SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Deschid această pagină pentru cei care sunt doritori de discuţii pe această temă. Întrucânt suntem oameni cu bune şi rele, calităţi şi defecte, cred că toţi avem nevoie de spiritualitate ortodoxă, cu tot ce ţine de ea. De fapt nu cred, sunt convins.

Sfânta şi Marea Zi Luni


Biserica Ortodoxă se află astăzi în Sfânta şi Marea Zi Luni, când "se face pomenirea fericitului Iosif cel preafrumos şi a smochinului care s-a uscat prin blestemul Domnului".


În această zi este prezentat, ca preînchipuire a Domnului, Iosif cel preafrumos. Iosif a fost un fiu mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila. Invidiat de fraţii săi din pricina unor vise, a fost ascuns de părintele său, spunându-i că a fost răpit şi a fost mâncat de fiare sălbatice. Apoi a fost vândut ismailiţilor cu treizeci de arginţi, iar aceştia la rândul lor îl vând lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului. Stăpâna lui s-a mâniat pe el pentru că n-a voit să se culce cu ea, l-a vorbit de rău stăpânului său, astfel Iosif a fost întemniţat. Apoi, în urma tălmăcirii unor vise, a fost scos din închisoare, înfăţişat faraonului şi a fost pus domn peste tot Egiptul. Cu prilejul împărţirii grâului a fost cunoscut iarăşi de fraţii săi. Trăind într-un chip minunat toată viaţa lui, a murit în Egipt şi s-a arătat un om mare prin înţelepciune, pe lângă alte fapte bune ale sale.

Iosif este preînchipuirea lui Hristos. Şi Hristos a fost invidiat de iudeii cei de acelaşi neam cu el, a fost vândut de ucenicul lui cu treizeci de arginţi, a fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt. Sculându-se de acolo prin El Însuşi împărăţeşte peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere, conduce toată lumea şi ca un iubitor de oameni ne răscumpără prin darea hranei celei de Taină, dându-se pe El Însuşi pentru noi şi ne hrăneşte cu pâinea cerească, cu Trupul Lui cel purtător de viaţă. Pentru aceasta facem astăzi pomenire preafrumosului Iosif", spune Triodul.

(articol semnat de Pr. Ciprian Apetrei şi apărut în ediţia de azi a Ziarului Lumina - http://www.ziarullumina.ro/articole;1579;1;55555;0;%3Cb%3ESinaxarul%3C/b%3E-Sfanta-si-Marea-Zi-Luni.html )

Sfânta şi Marea Zi Vineri


Biserica Ortodoxă se află astăzi în Sfânta şi Marea Zi Vineri. Conform Sinaxarului citit la această slujbă, "în Sfânta şi Marea Zi Vineri se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi înainte de toate Crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi". Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.

Prezentând semnificaţiile acestei zile din Săptămâna Patimilor, sinaxarul rezumă conţinutul celor 12 Evanghelii: "După ce Domnul a fost vândut de Iuda cu treizeci de arginţi, a fost dus mai întâi la Ana arhiereul. Acesta L-a trimis la Caiafa. Acolo au venit şi doi martori mincinoşi care au mărturisit că Hristos a spus că este Fiul lui Dumnezeu. Arhiereul şi-a rupt hainele neputând suferi aşa-numita de el hulă şi l-au condamnat la moarte. Neputând îndeplini ei sentinţa, când s-a făcut ziuă, L-au dus în pretoriu la Pilat, care n-a găsit nici o vină în El şi L-a trimis la Caiafa; iar acesta L-a trimis din nou la Pilat, care voind să-L elibereze le-a spus mai întâi că nu găseşte nici o vină deosebită în El. În sfârşit, acesta L-a dat iudeilor după ce mai întâi L-a biciuit pe Iisus. Este apoi dus de soldaţi, îmbrăcat cu o hlamidă roşie, încununat cu o cunună de spini şi în mâini I-au pus trestie. Pilat a spus din nou: "Nu găsesc în El nici o vină de moarte". Ei însă au spus: "Noi Îl osândim pentru că S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu", "Răstigneşte-L, răstigneşte-L". În timpul acesta femeia lui Pilat, înfricoşată de visuri, a trimis la Pilat să-i spună: "Să nu faci nimic dreptului acestuia". Căci ea, din pricina lui Iisus, suferise mult în timpul nopţii. Pilat s-a spălat pe mâini, lepădându-se prin asta de vina sângelui. Iudeii însă au strigat: "Sângele Lui peste noi şi peste copiii noştri! Dar dacă-L eliberezi pe El nu eşti prieten al Cezarului!". Aşadar, Pilat L-a legat, deşi ştia bine că este nevinovat, L-a osândit la moarte pe cruce, şi l-a eliberat pe Baraba.

Când a văzut Iuda aceasta, aruncând arginţii a plecat şi ducându-se a luat o frânghie şi s-a spânzurat. Ostaşii L-au bătut peste faţă cu trestia şi I-au pus în spate Crucea. Apoi au silit pe Simon Cirineanul să-I ducă crucea. Au ajuns la locul Căpăţânei (Golgota) şi acolo L-au răstignit. A fost răstignit împreună cu doi tâlhari ca să fie şi El socotit un făcător de rele. Pentru a-L înjosi, soldaţii au împărţit hainele Lui, iar pentru cămaşa Sa, care era făcută dintr-o bucată şi nu avea nici o cusătură, au aruncat sorţi. Aşadar în ceasul al treilea, după cum spune dumnezeiescul Marcu, a fost răstignit. Din ceasul al şaselea până în ceasul al nouălea s-a făcut întuneric. Longhin sutaşul, când a văzut aceste lucruri minunate şi mai cu seamă întunecarea soarelui, a strigat cu voce mare: "Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta". Unul dintre tâlhari Îl insulta pe Iisus; celălalt însă, mustrându-l cu asprime pe acesta, a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a răsplătit credinţa lui şi i-a făgăduit petrecerea în Rai împreună cu El. În sfârşit, după ce a fost insultat din destul, Pilat a scris pe Cruce şi cuvintele: "Împăratul iudeilor".


Ceasul al şaselea al zilei a şasea

Apoi Mântuitorul a strigat: "Mi-e sete!". Ei au amestecat oţet cu fiere şi I l-au dat să bea. Şi spunând: "Săvârşitu-s-a!". Înclinând capul Şi-a dat duhul. Lângă Crucea Lui stăteau numai Mama Lui şi sora ei, Maria lui Cleopa. Mai era încă şi Ioan, iubitul Lui ucenic. Iudeii, pentru că a doua zi erau Paştile, i-au cerut lui Pilat ca să sfărâme fluierele picioarelor osândiţilor spre a muri mai repede. Şi au sfărâmat fluierele picioarelor celor doi tâlhari, căci mai trăiau încă; dar când au venit la Iisus şi L-au văzut că murise, s-au oprit de a le mai sfărâma. Unul dintre ostaşi a întins suliţa şi L-a împuns pe Hristos în coasta dreaptă şi îndată a ieşit sânge şi apă; apă, pentru ca să se vadă că era om, sânge, pentru ca să se vadă că era mai presus de om. Pe înserate, Iosif din Arimateea a luat trupul lui Iisus, pogorându-L de pe Cruce, iar la lăsarea nopţii a venit Nicodim, aducând un amestec din smirnă şi aloe, L-a înfăşurat în giulgiuri şi L-a îngropat în apropiere în mormântul tăiat în piatră al lui Iosif, unde nu mai fusese îngropat nimeni înainte.

