16 aprilie 2011, Gala "Oameni pentru Iaşi"-Emilia PAVEL

Emilia Pavel, etnograful despre care Iordan Datcu, unul dintre corifeii etnografiei, scrie că face parte din elita domeniului, distingându-se prin faptul că-şi întemeiază studiile şi judecăţile de valoare pe probe relevante, grăitoare, a rămas o viaţă cu satul în suflet. De loc din Popeşti, Iaşi, Emilia Pavel, deşi s-a urbanizat şi cărturărit în capitala Moldovei, devenind muzeograf şi numărându-se printre întemeietorii Muzeului de Etnografie al Moldovei, a continuat să rezoneze cu toată fiinţa sa cu lumea satului. S-a întâmplat asta pentru că n-a pierdut rădăcinile. A păstrat vie legătura cu spiritualitatea ţărănească, cu universul rural, deoarece a simţit încă din copilărie că sintagma blagiană a veşniciei născute la sat nu-i doar o zicere măiastră, memorabilă, ci s-a ivit dintr-o realitate ce-a plăsmuit-o. Blaga n-a făcut decât să dea rostire poeticească unei substanţialităţi profunde şi genuine. Emilia Pavel a avut norocul să se scalde în aceste ape preacurate ale tradiţiei. Copilăria şi tinereţea s-au boltit sub semnele acestei mitologii, care i-a impregnat trăirea şi i-a marcat ireversibil codul genetic. A fost parcă sortită să se îndeletnicească cu studiul culturii populare. O respira prin toţi porii făpturii sale. Şansa i-a surâs şi s-a întâmplat fericit ca în anii ’50 ai veacului trecut să prindă viaţă un vis mai vechi, acela al creării unui muzeu etnografic la Iaşi. Intrarea sa în echipa care urma, la capătul unor cercetări laborioase, să strângă tezaurul încă bogat în comori de artă populară din satele Moldovei, s-a petrecut în modul cel mai natural cu putinţă. A bătut atunci Moldova în lung şi lat, a intrat în sute de case, a stat de vorbă cu multă lume şi s-a întors la Iaşi cu valori inestimabile, care, altfel, s-ar fi pierdut iremediabil. În acelaşi timp, a dobândit o mare cantitate de informaţie de la cei pe care i-a intervievat şi i-a fotografiat. Odată muzeul deschis, în paralel cu deplasările de teren ce şi-au urmat cursul într-un ritm de ceasornic, Emilia Pavel s-a consacrat reflecţiunii asupra ceea ce văzuse şi auzise. O meditaţie menită să integreze aceste tezaure în sistemul de valori ale culturii noastre populare. A înţeles dintr-o ochire că era o urgenţă, probele fiind tot mai ameninţate cu dispariţia odată cu modernizarea accelerată a societăţii. În 1969 a reuşit să orchestreze observaţiile sale într-un prim şi substanţial tom intitulat Portul popular din zona Iaşi. Era o cuprindere de adâncime a unui fragment dintr-un corpus mai amplu, cel al vestimentaţiei tradiţionale din Moldova, cu ramificaţiile ei de munte şi podiş. Un exerciţiu premergător sintezelor ce vor veni, prevestit de preocuparea statornică de a privi această arie folclorică într-un context regional şi chiar naţional. Într-o succesiune firească s-a înscris apoi un alt demers asemănător, referitor la un aspect spectacular şi spectaculos, cel al jocurilor cu măşti, cercetate într-un segment al întinsei şi policromei lor existenţe. A fost vorba de Jocuri cu măşti din zona Iaşi, carte apărută in 1971. Aceste studii, cu o mare bogăţie de argumente şi o armătură teoretică adecvată, au impus-o pe Emilia Pavel drept un specialist de marcă, un expert în arta populară românească, cum o cataloghează Iordan Datcu. Datorită acestei reputaţii a fost chemată să facă parte din grupul de cercetători al Academiei Române, condus de Romulus Vulcănescu, care a întreprins între 1967 şi 1971 investigaţii complexe, integrale, de cultură şi civilizaţie în zona în care urma să se construiască Hidrocentrala de la Porţile de Fier. Acest stagiu a fost premers de cel de la Bicaz din anii 1954-1959. De asemenea, Emilia Pavel a participat la alte numeroase cercetări de teren în diferite colţuri ale României, în Oltenia, Banat, Muntenia. Aceste şederi prelungi şi investigaţii meticuloase i-au prilejuit o cunoaştere a întregului şi i-au îngăduit perceperea mai nuanţată a particularului.
