Anca Tanase

Trec trenuri goale printre noi

iubirea noastră-i un delir albastru
de trupuri
ondulându-se ca valul,
de nopţi destrămate de ploi, de potop,
pline de ruguri fierbinţi
şi îngeri fără aripi
nopţi pline de otrava ta
şiroindu-mi în vene, în amintiri,
în viitor
plâns fără plâns pentru grădinile
de dincolo de mare
prin care n-am trecut
pentru frunzele care cad
cum cad cuvinte moarte pe ruine
umbra lor continuă să se-nfăşoare ca iedera
pe inima ta,
pe melancolia ta cu aripi rupte
plâns fără plâns pentru atâtea trenuri
în care n-am suit
ca să nu coborâm,
pentru păsările plecate
să scrie psalmi pe ape,
pentru oraşele pe care le inventează
lumina în amurg
nopţi…şi noi, peregrini ai neliniştii,
căutându-ne unul pe altul, orbi,
agăţându-ne unul de altul, crâncen,
să dăinuim…să dăinuim…

Anca Tanase



Poemul-lup

Un lup
flămând de lună
e poemul
de lună plină, luminând
păcate
şi nopţi înfierbântate

lup singuratic,
dornic
să muşte-n carnea cerului

adâncă şi albastră, taina
aduce-n sânge vuiet
şi infloriri

rătăcitor,
lup fără somn
trezind cuvinte
din pietre,
oase
şi morminte

un vânător,
hrănit cu dor
şi cântec de privighetor.


Anca Tanase

Bun venit Anca, speram sa te simti acasa, printre prieteni.

Bun venit! Cu prietenie, Raul.

Multumesc, Ovidiu Raul Vasile, pentru buna primire!

Cu prietenie,
Anca Tanase

Marină

o dimineaţă galbenă se-nalţă…
în zâmbetul tău
se varsă marea
şi valul
se prelinge
sărutându-ţi talpa

materia
îmi cade pe retină

triumful culorilor solare…

miros de grâu şi pietre
poartă marea
şi insule
la care timpul nu ajunge

noi,
ultimii nomazi
ajunşi la ţărm
prin nopţi exasperate
de nesomn
şi crini ucişi
în pieţe şi biserici,
purtând cu noi
ninsori de spini
şi înţelesuri ingropate
în pietre şi în oase.

pe acest ţărm
pustiu şi aspru
să rămânem…

să devină
memorie lacustră
fiinţa noastră, invadată
de tăceri…

Minunat! Accente grave despre fluviul tăcerii..

Multumesc, dl.Ovidiu Raul Vasile!

O duminica frumoasa...intr-un loc cat de cat racoros!

Cu stima,
Anca Tanase

Timpul fără mâine

Iubirea noastră cu gust de mure
îşi caută drumul înapoi, spre casă
prin pădurea cu copaci de granit
copacii o strâng, o apasă
undeva, departe, cineva
ascute o coasă
ochii tăi au culoarea
unor iezere triste,
mâinile mele nu mai au decât vânt,
corbul bătrân ţipă: “atât”!
apele se închid peste ziua de mâine…
aproape, aici,
doar tăcerea şi coasa!
Anca Tanase



Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Sam Aug 25, 2012 8:55 pm
Felicitări! Frumos poem! Cu drag.
Ovidiu Raul Vasiliu

Roiuri de stele în fântâni (mamei mele)

Îmi bate-n geam o lună funerară
mă surp încet în mine,
mă dizolv…
cad iarăşi roiuri stele în fântâni
secate.

Ai spart atunci oglinda
şi-ai plecat…

Te-am adunat din cioburile toate
şi-ntr-o cutie mirosind a smirnă,
te-am aşezat
cu grijă,
ca pe moaşte,
să-ţi reclădesc făptura,
din oglindă :
zâmbetul tău,
rotund şi plin
ca miezul unei toamne aurii,
privirea,
adâncită într-o zare
ştiută doar de tine,
mâinile,
aripi obosite,
abandonând…
o lacrimă, curgând
ca stelele-n fântâni
şi aerul,
cântând sub pasul tău


un zâmbet,
o privire,
o lacrimă.

