul pustiu, strigând îngrozit: ,,Mă omoara, băiete, mă omoară!”A fost otrăvit, a fost drogat? Soţia lui, Elena Preda: ,,Da, Marin avea o mulţime de spaime. Una din ele era legată de friguri, de boala lui din copilărie. De pildă, îi era frică să mai meargă la mare, pentru că acolo avusese ultima criză...” Avea permanente atacuri de panică, din această cauză îl apropiase pe Mircea Dinescu ca prieten să stea cu el mai mult. În ziua aceea fatidică Elena Preda a primit un telefon de la el, era la editură: ,,Îmbracă-te trebuie să mergem la Mogoşoaia!” Femeia i-a explicat că nu poate să lase copiii singuri, erau mici doar. ,,Dacă vin, îi iau şi pe ei!” Marin Preda s-a supărat. A căutat bona să stea cu ei, dar n-a găsit-o. Simţea nevoia să fie cu cineva, primea telefoane anonime în care era ameninţat.,, Trebuie să vii să stai cu mine!” Cine îl ameninţa? După aparitia ,,Delirului” a urmat o perioadă de hăituire. Chiar soţia lui, Elena Preda, primea bilete de ameninţare pline de cuvinte obscene care erau semnate ,,Un grup de legionari”. Miza acestor ameninţări era volumul al doilea al ,,Delirului”. La mare, Mircea Sântimbreanu, a venit la Elena şi a întrebat-o: ,,Ştiţi, a venit ambasadorul rus, Drozdenco, şi m-a întrebat ce are de gând să scrie Marin Preda în volumul al doilea din ,,Delirul”... Spuneţi-i domnului Preda să fie atent!” După un timp, altădată în Bucureşti, seara, când a venit Preda acasă: ,, Ha, ha, ha, să vezi ce-am mai făcut astăzi!...Ştii cine a venit la mine, la birou?’ ,,Dacă nu spui, nu ştiu!”-i-a zis soţia. Zice: ,,Ambasadorul sovietic!” După o pauză:,, Cum să vina el să mă întrebe ce am de gând să scriu mai departe în ,,Delirul”? ,,Ţi-a pus chiar el întrebarea asta?”-l-a interogat soţia.,, Da m-a întrebat direct: Ce aveţi dumneavoastră de gând să scrieţi în volumul al doilea din ,,Delirul”? Marin Preda a luat o poză serioasă şi i-a zis: ,,Ia ascultă, de când veniţi voi să ne întrebaţi pe noi ce scriem în ţara asta? Noi venim să vă întrebăm pe voi ce faceţi?... Cum îţi permiţi dumneata să vii în biroul meu, la mine acasă, şi să mă întrebi aşa ceva?” Scena aceasta Marin Preda o povestea prietenilor cu mândrie, dar în sufletul lui se cuibărea neliniştea. Dupa aceasta scenă Preda a fost invitat în URSS la un simpozion, dar a refuzat vizita. Îi era frică de o iradiere sau alceva de genul ăsta. Altădată a primit un mesaj telefonic de tipul: ,,Te-ai trezit şi tu să scrii cărţi curajoase. Ai grijă că te vom omorî pe tine şi pe copiii tăi.” In 1979 a fost la un pas de moarte în urma unui accident de circulatie stupid cu un tir ciudat, care a căutat să lovească intenţionat maşina scriitorului.
(Revista As,AnulXX, nr.938,1-8 octombrie 2010- din relatările Elenei Preda, soţia scriitorului)
De aici şi până în ziua fatală n-a fost decât un pas.

(Va urma)

Ion Ionescu-Bucovu

Vă mulţumesc pentru materialul despre Marin Preda . L-am citit pe nerăsuflate.

MARIN PREDA ȘI „ERA TICĂLOȘILOR”
( partea a doua)