Astfel a fost în stare să dea treptat, treptat, măsura acestei capacităţi hermeneutice în cărţile pe care avea să le publice ulterior şi care au însemnat o abordare de sinteză a unor întinsuri ale creaţiei populare româneşti. Este ceea ce demonstrează convingător volumul Măşti populare moldoveneşti, apărut în 1975 şi Portul popular, 1976, ambele prefaţate de Romulus Vulcănescu. De aici s-a trecut la viziuni mai largi, la încercări atotcuprinzătoare. În această direcţie se înscrie Scoarţe şi ţesături populare, 1989, cu un cuvânt înainte tot de Romulus Vulcănescu şi cele două ediţii de Studii de etnologie românească, din 1990 şi 2006, ultima cu o predoslovie semnată de Zoe Dumitrescu Buşulenga. Aceste contribuţii, dincolo de materialul documentar bogat şi de mare preţ, au revelat fineţea analizei şi ştiinţa surprinderii caracterului de generalitate al elementului particular. Emilia Pavel nu s-a cantonat doar în înregistrarea faptică a componentelor culturii populare întâlnite în neobositele ei expediţii, ci s-a lansat cu pricepere şi fler în decriptarea tâlcurilor mai ascunse, cărora a încercat şi a reuşit să le stabilească fiinţarea şi rosturile în câmpul spiritualităţii rurale.
Acest efort îşi dă măsura deplină în cartea ce-i încunună activitatea de spornic şi dăruit etnograf. Valori etnografice româneşti în imagini, apărută la Editura Princeps Edit în 2009, tipăritură bogat ilustrată, un veritabil album de artă. E vorba de o cunună şi o operă sumă. Aici sunt aşezate într-o adevărată frescă toate fragmentele din abordările sectoriale de până acum. Şuviţele se împletesc, firele ca de pâraie se varsă într-o albie mai de mai mare deschidere. Priveliştea e cea a satului cu părţile lui de arhitectură, vestimentaţie, decoraţiuni, ţesături, jocuri. Este matricea păstrătoare, cum afirmă Emilia Pavel, a sufletului original al etnicităţii noastre. Din aglutinarea de detalii, unele din păcate repetitive, descrise cu o admirabilă acribie, arta populară românească se conturează într-o vedere convingătoare şi ni se luminează în toată splendoarea originalităţii sale. Descrierile amănunţite, având ca suport cercetarea riguroasă a pieselor şi spusele creatorilor sau depozitarilor, reliefează multiplele, aproape nesfârşitele, forme de expresie ale simţirii româneşti, ale duhului nostru, ce se revendică a fi unice. Pledoaria Emiliei Pavel, susţinută în special cu exemple din Moldova, dar însoţite şi de dovezi fotografice şi din restul României şi de peste Prut, priveşte un climat ce înglobează diversitatea, fiind totodată, un de nepreţuit constituent al spiritualităţii universale. Când s-a dedicat slujirii ca la altar a etnografiei româneşti,Emilia Pavel a păşit în acest domeniu fascinant cu sentimentul unei trăiri intense, vii, similară, potrivit zisei lui Henri Focillon, cu starea de spirit a artei populare de la noi, care după remarca francezului, nu era o relicvă, ci trăire. Studierea acestui fenomen a fost în cazul Emiliei Pavel o ardenţă, o asumare mistuitoare. Arta noastră populară, în ciuda constatărilor optimiste ale lui Focillon, a ajuns a fi o relicvă. Una însă care dăinuie şi prin lucrarea cercetătorilor de felul Emiliei Pavel. Aceasta s-a grijit de păstrarea pentru eternitate a dovezilor strânse în ani şi ani şi puse cu devoţiune în valoare.
Valori etnografice româneşti dă dimensiunea străduinţelor săvârşite statornic, fără surle şi tobe, dar cu iubire contopitoare. Calitatea tipăriturii, superbele ilustraţii color, conferă acestei cărţi a cărţilor Emiliei Pavel, cum îndreptăţit subliniază Iordan Datcu, prefaţatorul ediţiei, atributele unei opere bibliofile. Un merit indiscutabil revine Editurii Princeps Edit, preocupată de tipărirea unor opere fundamentale, de care cultura noastră are atâta nevoie. Valori etnografice româneşti în imagini face parte dintr-o astfel de serie.

martie 2010-Grigore ILISEI
sursa:
http://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/dacia089_13.php