Trebuie să se ştie că Domnul a fost răstignit în ziua a şasea a săptămânii, adică Vineri, pentru motivul că la început omul a fost făcut în ziua a şasea. A fost răstignit în ceasul al şaselea din zi, pentru că în acest ceas, după cum se spune, şi Adam şi-a întins mâinile şi s-a atins de pomul oprit şi a murit. Pentru aceasta trebuia să fie creat din nou omul în acelaşi ceas în care a fost zdrobit. A fost răstignit în grădină, pentru că şi Adam a călcat porunca în Grădina Raiului. Băutura amară pe care a gustat-o Hristos preînchipuia gustarea lui Adam. Loviturile cu palmele arătau eliberarea noastră. Scuiparea şi purtarea necinstită cu El arătau cinstirea noastră. Cununa cu spini, îndepărtarea blestemului, hlamida de purpură, îmbrăcămintea împărătească în locul hainelor de piele. Piroanele, desăvârşita nemişcare a păcatului nostru. Crucea, pomul cel din Rai. Coasta împunsă preînchipuia coasta lui Adam din care a fost făcută Eva, prin care a venit călcarea poruncii. Suliţa arată că îndepărtează de la mine sabia cea de foc. Apa din coastă este icoana botezului. Sângele şi trestia ne arată că Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roşii, vechea patrie. Se spune că în locul în care a fost răstignit Hristos, capul tuturor, se află capul lui Adam, de aceea se numea locul Căpăţânii".

(articol semnat de Pr. Ciprian Apetrei şi apărut în ediţia de azi a Ziarului Lumina -
http://www.ziarullumina.ro/articole;1583;1;55818;0;Sinaxarul-Sfanta-si-Marea-Zi-Vineri.html )

Interesant , ne prezinti niste informatii deosebite ,pe care nu le stiam si ,de aceea iti multumim...

Pastele la romani: 12 superstitii interesante
Scris de axinteviorica Astazi la 11:59 am

Pastele la romani: 12 superstitii interesante

Spala-te pe fata cu apa in care ai tinut un ou rosu


commons.wikimedia.org
Este bine ca in dimineata de Pasti sa iti speli tenul in apa neinceputa in care ai pus un ou rosu, o moneda si o frunza de urzica. Astfel, obrajii tai vor fi sanatosi si imbujorati precum oul rosu, vei fi tare precum moneda si aspru precum urzica. In timp ce iti speli obrazul se spune:

“Sa fiu sanatos/a si obrazul sa-mi fie rosu ca oul; toti sa ma doreasca si sa ma astepte, asa cum sunt asteptate ouale rosii de Pasti; sa fiu iubit/a ca ouale in zilele de Pasti”.

Potrivit Garbo, in anumite zone ale tarii, firul de urzica este substituit de un fir de iarba, simbol al belsugului, iar moneda de un banut de argint, sugerand tot bunastarea.


Sa nu-ti lipseasca ouale rosii de pe masa .Ouale rosii nu trebuie sa lipseasca de pe masa de Pasti ,caci sunt considerate a fi pazitorii casei.
Persoana care a pastrat un ou rosu timp de patruzeci de zile de la Paste, iar acel ou nu s-a stricat, va avea parte de noroc tot timpul anului. De asemenea, in unele regiuni ale tarii ouale rosii se ingroapa in pamanturile cultivate. Se crede ca aceste pamanturi vor fi ferite de grindina, inundatii sau alte dezastre ale naturii.
Este interzis sa inrosesti ouale in ziua de Pasti daca nu vrei sa atragi asupra ta bolile. Ca si in ziua de Revelion, daca vrei sa ai parte de un an benefic, prima persoana care iti trece pragul in ziua de Pasti trebuie sa fie o persoana de sex masculin.
In anumite regiuni ale tarii, in noaptea de Inviere sunt adusi cocosi la biserica. Posesorul cocosului care incepe sa cante primul este considerat ca avand parte de noroc In vremuri de demult, in cea de-a doua zi de Pasti, exista “obiceiul udatului”: baietii obisnuiau sa stropeasca fetele cu apa de la fantana. Se credea ca tinerelor le va merge bine tot anul, vor fi frumoase si curtate de flacai care mai de care mai mandri.
Lumanarea cu care a fost adusa lumina in casa in Noaptea Invierii este considerata a avea puteri binefacatoare si de aceea nu trebuie aruncata. Atunci cand esti incercat de griji sau boala, te afli in pericol sau te incearca un necaz mare este indicat sa aprinzi aceasta lumanare.
Chiar daca ouale incondeiate fac deliciul sarbatorilor pascale, atunci cand vine vorba de a imparti pentru sufletul unui mort, traditia spune ca doar ouale rosii sunt primite de Dumnezeu. De asemenea, daca doua persoane ciocnesc oua in ziua de Pasti, exista credinta ca se vor intalni pe lumea cealalta Conform unei alte superstitii cunoscute de Pasti, cel care va lua sare in maini in aceasta zi va avea mainile asudate, fiindu-i imposibil sa lucreze. Exista un lucru pe care il poti face pentru a impiedica ca mainile sa nu-ti naduseasca: cand te intorci de la slujba de Inviere, atinge clanta usii sau o bucata de fier rece.
Copiii nascuti in ziua de Pasti sunt copii binecuvantati de Dumnezeu si vor avea parte de noroc si lumina in viata.
Ploaia si vremea rece in ziua de Pasti sunt semne ca va fi vreme uracioasa pana in ziua de Rusalii.

axinteviorica

Mesaje: 35
Data de inscriere: 18/04/2011
Varsta: 61
Localizare: Romania , Transilvania

Femeile Mironosiţe - modele de curaj, credinţă şi evlavie în Biserică

Duminica a III-a după Paşti (a Femeilor Mironosiţe) Marcu 15, 43-47, 16, 1-8.

† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

"În vremea aceea, venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, şi îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau."

În Duminica a treia după Paşti, numită şi "Duminica Femeilor Mironosiţe", prăznuim potrivit sinaxarului din Penticostar pomenirea femeilor purtătoare de miruri de mare preţ care s-au dus să ungă trupul Mântuitorului în ziua Învierii Sale din morţi. Tot în această Duminică se face pomenire de Iosif cel cu bun chip sau de neam nobil şi de Nicodim, care au fost martori ai îngropării Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Sfintele femei mironosiţe, dascăli ai Bisericii prin modul lor de a fi credincioase

Această Duminică are o semnificaţie deosebită, întrucât ne arată că în Biserică învăţăm credinţa vie nu numai din învăţătura Sfinţilor Apostoli, care este fundamentală pentru toţi, ci o învăţăm şi din pilda vieţii Sfinţilor. De aceea, în Biserică, pe lângă Sfânta Evanghelie şi Scrierile Apostolilor mai citim şi Vieţile Sfinţilor. Sfintele femei mironosiţe din Evangheliile după Sfinţii Marcu şi Matei sunt mari dascăli ai Bisericii nu atât prin învăţătura lor teologică, deoarece aceasta nu putea fi diferită de cea a Apostolilor, cât prin modul lor de a fi şi de a făptui, prin modul lor de a exprima starea lor de credinţă şi curaj, de smerenie şi preţuire faţă de Mântuitorul Cel răstignit şi înviat din morţi.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur, compară prin contrast curajul femeilor mironosiţe cu teama prea mare a ucenicilor lui Iisus. Pe când ucenicii Săi (viitorii Apostoli) erau adunaţi şi încuiaţi în casă de frica iudeilor, dis-de-dimineaţă, la revărsatul zorilor, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosie, şi Salomeea au cumpărat aromate sau miresme ca să ungă trupul Mântuitorului după tradiţia iudeilor. Evanghelia după Sfântul Marcu ne arată că în sufletul acestor femei iubirea sau preţuirea faţă de Hristos era mai tare decât teama de primejdie, ele aveau un curaj deosebit, pe care în dimineaţa Învierii lui Hristos nu l-au avut ucenicii Săi.

Ungerea trupului mort cu aromate simboliza cinstirea lui şi dorinţa de a împiedica descompunerea acestuia

Mironosiţele sunt femei credincioase care L-au admirat şi L-au preţuit pe Mântuitorul Iisus Hristos, iar unele dintre ele au văzut răstignirea Lui şi au plâns pentru suferinţele Lui. De aceea, cu multă duioşie şi mult respect, dis-de-dimineaţă, în ziua cea dintâi a săptămânii, care urma după sâmbătă, au mers la mormântul Mântuitorului Iisus Hristos ca să împlinească ceea ce au început să facă Iosif din Arimateea şi Nicodim, care au uns cu aloe şi cu smirnă trupul Mântuitorului înainte de înmormântare. Acum însă ele aduc miruri de mare preţ pentru a cinsti după obicei pe Iisus Domnul Cel îngropat şi, în acelaşi timp, pentru a împiedica descompunerea sau stricăciunea trupului Său.