În cartea sa, "Cum a murit Marin Preda", C. Turturică, pare-se şoferul lui, povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez şi eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda jubila după succesul său cu "Cel mai iubit dintre pământeni". În relaţii proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă ci în camera lui de la Mogoşoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi, Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie. Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belşug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău, după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whiski toată ziua. Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoşoaia. Pe drum are o serie întreagă de peripeţii cu şoferul, fiind beat, pentru care nu mai insist. Şoferul îl urcă scările la Mogoşoaia şi-l dă în primire unor cheflii scriitori care serbau o zi de naştere. Câţiva din ei, văzând în ce hal este, se duc şi-l culcă în camera lui. Peste noapte, Marin Preda se scoală şi se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă, motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă tânără, glumind, îi întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă. Preda bea paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai baut şi apă) şi se întoarce în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu mai apare, se duc la cameră să-l ia. Dar îl găsesc mort, trântit cu faţa în jos, cu o mână atârnându-i pe margineapatului.
Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui, provenită în somn. De aici încep speculaţiile. Pictoriţa cu pricina a dispărul ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia, probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat cercetările, rămânând acest diagnostic. Cert este că eu am discutat cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri.
Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea…
Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume cuprinsă de minciună şi delaţiune.
Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Carageale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia şi filozofia…
Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura duşmanii ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar.
Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, "de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…”
Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”
După 1989, Marin Preda, ca de altfel şi Eminescu, a început să intre într-un con de umbră, nemeritat. ,,A apărut-zice Eugen Simion- o formă nouă de contestare, agasarea sau impacienţa, iritarea faţă de orice tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciştilor şi scriitorilor care îl atacă bezmetic…m-am trezit că sunt admonestat şi chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulţi îl urăsc pe Preda nu numai că e un mare scriitor ci şi că vine din lumea ţărănească. Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…”


Câteva date biografice
Copilăria
La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, plasa Balaci, județul Teleorman, se naște Marin Preda, fiu al lui Tudor Călărașu, „de profesie plugar", și al Joiței Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucât părinții nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joița Preda putea primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joița venea cu două fete din prima căsătorie: Măria (poreclită Alboaica - după numele bărbatului) și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți cu prima soție care-i murise: Ilie (Paraschiv), Gheorghe (Achim) și Ion (Nilă). În familia celor doi soți se mai nasc: Ilinca, Marin și Alexandru (Sae).[1]
Copilul Marin Preda își petrece copilăria în această familie numeroasă care – în ciuda celor două loturi de pământ „primite la împroprietărire” – nu este lipsită de griji.
În septembrie 1929, învățătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl, care și-a dat copiii la școală numai la vârsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor este reînscris în clasa I, la Școala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la țară, copilul participă și la treburile gospodărești (păzitul vitelor, munca la câmp), ceea ce face ca în primele clase să absenteze adesea de la școală. Dar treptat-treptat, se dovedește printre elevii cei mai buni din seria sa, obținând premiul cu coroniță (scenă evocată în Moromeții).
Anul 1933 – 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viața școlarului: tatăl nu-i mai poate cumpăra cărți și se îmbolnăvește de malarie. Învățătorul îi arată multă bunăvoință, îl ajută să termine anul școlar și-i împrumută cărți. Când nu găsește cărți noi în sat, merge să împrumute în comunele vecine: „Cum adică - exclamase odată tatăl surprins - să faci treizeci de kilometri până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Și să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieșit gălăgie mare...”. Cu rugăminți repetate și insistențe, obține de la mama sa promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la „școala de învățători”.
Între 1934 – 1937 urmează clasele V – VII, avându-l ca învățător pe Ion Georgescu din Balaci, un sat vecin. Dascălul își va reaminti la bătrânețe că elevul Marin Preda „era un visător în clasă”, dar „se descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcând o „lucrare senzațională”.
Termină clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obținerea certificatului de absolvire a șapte clase îl susține la Școala de centru din Ciolănești (o comună la zece kilometri distanță de Siliștea-Gumești). La 18 iunie i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a șapte clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.
Plecarea din satul natal
În 1937, evitând Școala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reședința județului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. (Fiecare județ având o școală de învățători, erau preferați la examene cei din județul respectiv.) Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.
În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în „Viața ca o pradă” și în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.
În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” și în „Viața ca o pradă”.
La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (urmat și cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.
În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.
În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.
Activitatea literară
În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.[1]
În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.
În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[]Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.
Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi din 1952devine redactor la revista „Viața românească”. În 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții. Un an mai târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se oprește la Beijing. În 1954 se căsătorește cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorțat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor 70. Cu cea de-a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru.
În 1960-1961, citește marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner, cu care proza lui are evidente afinități. În 1965 traduce împreună cu soția Eta romanul Ciuma de Albert Camus. În 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. În 1970 traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.
În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.
Apare ediția a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viața ca o pradă, un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conștiinței unui artist.
În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. O lună mai târziu este ales deputat în Marea Adunare Națională (parlamentul). Între 1975 și 1980 locuiește în București pe strada (pictor) Alexandru Romano nr.21.
Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia.
Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS ar fi dispărut.[
Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni și a survenit în condiții oculte.. Potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condițiile unei come etilice”.
În ultimii cinci ani de viață a fost mentor și prieten literar al lui Cezar Ivănescu. ( date din Wikipedia)
]Lista selectivă a operelor antume
 1948 - Întâlnirea din pământuri, roman
 1949 - Ana Roșculeț
 1952 - Desfășurarea
 1955 - Moromeții, roman, volumul I
 1956 - Ferestre întunecate
 1959 - Îndrăzneala
 1962 - Risipitorii, roman
 1967 - Moromeții, roman, volumul II
 1968 - Intrusul, roman
 1972 - Imposibila întoarcere, roman
 1972 - Marele singuratic, roman
 1973 - Întâlnirea din pământuri, roman (ediția a 2-a)
 1975 - Delirul, roman
 1977 - Viața ca o pradă, roman
 1980 - Cel mai iubit dintre pământeni, roman
Traducător
Marin Preda a tradus din operele lui Dostoievski.
Note
1. ^ a b Moromeții, prefață de Constantin Mohanu, Editura Cartea Românească, 1975
2. ^ Marin Preda, Imposibila întoarcere, p. 20
3. ^ Scriitorul Marin Preda, moartea ca o povară, „Evenimentul zilei”, 11 februarie 2007
4. ^ George Georgescu, Moartea lui Marin Preda - accident sau crimă?
5. ^ "Moncher chiar era mort", 29/06/2010, jurnalul.ro, accesat la 4 octombrie 2010