O viaţă….

a ta,
a mea,
a lui,

a tuturor…



Corfu, ultima iubire….

Cuibărită
în palma inimii
insula
apei cântătoare,
insula
apei pururi vii

Chiparoşii
spintecă aerul
curg şiroaie
arome şi lumini

Carnea
rotundă, aurie, a cuvintelor
se topeşte

Flămândă, privirea
şi prea-plinul tăcerii
dansează cu
zeii
albaştri, verzi, cenuşii
în ape
albastre, verzi, cenuşii

Priveşti oraşul,
pui mâna pe fruntea lui
şi-l binecuvântezi:
oraşul
îţi scoate-n cale
o biserică

Priveşti marea,
pui mâna pe fruntea ei
şi-o binecuvântezi:
marea
îţi trimite un val

Sirenele
cântă
şi te trag în adânc
e bine şi cald
în marele uter!

Respiri,
priveşti,
asculţi,
iubeşti…

trăieşti!


Vin către mare, vârcolacii…

Marea clatină ape violet
le-mpinge,
le trage,
în clocot de clopot

vârcolacii se înalţă spre lună…

octombrie,
în livezi de portocali
seamănă noapte şi frig

tablou monocrom…

pinii clatină ape de jad…
nisipul
şi vântul
şi ploaia,
bici şfichiuind pe spinările verii

urlă-ntre ziduri
vânturi captive,
dărâmă statui…

caii sălbatici îşi scutură coama,
tobe demente răpăie-n gol,
acoperişuri roşii
sună vânăt…

pe străzi calcă greu
bătrâni timpurii,
dalele albe strălucesc ivoriu…

frumuseţe severă
de os dezgolit

pictori solari
îşi suflă în pumni,
flămânzi de culori…

vârcolacii
se înalţă spre lună…


Izbeşte-mă de mare (Corfu, eternel amour…)

Izbeşte-mă de mare,
o voi lăsa
să-mi creasca-n carne grote, adăpost
vapoarelor.

Izbeşte-mă de mare,
până când oasele
vor picura azur…
sirenele,
purtând pe braţe
leşuri sidefii de marinari,
vor aşterne pat
din plete verzi.

Izbeşte-mă de mare,
o voi lăsa
să crească-n mine
pescăruşi,
şi chiparoşi,
să culeagă nopţi…

spirala fricii
se va resorbi
şi lumina
va umple pururea
înaltul
şi adâncul.

Frumoase poeme!

Multumesc, d-na Rodean!

O seara frumoasa! (fara varcolaci) )

Anca Tanase




Descântec de toamnă

e ora-n care vântul
începe să danseze,
beat de culori şi frunze,
de cai vânând câmpia
simfonia
răsună-n crizanteme
şi coame despletite

e ora să ne prindem
în marele şuvoi
să curgă iar, fierbinte, printre noi,
spaţiul zvâcnind
de doruri şi de ploi….

zănatice iele
cu tălpile goale
ne-or ţese-n vestminte
descântec de lună
în noaptea nebună

în temple dărâmate
se despleteşte vântul…
statuile sunt sparte
şi-n catedrale verzi
suntem săgeţi în arcuri
întinse spre amiezi

pământul, preot tânăr,
slujeşte în altar
dansează, dansează
vântul hoinar

suntem iar vii, cenuşa
mai aşteaptă,
nu-i încă ora
trecerii prin poartă

putem să ne întoarcem
în lupii de antan,
lupii frumoşi
şi veşnici,
cu colţi de chihlimbar

putem să ne întoarcem
cu toamna şi cu vântul…


Mesaj nou Scris de Ovidiu Raul Vasiliu Astazi la 14:59

Îmi place poemul dv. Aveţi accente grave, în care sugeraţi trecerea ireversibilă a timpului.