Învierea Domnului, trecerea Sa la viaţa cerească

Spre surprinderea acestor femei curajoase, Cel ce trebuia uns cu miruri de mare preţ a înviat din morţi, iar stricăciunea n-a cuprins trupul Său. De ce? Fiindcă Învierea lui Hristos nu este revenire la viaţa biologică marcată de compunere şi descompunere, ci Învierea Lui este trecere la viaţa cerească, la viaţa veşnică, la viaţa fără de moarte şi fără de stricăciune, după cum ne arată cântările "Duminicii Femeilor Mironosiţe".

Aceste femei sunt pline de curaj, pentru că dragostea şi respectul lor faţă de Hristos le-au întărit sufleteşte. Când iubeşti pe cineva, când preţuieşti mult pe cineva, găseşti timpul necesar şi curajul necesar de a înfrunta dificultăţi şi obstacole pentru a ajunge la persoana iubită sau preţuită. În dimineaţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, femeile mironosiţe au fost cele mai curajoase fiinţe umane dintre toţi oamenii care L-au cunoscut pe Hristos Mântuitorul. Dis-de-dimineaţă pe când se revărsau zorile sau pe când răsărea soarele, femeile mironosiţe, înfruntând întunericul şi teama că li se poate întâmpla ceva neprevăzut, întrucât mormântul fusese sigilat şi păzit de către ostaşii romani, se întrebau între ele: cine ne va prăvăli piatra de pe mormânt? Întrucât piatra era mare şi grea, grija lor era firească. Dar Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că îndată după ce şi-au exprimat această grijă sau preocupare, ridicându-şi ele privirea spre locul unde se afla mormântul, au văzut piatra răsturnată. Cu toate că nu era acolo nici un bărbat puternic ca să le dea o mână de ajutor, pentru dragostea, îndrăzneala, curajul şi preţuirea lor faţă de Hristos, s-a făcut o minune. Un înger al lui Dumnezeu a coborât din cer şi a răsturnat piatra de la uşa mormântului, a prăvălit-o nu ca să învieze Hristos, pentru că El înviase deja nestricând peceţile mormântului după cum S-a născut din Fecioara Maria fără să-i strice fecioria ei şi după cum a intrat prin uşile încuiate acolo unde se aflau ucenicii. Îngerul a prăvălit piatra de pe mormântul Mântuitorului deja înviat din morţi, pentru ca ele să poată vedea mormântul gol. Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că femeile mironosiţe au intrat în mormântul în care a fost Iisus îngropat şi acolo au întâlnit un înger îmbrăcat în veşmânt alb ca un tânăr şi acesta le-a spus: "Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde l-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea." (Mc. 16, 6-7)

Dragostea şi curajul mironosiţelor au fost răsplătite cu bucuria de a se întâlni cu Însuşi Hristos Cel înviat

Ele au ieşit din mormântul Domnului cu spaimă şi cu teamă multă, spune Evanghelia după Marcu, şi nu au spus nimănui nimic. Iar Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei ne spune că pe când mergeau ele de la mormânt spre casă, Iisus Cel înviat din morţi le-a întâmpinat şi le-a zis: "Bucuraţi-vă, nu vă temeţi!" (Matei 28,9). Cu alte cuvinte, dragostea lor, preţuirea lor, curajul lor şi credinţa lor că Iisus a înviat din morţi au fost răsplătite cu bucuria de-a se întâlni cu Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morţi. Iar această întâlnire a femeilor mironosiţe cu Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morţi a confirmat ceea ce îngerul le-a spus, şi anume Evanghelia Învierii lui Hristos sau vestea cea bună a Învierii Lui. Îngerul le-a spus: "Nu este aici. A înviat" (Matei 28,6). Sfântul Evanghelist Matei spune că în momentul în care femeile mironosiţe s-au întâlnit cu Iisus Cel înviat, El le-a spus: "Bucuraţi-vă. Nu vă temeţi", iar ele s-au închinat Lui până la pământ şi au cuprins picioarele Lui.

Femeile mironosiţe, apostoli către Apostoli, trimise către cei ce vor fi trimişi

Atât prin această atitudine a lor de evlavie, respect, preţuire şi dragoste pentru Hristos, cât şi prin faptul că au crezut fără îndoială, fără a mai pune vreo întrebare îngerului privind modul Învierii lui Hristos, femeile mironosiţe au devenit învăţătoare ale Bisericii, ele au devenit apostoli către Apostoli. Adică ele au fost trimise de înger către cei ce vor fi trimişi de Hristos să vestească în toată lumea Învierea Lui şi învierea cea de obşte. Îngerul le-a binevestit lor, iar ele au binevestit ucenicilor Mântuitorului Iisus Hristos taina mare, adevărul şi bucuria Învierii lui Hristos. Femeile mironosiţe sunt cele dintâi fiinţe umane care mărturisesc Învierea Mântuitorului, iar modul în care Hristos Domnul le răsplăteşte evlavia şi credinţa lor este minunat. El le dăruieşte bucurie din bucuria Învierii Sale. Vedem aici taina Bisericii. Femeile mironosiţe au devenit icoana Bisericii plină de evlavie faţă de Hristos şi plină de credinţă că Hristos Cel înviat din morţi este prezent în mijlocul ei. După ce au auzit Evanghelia Învierii binevestită de către înger şi au crezut ceea ce îngerul le-a spus, femeile mironosiţe s-au împărtăşit cu bucurie de însăşi prezenţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care le-a întâmpinat pe cale. Cine crede în Hristos şi Îl iubeşte pe El se întâlneşte cu El. Întâlnirea aceasta cu Hristos Cel înviat o trăim şi noi când sărutăm icoana Învierii Sale din biserică, în fiecare duminică, şi când ne împărtăşim cu El din Sfântul Potir. Ne împărtăşim cu El aproape de "locul unde au stat picioarele Lui", adică de Masa Sfântului Altar unde se sfinţeşte Euharistia sau Sfânta Împărtăşanie. Femeile mironosiţe ne arată cum trebuie să-L primim sau să-L întâmpinăm pe Hristos Cel înviat, şi anume cu metanie până la pământ. De la ele au învăţat slujitorii Sfântului Altar ca atunci când intră în Sfântul Altar trebuie să se închine până la pământ, ca şi când ar cuprinde picioarele Mântuitorului Iisus Hristos simbolizat prin Masa Sfântului Altar (mormântul Învierii Sale) pe care se află tot timpul Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Euharistie (Trupul şi Sângele Său), spre a ne arăta iubirea Sa jertfelnică pentru Dumnezeu şi pentru oameni, iubire mai tare decât moartea. De la femeile mironosiţe învăţăm, aşadar, cum să ne comportăm în biserică când ne întâlnim cu Hristos Cel înviat din morţi. Ele nu au zis nimic, ci doar s-au închinat şi au cuprins picioarele Lui în semn de evlavie, de respect şi de preţuire multă. Când noi ne împărtăşim cu Hristos Cel înviat din morţi prezent în Sfântul Potir, repetăm gestul femeilor mironosiţe, întrucât ne apropiem de Hristos cu "frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste", în deplină evlavie şi tăcere.

Când omul credincios nu mai este ajutat de oameni, Dumnezeu trimite îngeri să-l ajute

Pe când mergeau ele spre mormântul lui Iisus, femeile mironosiţe se întrebau: "Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?" (Marcu 16,3) Evanghelia ne-a arătat cum a răspuns Dumnezeu la întrebarea lor: le-a trimis un înger în ajutor.