Bibliografie
 Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, București, Editura Albatros, 1973
 Mihai Ungheanu, Marin Preda: vocație și aspirație, București, Editura Eminescu, 1973; ediția a II-a revăzută și adăugită, Timișoara, Editura Amarcord, 2002
 Ion Bălu, Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976
 Eugen Simion, Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, București, Editura Cartea Românească, 1981
 Vasile Popovici, Marin Preda – timpul dialogului, București, Editura Cartea Românească, 1983
 Monica Spiridon, Omul supt vremi: eseu despre Marin Preda, romancierul, București, Editura Cartea Românească, 1993
 Andrei Grigor, Marin Preda – incomodul, Galați, Editura Porto-Franco, 1996
 Cornel Munteanu, Marin Preda: fascinația iubirii, eseuri, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996
 Mariana Șipoș, Dosarul „Marin Preda”. Viața și moartea unui scriitor în procese-verbale, declarații, arhive ale Securității, mărturii și foto-documente, Timișoara Editura Amarcord, 1999
 C. Turturică, Cum a murit Marin PredaRodica Zane, Marin Preda, monografie, antologie comentată, receptare critică, Brașov, Editura Aula, 2001
 Emil Manu, Viața lui Marin Preda, București, Editura Vestala, 2003
 Marian Ciobanu,MARIN PREDA, monografie sentimentală.

"Mulţi îl urăsc pe Preda nu numai că e un mare scriitor ci şi că vine din lumea ţărănească. Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…”
Aţi spus un mare adevăr şi este valabil şi în cazul altor scriitori şi nu numai. Vulpea care nu ajunge la struguri are şi ea un soi de nemurire a ei..mizerabilă, ce e drept, dar este ceva.

Mulțumesc domnule Ovidiu Raul Vasiliu pentru răbdarea pe care ați avut-o să citiți articolul meu.Vă urez PAȘTE FERICIT!

Eu vă mulţumesc! Nu am avut nevoie de răbdare să îl citesc, pentru că mă pasionează Marin Preda. Am citit cu plăcere şi cu interes articolul. Un PAŞTE FERICIT şi dv!

.

sâmbătă, 21 aprilie 2012

dorm în ochiuri de izvoare

dorm în ochiuri de izvoare
cu lună și stele,
toate dorurile mele:
umbre călătoare.

dorule, unde –ai plecat
ce poteci mai sui,
te-ai pierdut pe carărui,
unde să te cat?

dat-au buzna teii-n floare
și tu nicăieri
vin și trec la primăveri,
umbră călătoare.

am pierdut doi ochi albaștri,
iartă-mă, părinte,
când de ei mi-aduc aminte,
mă-nchin la toți aștrii.

sub poleiul alb de stele,
totul e feeric,
numai chipul ei himeric
stă printre perdele.

îmi întinde mâna lin
peste geam prin ceață
și c-o frunză de pelin
mângâie-a mea viață…

16 octombrie 2011

.

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Sensibile versuri...multumim !

duminică, 29 aprilie 2012

vizite nocturne


prin această noapte de mai
mi-a intrat în casă câmpia
cu brățări de frunze,
cu brățări de păsări
de mână cu un râu
care-mi poartă
flori albe de salcâm
pe cerul albastru,
un fel de arbore de muzică
de care atârnă toate cuvintele,
care se pârguiesc în inima mea.
fruntea –un fel de cavernă
locuită de-un fulger,
adună cuvintele
și le face lacrimi.
toată această nebunie
e populată cu aripi
care zboară departe, departe,
năzărindu-mi-se
cu tine îmbrăcată în alb,
proiectată pe această câmpie.