Data de inscriere: 06/04/2011
Localizare: Iasi

Mesaj nou Scris de Anca Tanase Astazi la 15:48

Multumesc pentru trecerea peste randurile mele si comentariu!

Cu stima,
Anca Tanase

Mai vine poştaşul

Mesaj nou Scris de Anca Tanase Ieri la 14:12

de la un timp, poştaşul
sună doar o dată
nu-i mai răspund
şi trenul pleacă,
plin de poveşti nepovestite
cine s-asculte?
nu mai sunt
în sobă lemne, nici bunici
să depene fuioare şi poveşti
nu mai ţâşnesc
din degete izvoare
doar ecouri…vagi…şi amintiri
închise într-o pâclă cenuşie
clipuri de clipe calcinate
frigul
coboară-n greieri, viaţa
se retrage în scorburi, cu sihaştrii
şerpi leneşi doar
mai trec, arar, prin sânge
nu plânge!
stai la uşă,
să-i deschizi
poştaşului.


Anca Tanase

Sacerdotul

Lumina tăcerii
preotul
tânăr
tată din Tată

Sipet în fântână

Câteodată,
apele
se dau la o parte
tăcerea
dă glas
cereştilor sfere


Arborele Vietii

Dumnezeu vegetal,
înverzeşte
pentru fluturi
şerpi
şi îngeri

Se înaltă spre Cruce,
prin palme,
prin sânge

Nunteşte-n furtună:
veninul e miere
şi
apa e vin

Supremă kenoză,
coboară-n călăi
şi-n victime: gemeni!

Adună în palmă
cărările toate:
pelerini
şi
gloate

Suprema kenoză
ne-nvie prin moarte.

Doamna Anca
In calitate de administrator al acestui site va rog frumos sa faceti postarile corect, asa cum v-am trimis pe e-mail cele cateva precizari.
Pasii ce trebuie urmati:
1- intrati pe Pagini personale ale membrilor
2- va cautati pagina dvs ( o sa observati ca sunt cateva nume unul sub altul....cautati numele dvs si intrati pe pagina dvs)
3-dupa ce intrati pe pagina dvs dati Post Reply sau in partea de jos a paginii o sa gasiti Raspuns Rapid...acolo faceti postarile

NU DATI NICIODATA NEW TOPIC

Precizez ca v-am mutat eu toate poeziile pe pagina dvs.
In felul in care ati postat ati creat o sumedenie de pagini
Rodica Rodean

Multumesc, d-na Rodean, o sa fiu atenta!

Cu stima,
Anca Tanase

Ca de atâtea alte ori, trec şi azi prin faţa bisericii de la marginea drumului. Iisus e tot pe cruce, de dinainte de veci. Nu vine nimeni să-i coboare trupul, să-l ungă cu miresme şi să-l înfăşoare în giulgiuri parfumate. Crucile din stânga şi dreapta Lui sunt goale, cine să-i răstignească pe tâlhari? Nepăsători şi siguri, trec calcând apăsat. Paşii răsuna ca nucile sparte. Niciunul nu râde, s-au plictisit să-i ceară să-şi dovedească dumnezeirea dându-se jos de pe cruce.
Îl privesc şi-i văd sufletul, subţire abur luminos, ieşind şi înalţându-se spre cer. Va depune la picioarele Tatălui întrebarea care cutremură lumea de 2000 de ani: “Eli, Eli, lama sabachthani”?
Stau îndelung în faţa bisericii, sperând să capăt un răspuns, Răspunsul!
Tună, undeva departe….nu înţeleg, nu înţeleg. Eli, Eli…strigă El, strig eu?
Cine mi-a spus cândva “răspunsul e în tine”?. Nu, răspunsul e în comuniune. Tâlharul însă este întotdeauna singur. Eli, Eli, sunt singură?
Tună într-una sub cerul închis. Aici, pe pământ, ropotul nucilor dezlănţuie iadul. Îmi amintesc de ce va fi: “Să nu fie fuga voastră iarna”.
Stau nemişcată, de teamă să nu-mi aud paşii sunând ca nucile sparte.
Mă uit în palme şi văd un câmp cu maci. Are forma unei inimi. Pulsează. Dureros. Respiraţia capătă ritmul întrebării.
De jur împrejurul meu se conturează un cerc de lumină. Stau în centrul cercului. E cald ca în adâncul apelor clocite de Marea Pasăre Albă. În afara cercului, zgomotul nucilor sparte e din ce în ce mai puternic. În cerc, e linişte. Lumina izvorăşte din Cruce. Raspunsul!