Uneori există şi în viaţa noastră momente de singurătate, de neajutorare, când nu mai putem conta pe nimeni dintre oameni, când cei care ar trebui sau ar putea să ne ajute nu o fac. În astfel de momente numai credinţa şi nădejdea în Dumnezeu sau iubirea noastră faţă de Hristos mai pot deveni izvor de ajutor sau de întărire. Adesea, când nu se mai găsesc oameni care să ne ajute, ne ajută chiar îngerii lui Dumnezeu. Ei ne scot tainic sau în mod neaşteptat dintr-o situaţie dificilă sau dintr-o încercare grea dacă sporeşte credinţa noastră în Dumnezeu şi dacă ne rugăm cu evlavie lui Hristos. Femeile mironosiţe reprezintă puterea credinţei în Hristos şi a iubirii faţă de Hristos, iubire smerită şi sfântă mai tare decât orice calcul de ajutor omenesc din lumea aceasta. Ele reprezintă credinţa Bisericii lui Hristos care îşi pune mai mult nădejdea în ajutorul dumnezeiesc, decât în ajutorul omenesc, adesea absent sau interesat.

De aceea, se cuvine ca în această zi a "Duminicii Femeilor Mironosiţe" să ne aducem aminte de toate femeile care din timpul Sfinţilor Apostoli până astăzi au arătat credinţă, preţuire şi evlavie pentru Hristos şi pentru Biserica Sa.

Femeile mironosiţe - modele pentru toate femeile credincioase

Femeile mironosiţe sunt icoana tuturor femeilor credincioase din Biserică, femei care prin credinţa, curajul şi jertfelnicia lor au devenit muceniţe sau martire, mărturisind pe Hristos Cel răstignit şi înviat, au devenit cuvioase maici în mănăstiri şi harnice mame creştine în familie, care au dat naştere copiilor şi i-au crescut în dreapta credinţă binevestind în casă, în familie, că Hristos Cel răstignit şi înviat voieşte să devină Viaţa vieţii noastre, El Cel ce a biruit păcatul, iadul şi moartea şi ne-a dăruit arvuna vieţii veşnice. Cunoaştem numele unor femei mironosiţe din Noul Testament, şi anume: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif sau Iosie, Maria lui Cleopa, Ioana, soţia lui Huza, un ispravnic al regelui Irod, Salomeea, Suzana, care au ajutat pe Mântuitorul şi pe Sfinţii Apostoli în lucrarea lor sfântă de propovăduire a Evangheliei. Ele au ajutat cu bani sau cu munca necesară pentru pregătirea meselor şi a hainelor, adesea în călătoriile pe care Mântuitorul şi ucenicii Săi le-au făcut în Ţara Sfântă. Ele sunt icoana femeilor credincioase, care susţin financiar sau cu munca lor construcţia de biserici, împodobirea lor, ajutorarea săracilor, a copiilor orfani, a bătrânilor, a bolnavilor. Deşi în Evanghelii ele nu apar totdeauna în prim-plan, totuşi Evangheliile le menţionează. Ele, împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, singurul dintre Apostoli care a mers cu Hristos până la cruce, au văzut patimile şi moartea Mântuitorului. De aceea, ele s-au învrednicit să fie primele care l-au întâlnit pe Hristos Cel înviat, după cum primul dintre ucenici care a intrat în mormântul Domnului înviat din morţi a fost Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit al Domnului.

Femeile mironosiţe reprezintă, de asemenea, pe toate femeile care dis-de-dimineaţă, la revărsatul zorilor, merg la icoana Mântuitorului Iisus Hristos şi-I cer ajutor să prăvălească atâtea "pietre grele ale vieţii" de pe inima sau sufletul lor. Ele reprezintă pe toate femeile care cer ajutorul lui Hristos pentru a putea creşte copiii în credinţă, pentru a fi soţii credincioase în familie şi femei evlavioase în Biserică, pentru a fi purtătoare de valori ale credinţei, deoarece aromatele de mare preţ pe care femeile credincioase le aduc lui Hristos sunt bogăţia şi valorile credinţei în Hristos, bogăţia spiritualităţii sau a legăturii omului cu Dumnezeu, adică darurile Duhului Sfânt primite ca arvună a bunătăţilor veşnice din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Femeile mironosiţe reprezintă şi pe acele femei care au devenit, prin lacrimi de pocăinţă şi prin multă rugăciune, prin nevoinţă şi prin slujbe dis-de-dimineaţă în biserică, maici monahii sau călugăriţe născătoare de virtuţi sfinte ale credinţei creştine: evlavia, smerenia, ascultarea, bunătatea inimii. Aşadar, ca femei credincioase, femeile mironosiţe reprezintă, în acelaşi timp, mamele şi fetele din familii, maicile şi surorile din mănăstiri. Ele reprezintă, de asemenea, şi pe femeile care sunt milostive cu cei îndoliaţi, cu cei întristaţi, cu cei ce sunt în pragul stricăciunii vieţii din cauza păcatului şi a morţii sau aduc bucurie celor pe care îi ajută. În această privinţă, există azi o mulţime de femei credincioase care veghează la căpătâiul bolnavilor în spitale, o mulţime de profesoare de religie, o mulţime de asistente medicale, de asistente sociale, o mulţime de femei care lucrează în instituţii de cultură şi de solidaritate socială, purtând în sufletul lor şi arătând în jurul lor lumina şi bucuria Învierii lui Hristos.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să învăţăm de la femeile mironosiţe curajul de a-L căuta pe Hristos în rugăciune, credinţa puternică în Învierea Lui şi bucuria de a ne întâlni cu El în fiecare duminică şi sărbătoare în Biserica Sa, spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Amin!

(cuvânt al PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Duminica Femeilor Mironosiţe - cea de astăzi, a treia după Sf. Paşti - apărut în ediţia de astăzi a Ziarului Lumina: http://www.ziarullumina.ro/articole;1596;1;56310;0;Femeile-Mironosite---modele-de-curaj-credinta-si-evlavie-in-Biserica*.html )

Multumesc din suflet Raul, am citit si mi-am umplut sufletul de intelepciunea cuvintelor ce le-ai scris aici.

DAN PETRESCU


Dorinta de schimbare

Orice schimbare în bine a cuiva, cu ajutorul lui Dumnezeu, e o schimbare în bine benefică pentru comunitatea căreia îi aparține și pentru societate în general.
Iar rolul fiecăruia în Biserică este rânduit de Dumnezeu în mod liturgic, unii fiind slujitorii hirotoniți iar alții credincioșii botezați și conduși spre mântuire de către cei rânduiți de Dumnezeu spre a fi episcopi, preoți și diaconi.
Însă toți avem același scop în viață: moștenirea Împărăției lui Dumnezeu, pentru a trăi veșnic împreună cu Hristos Dumnezeu, Cel mort și înviat pentru noi.
Fără moștenirea vieții veșnice nu ne e de folos hirotonirea întru preot, cum nu ne e de folos nici că ne-am botezat și am venit la Biserică. Dacă nu ne-am schimbat viața pentru ca să ne umplem de slava Sa nu am făcut nimic bun cu noi și cu viața noastră.
Și dacă înțelegem profund lucrurile Bisericii nu ne mai e rușine să batem clopotul (pentru că el e o chemare la pocăință), nu ne mai e rușine să postim, să ne închinăm, să venim constant la Biserică, să citim cărți sfinte, să ne spovedim și să ne împărtășim, pentru că am devenit cu totul alții.
Predica in care se vorbește despre Sfintele Femei Mironosițe ne aminteste despre oameni schimbați de întâlnirea lor cu Hristos Dumnezeu.
Pentru că pe fiecare zi ne schimbăm în Biserică, suntem alții, dacă dorim noutatea mântuirii în ființa noastră.
Și prin această experimentare a vieții bisericești înțelegem cu toții cât de tainică și de anevoioasă e mântuirea dar, în primul rând, că ea, mântuirea noastră, e o umplere de viața lui Dumnezeu, e o schimbare a noastră de către Dumnezeu și care este foarte subtilă, pe măsura deschiderii, a înaintării noastre în cunoașterea și iubirea Lui.
Iar dacă trecem de la ceea ce se vede la ceea ce nu se vede în Biserică, dar care ne umple de pace, de bucurie, de mirul frumuseții lui Dumnezeu, atunci învățăm să cinstim toată această iconografie a vieții bisericești care ne conduce la o viață sfântă în comuniune cu Dumnezeu.
Fiindcă ceea ce ne conduce spre El e dragostea de a-L cunoaște și mai mult și cunoașterea Lui și mai mare ne umple de o tot mai profundă atenție vizavi de Biserica Sa și de toți oamenii.
Iar mirul care contează și despre care vorbește în profunzime duminica de astăzi e tocmai aducerea noastră integrală lui Dumnezeu, pentru ca El să ne înfrumusețeze cu frumusețea Sa cea veșnică.
Dar pentru a ajunge la starea duhovnicească a umplerii de frumusețea Lui trebuie să începem cu iubirea față de viața și slujbele Bisericii, cu atenția la confrații noștri, cu grija față de curăția și dreptatea gândurilor, a sentimentelor și a intențiilor noastre.
De aici trebuie să pornim: de la a vinde ceea ce e rău în noi, de la a ne depărta de patimi, pentru a cumpăra ceea ce e bun, adică pentru a face fapte frumoase în viața noastră.
Iar dacă aruncăm răul din noi și ne umplem de faptele luminii Sale, Îl vom vedea pe Cel înviat a treia zi din morți, Care ne va chema să moștenim Împărăția Sa cea veșnică. Amin!
Dan Petrescu