1 mai 2012

Şi totuşi, printre multele himere,
Poetul n-a-ncetat nicicând să spere.

doina mea de peste deal

doina mea de peste deal,
cântă-mi, dragă, din caval,
și mândrei adă-i prinos
cântec din fluier de os,
că era pradă ușoară
pentru ea ca domnișoară,
tot ce-a fost în văz vedere,
mi-era singura avere,
mă temeam să nu o fure
un tâlhar cu plete sure
să o ducă nu știu unde
și în veci a o ascunde.

dar am pus ochii pe ea
cum îi pui pe-o mândră stea,
dorul meu din infinit
numai la ea s-a oprit
și mi-a pus ușor pe pleoape,
un fel de ceață de ape,
am cules-o pe poteci
și ne-am logodit pe veci,
luna ne-a fost lacrimă,
dorul ne-a fost patimă
și cuvântul necuvânt,
deslegând un legământ,

firicel cu sufletul viu,
cum ai fost, cum va să fiu,
c-am băut din țâța mare
cucută otrăvitoare
și-am închis gândul în tâmplă,
cum dealtfel se întâmplă,
căutându-te pe veci
printre sute de poteci
și-am pus la răspântii cruci
să te văd pe un-te duci,
să fie cerului ghimp
peste veacuri, peste timp.

rătăcit a câta oară,
tu mi-ai fost steaua polară…

miercuri, 2 mai 2012

opriți clipa

Seara se întunecă în crâng
Umbrele coboară iar în noi,
Inimile noastre ni se frâng,
După dup-atâta dragoste în doi.

Mâna ta în mâna mea ca dar,
Glasul tău e fericitul cânt,
Inima îți bate în zadar,
Jurăminte până la mormânt…

Timpul ne înghite în zăvoi,
Drumurile rătăcind în zare,
Clipe dragi, opriți clepsidra voi,
Fericirea-aici ni se năzare.


O, dulce și plăpândă muză,
Chiar dac-ar fi blestem ceresc,
Îți gust duceața dintr-o buză,
Știind că am să pătimesc.

…………………………………

Cade umbra timpului în van,
Peste bolta iazului ceresc,
Amintirile de-acum un an,
Unde, doamne, să le mai găsesc?

Parc- a fost odată și se duse,
Într-o lume tristă, depărtată,
Scrum topit al zilelor apuse
Și cu cu ele, chipul ei de fată.

joi, 3 mai 2012

la poarta


la poarta universului
stă timpul barbar
închin versului,
o stemă cu har,

oglindă să-mi fie
ca apele văzduhului,
clipind de-nfiorare
zburând în zare,
în necuprinsul duhului.

veacul orb sub negură,
își suie clipitele,
pe-o tristă măgură,
menindu-l ursitele.

strâmbă osândă,
cumpănă dreaptă,
la țărmuri de vreme,
pe toți ne-așteaptă.

limpede suflet,
cântec de cuci,
mare de valuri,
unde mă duci?

bând din ulciorul
cu apă vie,
ne arde dorul
în veșnicie.


frați de la naștere,
dușmani mereu,
duhul și lutul
se bat din greu.


porți îmi deschid,
duhul în vid,
lutul se deapănă
sub crucea țeapănă.

vineri, 4 mai 2012

duminică, 6 mai 2012

visul unei nopți de primăvară

parcă te plimbai pe cer
printre stele și luceferi,
c-un contur de lună plină,
rătăcită prin grădină.
stam lungit pe iarba deasă
și priveam la tine-ntruna,
erai tu sau era luna?

tot călătorind cu mintea
printre norii afumați,
iarba a crescut prin mine,
parcă săvârșeam un rit,
spiritul a luat-o razna,
ploile m-au învelit
și-am visat că am murit.

tot pământul se topea
și eu m-agățam de cer,
tot zburam printre neant,
eram omul fără trup
și voiam cerul să-l rup.