Se clatină
între galben şi verde
puiul de piersic
strâmb şi stingher

îl mângai,
descânt
de soare şi rod

tremură puiul
presimte
talaz de negură deasă
şi bob rece de brumă

“Nu plânge, pui mic
va veni pe-o rază
înger de amiază
să-ţi picure-n ram
strop de apă vie,
sete să nu-ţi fie”

puiul trist zâmbeşte,
din frunze foşneşte
şi-mi strecoară-n palmă
glob de catifea
şi un colţ de stea:

“Semn de bun-rămas
de-acum
intru-n toamnă!”

Marea
e Venus,
VICTRIX
pat de nuntă,
şi sicriu
pentru somn lung, înconjurat
de păsări şi avioane
prăbuşite
încă
din pântecul matern
marinarii-şi
visează adormirea în apele ei,
cu ochii plini
de peşti lascivi,
corăbii
şi perle visătoare
provă cu provă, marea le deschide
braţe de val şi spumă
şi-i învaţă
să despice
cu pieptul uragane
să râdă
şi să sape
cărări spre curcubeu
îi învaţă
frumuseţea tăcută a vântului
îngenunchiat,
rugându-se
în resturi de biserici
fluxul şi timpul nu aşteaptă
în adânc, ating
esenţa lucrurilor, simplă:
echilibru, puritate şi linişte
drumul e unul,
singurul,
din întuneric la lumină.

E sâmbăta morţilor, a noastră
şi-a celor vii, a voastră
curg şi eu
în şirul lung al celor care,
astăzi,
împodobesc morminte cu cununi de brad
ma uit în soare până
nu-l mai văd
orbecăi
prin lumina întuneric
târziu, îl regăsesc
în inima de cer şi carne,
destrămând
pânza ţesută de paingi

El este tot acolo,
cruce pe cruce
cuprinzându-ne pe toţi
distanţa
e doar în noi
de-aceea, astăzi, va rugăm
să ne deschideţi cale
cu surâsul vostru, străluminat
de surâsul Lui
cu mila voastră, pentru
rănile care mai supurează în noi,
pentru amintirea, încă, dureroasă
cu iubirea voastră,
hrănindu-se din apa vie
a Iubirii Sale,
spre viaţa veşnică.

gândim în
dreptunghiuri,
în triunghiuri şi-n
romburi

otrava străveche
se întoarce în mere

degetele se prelungesc cu gheare

hip-hop, rap
hard rock
hard work
tobe, tobe, tobe…

au existat cândva nişte păsări,
le spuneam ciocârlii,
sau Mozart, Chopin…
au existat şi viori,
şi nişte copaci pe nume Stradivarius

îţi mai aduci aminte, doamnă,
domnule?

“sara bună”
“bună ziua”
“la bună vedere”
doamnă, domnule…

“bună”
“servus”
“hello”
tu, măi, băi…

îţi mai aduci aminte, doamnă,
domnule
mesele rotunde şi scunde,
aproape de pământ
şi de pădure?
mâncarea cu gust de vară
în străchini de lemn
şi timpul fără grabă?

triunghiuri, dreptunghiuri,
colţuri,
frângere..
cercul
zace undeva printr-un pod
şi jocul la fel

doamnele, domnii
sunt colb…

Şontâc

Ca să ajungă la capătul străzii,
are nevoie de timpul-durată
(a dura, durare)

Cineva
tastează greşit
şi durare devine
durere,
durare + durere = îndurerare…

dacă ar corecta,
s-ar transforma în “îndurare”
dar pentru a afla îndurare
mai are mult de mers şontâc-şontâc…

capătul străzii e departe…

răbdare, răbdare!