Libertatea de a crede

Din nefericire, apropierea noastra de persoane, se face mai mult datorita mintii si mai putin trairii. Marturisesc ca nu mi-am facut pentru ca au corespuns unui tipar mental, pentru ca au raspuns pozitiv unui set de intrebari, considerate relevante pentru a da curs unei prietenii. Nici nu i-am intrebat daca vor sa fie prietenii mei. Am discutat cu ei, ne-am tot intalnit, ne-am impartasit dureri si bucurii, si asa ne-am legat viata unii de altii.
Iar atunci cand m-am indragostit nu am facut-o pe baza unor certitudini intelectuale. Pur si simplu am simtit ca din multimea cunoscutilor, o persoana trebuie iubita altfel de mine. Nu m-am intrebat cati ani are, cu ce se ocupa, din ce familie provine, etc. As spune ca inima i-a luat-o inainte mintii. Si bine a facut. Dar a fost minunat ca mi s-a si raspuns.
Tot asa am ajuns si la credinta in Dumnezeu. Nu datorita unor principii teoretice, nu pentru ca o institutie mi-a garantat existenta Lui, ci pentru ca El a dat nastere in mine la incredere. A crede in Dumnezeu nu inseamna a te lasa convins de o suma de informatii.
Va indemn sa va incredeti in cuvintele lui Hristos si veti simti cum se naste in voi dragostea pentru El. Iar cand veti ajunge la aceasta , veti cauta clipa de clipa sa va daruiti mai mult, deoarece dragostea nu are sfarsit.
Dan Petrescu

Hristos vindecă şi ridică pe cel bolnav şi păcătos



Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)



Ioan 5, 1-15: "În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era cuprins. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi, ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi, îndată, omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos."


Perioada care urmează sărbătorii Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne arată că în Iisus Hristos se află izvorul vieţii şi al sănătăţii, izvorul milostivirii şi al iertării păcatelor, izvorul ridicării omului din moartea păcatului şi al pregustării vieţii veşnice încă din lumea aceasta ca arvună prin întâlnirea şi împărtăşirea cu El. De aceea, în Evanghelia duminicii a doua după Sfintele Paşti, numită şi Duminica Tomii, Hristos Domnul vindecă pe ucenicul Său Toma de îndoială spunându-i: "Nu fi necredincios, ci credincios!" (Ioan 20, 27). Apoi în Evanghelia Duminicii Mironosiţelor vindecă pe femeile mironosiţe de teamă zicându-le: "Bucuraţi-vă, nu vă temeţi!" (Matei 28, 9-10). Iar în Evanghelia acestei duminici, numită Duminica Slăbănogului, vedem că Iisus vindecă pe un om de paralizie, la scăldătoarea Vitezda. Apoi vom vedea cum în Evanghelia Duminicii Samarinencii Hristos Domnul vindecă pe o femeie de iubirea ei nestatornică, iar în Evanghelia duminicii a şasea după Paşti sau Duminica Orbului, vindecă pe un om de orbire fizică sau trupească.

Aceste vindecări săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos ne arată puterea Lui dumnezeiască, dar şi multa Lui iubire milostivă faţă de oameni, dorinţa Lui de a-i ridica din păcat şi din boală, de a-i vindeca sufleteşte şi trupeşte, pentru că păcatul este o boală a sufletului care adesea atrage după sine şi boli ale trupului, deşi aceasta nu este o regulă strictă. Adică sunt oameni bolnavi care suferă nu ca urmare a păcatelor proprii, ci ca urmare a unei pedagogii divine, după cum a spus Mântuitorul Iisus Hristos despre orbul din naştere care nu a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut orb, pentru ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu. (cf. Ioan 9, 3)

Mântuitorul Hristos - duhovnicul şi doctorul sufletelor noastre


În Evanghelia de astăzi se vede totuşi o legătură între păcat şi boală, pe care Mântuitorul Iisus Hristos o aminteşte celui vindecat de boală în mod foarte discret, ca duhovnic şi doctor de suflete, întrucât doreşte să salveze, să ridice, să recupereze pe cel păcătos, fără să-l umilească. El nu îl ceartă pe cel bolnav, ci îl sfătuieşte după ce l-a vindecat: "Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti pentru ca să nu-ţi fie ţie mai rău" (Ioan 5,14). Totuşi, Hristos Domnul nu îi dă acest sfat în auzul tuturor, ci în taină, doar faţă în faţă cu păcătosul pe care l-a vindecat, păstrând astfel o legătură de confidenţialitate între doctorul-duhovnic şi pacientul-penitent. Vedem aici modelul convorbirii dintre doctorul de suflete, care este duhovnicul, şi penitentul sau omul care se pocăieşte pentru păcatele lui, dorind să se vindece de păcat şi de boală. Această putere vindecătoare, milostivă şi smerită a Mântuitorului Iisus Hristos este scoasă în evidenţă de către Biserică în perioada dintre Sărbătoarea Învierii Domnului, adică a ridicării Sale din morţi, şi Sărbătoarea Înălţării Sale la cer, pentru a ne arăta că Hristos înviază din morţi ca să ne învieze şi pe noi din moarte, din moartea sufletească a păcatului şi din moartea fizică a trupului, ca apoi să ne înalţe la ceruri în slava şi iubirea Preasfintei Treimi. Aşadar, toată perioada aceasta este o pedagogie de însănătoşire a sufletului şi de înălţare a lui în lumina şi bucuria Învierii lui Hristos.


Dumnezeu vine în ajutorul celui bolnav şi singur


În Evanghelia de astăzi se vede că Mântuitorul Iisus Hristos merge la scăldătoarea Vitezda pentru a vindeca un om bolnav de treizeci şi opt de ani, care aştepta milostivirea şi ajutorul lui Dumnezeu. Nu ni se spune în Evanghelie pentru care păcat al său suferea el atât de mult. Vedem însă că la suferinţa acestui om bolnav se mai adaugă şi singurătatea sa, întrucât nimeni dintre cei prezenţi acolo nu-l ajuta. Slăbănogul sau paralizatul de la scăldătoarea Vitezda, care în limba ebraică a Vechiului Testament înseamnă "casa milei" sau "casa îndurării", mărturiseşte el însuşi singurătatea sa trăită ca totală neajutorare. Când Iisus îl întreabă: "Vrei să te vindeci?", el îi răspunde: "Nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa, şi totdeauna altul o ia înaintea mea până când ajung eu", adică până ce ajunge el târându-se spre apă. Treizeci şi opt de ani de suferinţă cauzată de boală, la care se adaugă o cruntă singurătate, chiar dacă multă lume se afla în jurul lui. Omul acesta nu era singur într-o singurătate de pustie, ci singur într-o mulţime de oameni! Slăbănogul de la Vitezda nu trăia departe de oameni, nici nu era izolat în casă, ci el se afla printre mulţi bolnavi însoţiţi de prieteni sau de membri ai familiei lor, care erau sănătoşi, dar fiecare dintre aceştia se ocupa doar de bolnavul lui, iar, îndată ce se vindeca bolnavul lui, nu se mai interesa de vreun bolnav care nu are pe nimeni să-l ajute. Treizeci şi opt de ani de suferinţă, treizeci şi opt de ani de răbdare, treizeci şi opt de ani de tăcere întru smerenie, treizeci şi opt de ani de singurătate au brăzdat viaţa chinuită de boală a acestui om paralizat, care aştepta tulburarea apei de către înger! Într-o mulţime de oameni, el aştepta mereu un singur om mai milostiv sau omenos care să-l ajute să intre în scăldătoare spre a se vindeca. Erau mulţi oameni în jurul său, dar dispăruse cu desăvârşire omenia din ei. Deşi aceştia erau mulţi, formau împreună un pustiu spiritual, pentru că egoismul le-a pustiit sufletele.