și m-am întâlnit cu tine,
trupul meu era proscris,
simultan cădeam în van,
voiam să te prind o clipă,
dar îmi lipsea o aripă.

zeii toți treceau călări
peste noi și peste timp,
zările verzui, speriate,
alergau peste orbite
dând din cap și din copite.

voiam ca să îți desprinzi
trupul de pe cer, femeie,
te vedeam printre oglinzi
când convexe, când concave,
niște deformații grave
ce nu doream să le vezi.

din părul tău curgeau stele
iar din glezne lapte dulce,
ochii îți erau luceferi,
corpul ți se destrăma,
o frumoasă fără fire
ce-mi zdrobise inima.

cerul s-a-nclinat de-o parte
și te-a aruncat departe,
noaptea te-a făcut nălucă,
izbește-mă, fericire,
uite așa în nesfârșire
ca să pun mâna pe ea
că este iubita mea.

visul mi s-a destrămat,
cerul s-a înseninat
iară somnul meu târziu
sta la margine de timp,
rumegând cuvintele,
vorbele curgeau, curgeau
și mereu mă amurgeau…

miercuri, 9 mai 2012

Un gând de preţuire pentru poemul "Visul unei nopţi de primăvară" şi nu numai!

ELEGIE PENTRU TRECEREA TIMPULUI

Vremea iubirilor trece, timpul toarce mersul lui,
primăverile ne-acoperă cu mirosul lor picul de fericire
care ne-a mai rămas; vin cocorii,
gânduri întoarse spre trecut,
care se-adună la marginea unei poiene de vis.

Lumina porţii s-a deschis spre infinit,
caii albi se joacă prin memorie,
copilărie, feerie de-o clipă, mi-ai înecat visurile
într-o mare de cuvinte, din care încerc
să spăl lebedele decapitate şi să le împăiez.

Chiar dacă m-am rătăcit printre cuvinte,
calea spre paradis, labirinticul drum,
îl caut c-o lampă care pâlpâie prin nopţile fermecate,
şi sper să-l găsesc până nu se stinge uleiul din ea..

Ochiul imens al lui Şiva mă priveşte din întuneric,
al treilea ochi al lui care vine cu blesteme
şi-mi spune că trecutele vârste vor cădea
pe plajele pustii ale unei mări pierdute,
în carminul amurgului.

Tu vei rămâne goală ca visul, ca marea, ca timpul,
ca luna care rătăceşte pe un cer pustiu,
vei rămâne frumoasă,Poesis,
ca dragostea-mpietrită-ntr-o stea.
... ştiu...

mi-e somn de-acum şi-nchid pleapele,
trecerea timpului vine odată cu apele...
luni, 03 martie 2008

pe verticala cerului albastru


iar ne dăm huța pe boltă,
tu cu firea cea involtă,
eu planând ca un condor
peste tot ce-mi este dor.

pe verticala cerului albastru,
eram noi singuri fără nici un astru,
pluteai cu păru-n vânt lipit de cer,
călare pe-un sălbatic rinocer,
eram în jungla cerului, prin iad,
și cosmosul rânja frumos la noi
și ne-arăta din cărți doar cifra doi,
doar doi amanți prin iadul blestemat,
cu două inimi date la remat,
cu două guri hulpave de venin,
(aici mureau toți oamenii în chin)
îmi lăsam tâmpla mea pe sternul tău
și așteptam blestemele din hău,
așteptam focul sacru să ne ardă
sau gâtul nostru sub tăiuș de bardă,
piciorul tău curgea așa duios
pe-o doină dintr-un fluieraș de os,
iar ochii-nsângerați de-atâta dor
se oglindeau în apa de izvor,
bătea un vânt și ne era răcoare
ne eminescizau teii în floare,
căram cu noi povara de eres
și ne ningeau dureri făr-de-nțeles.

hai să ne schimbăm numele și firea
ca să ne-nflorească iar iubirea,
să mergem pe unde-am fost odată, hai,
să preschimbăm deacum iadul în rai.

hai să-mpingem cerurile-n sus
și de la răsărit pân-la apus
să fie raiul nostru plin cu flori,
să te ridic încet de subsiori,
să ne-mbătăm de-atâta fericire
ca în seraiurile bizantine,
unde grădinile ne cresc în sânge
și nu ne-ar mai veni deloc a plânge,
cu luna de pe cer ca lacrimă
și cu iubirea, patimă.

s- adormi în vise pe timpanul meu
și eu să te visez mereu,
să bem din dragoste doar elixir
și inima să țipe în delir,
în ochiul meu să moară și lumina
și să-mi asum de-a-ntrgul toată vina,
mai lasă-mi clipa, dragă, nu mi-o lua
e primăvara mea și-a ta,
hai să-nflorim ca macii prin livezi
păscuți de căprioare și de iezi,
hai să fugim din lume peste timp
și să ne facem noi un anotimp,
să căutăm de pe pământ o țară
cu-o dulce și-o eternă primăvară…

duminică, 13 mai 2012

Dar ţara căutată este - nu e...
A cui e vina dulce-amăruie?