ţi-a fost căderea într-un miez de noapte,

ca a unei stele obosită de eternitate

sau de prea multe morţi

prăpastia primeşte, de-a valma,

vulturi şi piloţi

rămâne, însă,

zborul!

Clopote în dungă

sună-n dungă, tot mai tare, alarmate,
alarmante, clopotele…
ia-mă de mână, îmbrăţişează-mi spaima, şi
să mergem, poate
vom găsi o punte întreagă, pe care întâlnirea
să fie cu putinţă
şi adevărată
iar moartea,
uşoară în amurg

Frumos!

Multumesc, d.na Rodean si pt. comentariu si pt. floare!

Anca Tanase

Spaima de…

fiecare vrea să lase ceva în urmă
un copil,
un poem,
o icoană…
ne e frică de moarte,
de noapte,
de frigul ajuns la inimă…
e şi acesta
un soi de botez,
întors…
primim toţi
acelaşi nume: Toma!

Ţi-e frig în noi, părinte
Lear,
coroana grea şi
sceptrul sfărâmat
în ochii tăi, lumina
naşte
stele moarte de nesomn
şi umbre, adâncind absenţe…
te rogi, fără să ştii
în care zare zeii,
umili şi obosiţi
s-au risipit
Muntele, e doar o piatră
crescută monstruos
palatul,
un imens labirint
şi tu,
un strigăt mut, un torent
de tăcere
prin temple-aleargă vântul…
te rogi, măcar un fiu
să se întoarcă…
în scrin aşteaptă mantia,
inelul şi sandaua
în grajd,
viţelul îngrăşat…

pândeste,
prinde clipa,
se năpusteşte…

camera
devine ghioc
auzul nu mai prinde decât vuiet
de mare,
de vânt,
de cuvânt

pe trup
îţi înfloresc stigmate
sângele
miroase a fân, şi
mărul
devine iar
“frumos şi bun la gust”

eşti prizonier,
un minotaur blând,
îndrăgostit de labirintul său
şi fiecare vers
e-un pas
spre muntele-tron
pe care veghează,
solar,
leopardul zăpezii

Am cules semnele de punctuaţie,
le-am strecurat ca pe aur şi
am păstrat doar punctele-puncte…
suspensia, răgazul,
fraza neterminată,
uşa deschisă spre voi, să
intraţi în joc…

Completaţi cum doriţi
şi puneţi punct.

Vi-l las vouă, punctul.

Eu mă instalez în răgaz,
îmi aştern umbra asupra copacilor
să se încarce de verde,
asupra lebedelor,
să se încarce de cântec
las privirea să devină ninsoare,
până când albul izvorăşte culoare
şi fluturi.

Eu mă instalez în răgaz,
să dorm în sămânţa culorilor,
în adâncul fierbinte al ploilor
străbătute de păsări,
avioane,
înăltări şi căderi.

…în răgazul
timpului leneş, singurul care
opreşte implacabilul marş al furnicilor,
le toceşte rozătoarelor dinţii,
dezgroapă delirul din materie amorfă…

În timp ce voi alergaţi către punct
eu mă instalez în răgaz,
departe de Lethe.

Răscumpărare

Dumnezeu
a creat marea,
apoi lebedele,
să lumineze marea

Adâncul mării e oul furtunii,
pedeapsa pentru tot
ce călcăm în picioare,
pentru inima devenită
sârmă ghimpată
şi ghiară

Dar lebăda înclină gâtul-val,
cântecul şi liniştea cântecului…
lumina din aripi
se răstoarnă pe ape,
nunta răscumpără
piatra,
pelinul…

Foto: Florica Sovaiala