Răbdarea desăvârşită, smerenia adâncă şi speranţa neîntreruptă aduc izbăvirea


Spre acest om paralizat şi singur care nu avea pe nimeni ca să-l ajute a venit Însuşi Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a pogorât din ceruri pentru mântuirea oamenilor. Se pare că acest bolnav de treizeci şi opt de ani de suferinţă era mai în vârstă decât Mântuitorul Iisus Hristos. Deci, el suferea de boală încă înainte de naşterea sau venirea lui Hristos în lume. Întrucât acest bolnav aştepta întru răbdare desăvârşită şi întru speranţă neîntreruptă momentul în care ar putea fi vindecat şi el, cu toate că nu se găsea un om care să-l ajute, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a venit ca să-l ajute. Iisus cunoştea bine îndelunga suferinţă a slăbănogului, dar şi multa lui pocăinţă pentru păcate, multa lui răbdare fără răzvrătire şi multa lui speranţă fără întrerupere. Când slăbănogul i-a spus lui Iisus: "Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare" (Ioan 5, 7), el a exprimat, de fapt, mai mult o cerere, decât a dat o explicaţie. Acum, el simte că a venit lângă el omul care îl poate ajuta să intre în scăldătoare după tulburarea apei de către înger. Însă, îndată va constata că omul de lângă el nu venise ca să-l ajute să intre în scăldătoare, ci să-l vindece direct prin cuvânt, zicându-i: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă" (Ioan 5, . Plin de credinţă, verificată prin suferinţă, paralizatul de la scăldătoarea Vitezda s-a ridicat, a luat aşternutul pe care stătea şi a început să umble. Între timp însă, Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care i-a spus: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă", nu a mai rămas acolo unde a săvârşit vindecarea, ci S-a dus în altă parte, şi anume la templu.

Binele trebuie săvârşit în orice timp


Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda a fost săvârşită de Iisus într-o zi de sâmbătă. Ea a adus bucurie multă celui ce suferea, dar i-a întristat pe cei ce invidiau pe Iisus că face minuni. Aceştia l-au mustrat pe omul vindecat, întrucât a fost vindecat în zi de sâmbătă, însă el, recunoscător faţă de cel ce l-a vindecat, a explicat: "Cel ce m-a vindecat mi-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă" (Ioan 5, 11). Ei l-au întrebat: "Cine este acela?" Dar slăbănogul nu a ştiut să răspundă cine este omul care l-a vindecat.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur, spun că cei care invidiau pe Iisus nu erau deranjaţi atât de mult de faptul că un om paralizat a fost vindecat în zi de sâmbătă, cât de faptul că Iisus a săvârşit minunea vindecării. Invidia lor ascunsă sub paravanul respectării sâmbetei i-a făcut pe ei nemulţumiţi de vindecarea slăbănogului.

Oricum, vindecând pe acest slăbănog sâmbăta, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că tot timpul trebuie să săvârşim binele, atât în zi de lucru, cât şi în zi de sărbătoare. Să arătăm oricând iubire milostivă şi ajutorare celor suferinzi, celor bolnavi şi celor singuri. De ce? Pentru că oricând arătăm milostivire şi bunătate faţă de cei care au nevoie de ajutorul nostru, noi preamărim pe Dumnezeu Cel milostiv şi bun. Iubirea milostivă şi smerită a oamenilor faţă de semenii lor aflaţi în dificultate este semnul că iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru oameni lucrează prin cei care îi ajută pe alţii.


Să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru darurile primite


Evanghelia ne mai arată încă o virtute a acestui om care s-a pocăit prin suferinţă, şi anume recunoştinţa sa, mulţumirea adusă lui Dumnezeu. El nu ştia cum se numea omul care i-a zis: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă", dar a simţit că vindecarea lui s-a făcut cu puterea lui Dumnezeu care lucra prin acest om. De aceea, îndată ce s-a vindecat şi a putut umbla, el a mers la templu să mulţumească lui Dumnezeu pentru vindecare, să-I arate recunoştinţă sau mulţumire, chiar dacă nu ştia cine este omul prin care Dumnezeu l-a vindecat. Or, tocmai acolo, în templu, l-a întâlnit pe Cel care l-a vindecat. Însă Acesta îi spune acum: "Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău" (Ioan 5, 14). Atunci paralizatul care fusese vindecat a înţeles că Cel care l-a vindecat era Iisus din Nazaret.

După ce a aflat cine l-a vindecat, el a ieşit din templu şi a mărturisit în faţa iudeilor pe Cel care l-a vindecat. Vedem aici recunoştinţa lui faţă de Dumnezeu şi curajul lui de-a mărturisi puterea vindecătoare a lui Iisus. Cu alte cuvinte, acest om paralizat după ce a fost vindecat devine nu numai recunoscător faţă de Dumnezeu, ci şi un mărturisitor al lui Iisus Hristos şi al puterii Lui dumnezeieşti prin care săvârşeşte minunile.


Scăldătoarea Vitezda, prefigurarea mântuirii prin lucrarea Bisericii


Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că îngerul care tulbura apa şi făcea ca primul om care se arunca în scăldătoare să fie vindecat era o prefigurare a Tainei Botezului; cu deosebirea însă că în Vechiul Testament harul era dat în arvună, nu în plinătate, pe când, în Biserica lui Hristos, harul iertării şi al vindecării de păcate şi boli este dăruit în plinătate. Atunci se vindeca numai primul care intra în scăldătoare, acum se vindecă toţi care se botează în scăldătoarea sau în apa Botezului. Ei se vindecă de boala păcatului strămoşesc, de toate păcatele şi de toate bolile sufleteşti şi trupeşti dacă au credinţă puternică. Biserica este noua Vitezdă, spaţiul vindecării sau locul ridicării, prin harul vindecător şi mântuitor al Sfintelor Taine: a Botezului, a Pocăinţei şi a Sfântului Maslu, deoarece Biserica este Trupul tainic al lui Hristos Cel răstignit şi înviat plin de harul Preasfintei Treimi.

Evanghelia de azi ne arată că este o legătură între păcat şi boală, dar şi o legătură între suferinţă şi pocăinţă. Îndelunga suferinţă a omului paralizat s-a transformat în stare de pocăinţă, din care izvora smerită răbdare unită cu nădejde multă. Sfântul Ioan Gură de Aur, în cartea sa: Comentariu la Evanghelia după Ioan, spune că acest om bolnav, adică paralizatul de la scăldătoarea Vitezda, ne învaţă multa răbdare fără cârtire; el nu se revoltă, adică nu se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, nu-şi blestemă soarta pentru că suferă de mulţi ani, ci suferă întru răbdare unită cu nădejde. Deşi mulţi oameni se aflau în jurul lui şi nimeni nu l-a ajutat vreodată, el nu îi judecă pe ceilalţi, nu-i blestemă, nu-i vorbeşte de rău pe cei care ar fi putut să-l ajute şi nu l-au ajutat, ci suferă întru speranţă, rabdă şi aşteaptă vindecarea de la Dumnezeu, iar această răbdare a lui întru smerenie şi întru speranţă, fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu şi fără să judece pe cei din jur, a fost socotită lui ca virtute sau lumină a sufletului, adică suferinţă transformată în pocăinţă.


Suferinţa trupului poate schimba şi însănătoşi sufletul omului în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu semenii


De la acest slăbănog sau paralizat învăţăm că putem schimba suferinţa adusă de boală în pocăinţă pentru păcate. Cunoscând că în omul paralizat s-a făcut această transformare spirituală a suferinţei în pocăinţă, Mântuitorul Iisus Hristos S-a dus personal la scăldătoarea Vitezda ca să vindece pe acest om care nu mai era ajutat de nimeni dintre oameni. Iar după ce bolnavul a fost vindecat, vedem recunoştinţa lui faţă de Dumnezeu şi faţă de omul Iisus Hristos, după ce a trecut prin multă suferinţă, şi a arătat smerenie şi speranţă întru răbdare. Nu toţi oamenii au aceeaşi putere de a răbda sau de a suferi întru smerenie, însă acest păcătos, care s-a pocăit prin suferinţă, a fost ales de Hristos Domnul să ne arate că omul bolnav se poate folosi de o suferinţă a trupului pentru a dobândi o stare de sănătate a sufletului în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu semenii. Şi chiar dacă omul bolnav nu dobândeşte imediat sau deloc vindecarea trupului, el poate dobândi vindecarea sufletului de boala păcatului, adică se poate mântui.

Să ne rugăm Domnului Hristos să ajute pe toţi cei care suferă să transforme suferinţa bolii lor în pocăinţă, iar dacă n-au săvârşit păcate grave, să transforme suferinţa lor în speranţă, ca apoi să simtă bucuria vindecării, ridicării şi a întâlnirii lor cu Hristos Cel înviat, Duhovnicul şi Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

(cuvânt al PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Duminica Slăbănogului - cea de astăzi, a patra după Sf. Paşti - apărut în ediţia de astăzi a Ziarului Lumina: http://www.ziarullumina.ro/articole;1603;1;56631;0;Hristos-vindeca-si-ridica-pe-cel-bolnav-si-pacatos*.html )

Nu pot s-ajung


Nu pot s-ajung la Tine, Doamne,
Dar ştiu c-auzi cum gem, cum plâng,
Cum fură primăveri şi toamne
Eu sub lumina Ta mă sting.


Stând lângă viforul răscrucii,
Nu ştiu cu sufletul mei ce-i -
Sunt hoţul cel din dreapta crucii
Sau hoţul cel din stânga ei.

(George Lesnea)

Duhul Sfânt constituie şi sfinţeşte Biserica lui Hristos


† Daniel,Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Duminica a opta după Paşti (a Rusaliilor) Ioan 7, 37-53; 8,12


"În ziua cea de pe urmă - ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Proorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din Betleem, cetatea lui David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar le-au zis aceia: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Şi s-a dus fiecare la casa sa. Deci iarăşi le-a vorbit lor Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii."

Atât Apostolul, cât şi Evanghelia care se citesc la această sărbătoare ne arată lucrarea Duhului Sfânt în lume. Apostolul ni-L prezintă pe Duhul Sfânt în forma unor limbi ca de foc. Evanghelia ne arată, potrivit cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos, că Duhul Sfânt este apa cea vie.

Duhul Sfânt nu anulează identitatea omului, ci o luminează şi o îmbogăţeşte

Apostolul zilei este o lectură din cartea Faptele Apostolilor, care descrie evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt ca un vuiet de suflare de vânt peste ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adunaţi laolaltă în Ierusalim (Fapte 2, 2). În limba ebraică acelaşi cuvânt ruah înseamnă duh şi vânt. Duhul Sfânt vine din cer ca un vuiet mare de vânt şi apare deasupra capului fiecăruia dintre ucenici în limbi ca de foc. Duhul Sfânt vine peste fiecare dintre ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos când ei se aflau adunaţi laolaltă, întrucât El sfinţeşte pe fiecare om în parte şi pe toţi laolaltă, adică sfinţeşte persoane adunate în comunitate şi pentru comuniune. El sfinţeşte persoane distincte şi le pune în comuniune şi conlucrare. Duhul Sfânt nu anulează identitatea sau personalitatea omului, ci o luminează şi o îmbogăţeşte, astfel încât fiecare persoană umană, prin lucrarea Duhului Sfânt, se pune într-o legătură tainică de viaţă sfântă cu Persoanele divine ale Preasfintei Treimi şi cu persoanele umane care mărturisesc aceeaşi credinţă, formând astfel Biserica lui Hristos, plină de harul Preasfintei Treimi (cf. II Corinteni 13, 13). De aceea, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt peste ucenicii Domnului se săvârşeşte şi botezul în apă şi în Duh al primilor creştini (cf. Fapte 2, 38-41). Cine se botează în apă şi în Duh, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, începe o relaţie şi o viaţă nouă, de comuniune cu Persoanele Preasfintei Treimi în Biserica lui Hristos.

Duhul Sfânt Se coboară în formă de limbi ca de foc şi pentru a arăta că "focul" harului este curăţitor de păcate, după cum focul fizic este curăţitor de rugină. Când metalele sunt ţinute mai mult timp în foc, rugina, praful sau zgura de pe ele se curăţă, iar ele devin incandescente sau luminoase, şi nu mai sunt rigide, ci devin flexibile, pot lua o formă nouă, una pe care n-au avut-o înainte. Deci, Duhul Sfânt, asemenea focului material pe care îl cunoaştem noi, curăţeşte duhovniceşte pe om de rugina sau zgura păcatului, adică de toată necurăţia sufletului şi a trupului. În acelaşi timp, Sfântul Duh transformă sufletul omului întunecat şi opac din cauza păcatului, în suflet bun şi luminat. De aceea, Botezul în apă şi în Duh Sfânt mai este numit şi Sfânta luminare. Totodată, Duhul Sfânt, ca şi focul, nu doar curăţeşte sufletul de necurăţie, ci şi încălzeşte viaţa spirituală a sufletului răcit din cauza patimilor egoiste, iar această căldură a Duhului Sfânt se vede mai întâi în lacrimile pocăinţei şi în dorinţa de o viaţă nouă. Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că primele semne clare ale prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în omul credincios sunt smerenia şi pocăinţa, iar lacrimile pocăinţei arată că Duhul Sfânt curăţeşte pe om de păcat şi în acelaşi timp face roditoare credinţa în el asemenea apei care udă un pământ uscat şi-l face roditor (Sfântul Efrem Sirul). În lacrimile fierbinţi ale pocăinţei se vede legătura duhovnicească dintre Evanghelia după Sfântul Evanghelist Ioan, care prezintă pe Duhul Sfânt ca fiind "apa cea vie", şi scrierile Sfântului Evanghelist Luca (Faptele Apostolilor), care prezintă pe Duhul Sfânt ca "foc" curăţitor, încălzitor şi luminător. În lacrimile pocăinţei, "focul" regretului sau al căinţei, pentru păcatele săvârşite şi pentru că am supărat pe Dumnezeu, se transformă în "apa cea vie", adică în lucrarea harului care spală păcatele omului prin pocăinţă, şi devine izvor de sfinţenie şi de fapte bune.

Duhul Sfânt confirmă şi cultivă viaţa adevărată a creştinului sau comuniunea lui de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii

Duhul Sfânt, a treia Persoană din Sfânta Treime, nu are chip. El nu Se arată în formă de om, ci El se arată fie ca foc luminător, încălzitor şi curăţitor, fie ca apă vie care dă viaţă. De ce Duhul Sfânt Se prezintă astfel şi nu ia chip de om după cum a luat Fiul lui Dumnezeu? Pentru că Duhul Sfânt nu concurează pe Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. El nu concurează pe Fiul şi nici nu-L completează pe Fiul, ci-L confirmă şi-L comunică oamenilor pe Fiul, ca Fiul să locuiască în ei, să devină Viaţa vieţii lor, mai ales prin împărtăşirea lor cu Hristos prin Sfintele Taine ale Bisericii (cf. Ioan 6, 54-57). Întrucât Duhul Sfânt cercetează adâncurile lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 2, 10), lucrarea Sa nu este una care se impune din exterior, ci una care se propune din interior, una de intimitate, de modelare a sufletului omului. El nu Se arată în faţa omului, ci locuieşte tainic sau mistic în sufletul omului, îl inspiră, fără să-l constrângă, pentru ca omul, în mod liber, să gândească şi să trăiască asemenea lui Hristos. Deci Duhul Sfânt lucrează tainic sau discret în om, respectând libertatea omului de a se întoarce sau nu spre Dumnezeu Tatăl şi de a împlini sau nu voia Fiului lui Dumnezeu, a lui Hristos, descoperită sau arătată în Sfânta Sa Evanghelie. Aşadar, Duhul Sfânt este Duhul libertăţii, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, când zice: "unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Corinteni 3, 17). Duhul Sfânt nu apare în mod vizibil în faţa omului, ca să nu facă presiune asupra acestuia, ci El vine tainic în sufletul omului şi-l inspiră să rostească un cuvânt folositor, să împlinească o lucrare bună, şi mai ales să cultive prin rugăciune o permanentă legătură de iubire duhovnicească cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. Duhul Sfânt este în acelaşi timp Duhul libertăţii şi Duhul comuniunii sau al unităţii. El respectă libertatea noastră atât de mult, încât noi putem asculta glasul Lui tainic sau putem să-L ignorăm. De aceea, Sfântul Apostol Pavel zice: "nu stingeţi Duhul" (I Tesaloniceni 5, 19). Concret, omul poate stinge lucrarea Duhului în el prin necredinţă, nepăsare şi nelucrare. Duhul Sfânt este Duhul comuniunii, deoarece adună laolaltă pe cei înstrăinaţi sau diferiţi unul de altul. Duhul Sfânt cheamă la unitate sau comuniune diversitatea darurilor din umanitate şi din natură (creaţie). El distribuie sau împarte darurile lui Dumnezeu pentru ca oamenii să le cunoască, să le cultive şi apoi să le adune laolaltă ca pe o ofrandă de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu-Dăruitorul. Duhul Sfânt nu Se arată în chip de om, dar doreşte să facă din fiecare om credincios un chip al lui Hristos Dumnezeu-Omul. Iar cea mai frumoasă rodire a acestei lucrări a Duhului Sfânt în oameni sunt Sfinţii Bisericii. De aceea, în Ortodoxie prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt este Duminica Tuturor Sfinţilor pe care Duhul Sfânt i-a ajutat ca să devină părtaşi ai sfinţeniei şi bunătăţii lui Hristos Cel Unul Sfânt, Dumnezeu-Omul.

"Arhitectul Bisericii" şi "Plugarul firii omeneşti"

Prin harul Sfântului Botez, care a fost săvârşit îndată după Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli (cf. Fapte 2, 38-41), Duhul Sfânt adună laolaltă în iubirea Preasfintei Treimi persoane şi popoare diferite. Sfântul Vasile cel Mare a numit pe Duhul Sfânt "Arhitectul Bisericii", întrucât El zideşte din interior, din sufletul omului, templul lui Dumnezeu în om, adică realizează sălăşluirea harului Preasfintei Treimi în Biserica lui Hristos, formată din neamuri de limbi diferite, cărora li s-a binevestit în limba lor maternă "focul" iubirii lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Ca înnoitor şi sfinţitor al vieţii creştinului, Duhul Sfânt a fost numit şi "Plugarul firii omeneşti" (Sfântul Ioan Gură de Aur). El arde spinii păcatului şi potoleşte seceta sufletului arid, prin apa Botezului şi prin lacrimile pocăinţei, pentru a cultiva apoi virtuţile sfinte ale vieţii creştine. De aceea, cântăm adesea în Biserică: prin Duhul Sfânt tot sufletul viază şi întru curăţie se înalţă (Antifonul I, glasul 4). Duhul Sfânt ridică pe cei căzuţi, luminează pe cei întunecaţi de păcate şi eliberează pe cei robiţi de patimi. Deci Duhul Sfânt înnoieşte şi sfinţeşte viaţa omului. Roadele lucrării Sale în viaţa oamenilor sunt aceste virtuţi: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia" (Galateni 5, 22-23). Duhul Sfânt luminează mintea omului ca să înţeleagă Sfintele Scripturi şi încălzeşte inima lui ca să se roage mai fierbinte. Când nu ştim sau nu putem să ne rugăm cum trebuie, Duhul Se roagă în noi cu suspine negrăite (cf. Romani 8, 26), şi strigă Avva, Părinte (Galateni 4,6) ca să iubim mai mult pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Iar întrucât noi, creştinii, suntem botezaţi în Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, îndrăznim să-L numim pe Dumnezeu Cel din ceruri Tatăl nostru, mărturisind astfel că suntem fiii Lui, înfiaţi prin harul Sfântului Duh ca urmare a credinţei noastre în Dumnezeu-Fiul, în Iisus Hristos. Duhul Sfânt este apa cea vie, ne spune Evanghelia, pentru că El, prin Botez şi prin Pocăinţă, ne înviază în lumea aceasta din moartea păcatului, iar la învierea cea de obşte ne ridică din stricăciune (cf. Iezechiel 37, 5-6). Duhul Sfânt dăruieşte viaţă la toată făptura. El dăruieşte viaţă vegetală şi viaţă animală: "Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce" (Psalmul 103, 30-31). Însă oamenilor creaţi după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi botezaţi în numele Sfintei Treimi, Duhul Sfânt le dăruieşte nu numai existenţa biologică sau viaţa pământească trecătoare, ci şi viaţa spirituală sau viaţa cerească netrecătoare, în bucuria şi slava Preasfintei Treimi.

Prin lucrarea Duhului Sfânt se constituie Biserica instituită de Mântuitorul Iisus Hristos

Când coboară la Cincizecime peste Sfinţii Ucenici şi Apostoli ai lui Hristos, Duhul Sfânt constituie Biserica lui Hristos, care se extinde apoi prin Botezul oamenilor din neamuri diferite. Cum constituie Duhul Sfânt Biserica lui Hristos, dacă Hristos este Capul şi temelia Bisericii? Deoarece în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, firea divină s-a unit cu firea umană prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Luca 7, 35), tot prin lucrarea Duhului Sfânt viaţa divino-umană a lui Hristos, Capul-Bisericii, se împărtăşeşte sau se extinde acum în toţi oamenii care cred în Hristos şi astfel se constituie Biserica lui Hristos. Prin urmare, taina Bisericii aceasta este: viaţa lui Hristos Cel Răstignit, Înviat şi Înălţat la ceruri, adică în slava Preasfintei Treimi, se dăruieşte acum oamenilor, prin lucrarea Duhului Sfânt, ca oamenii să poată participa la viaţa şi bucuria veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. Din acest motiv, în Biserica Ortodoxă sfintele slujbe nu încep cu rugăciunea Tatăl nostru, ci cu o rugăciune adresată Sfântului Duh: "Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi pe toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre". Îndată după această rugăciune adresată Duhului Sfânt, spunem "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi", după care rostim rugăciunea Preasfântă Treime. Aceasta înseamnă că numai prin harul Duhului Sfânt prezent în noi ne putem uni cu Preasfânta Treime. Iar după ce am rostit rugăciunea Preasfântă Treime, spunem şi rugăciunea Tatăl nostru, pentru a arăta că suntem fii ai lui Dumnezeu Tatăl înfiaţi de Duhul Sfânt prin harul Botezului care ne uneşte cu Hristos, Dumnezeu-Fiul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Pogorârea Duhului Sfânt urmează după Înălţarea întru slavă a lui Hristos la ceruri, pentru că Hristos Domnul ne-a împăcat cu Dumnezeu-Tatăl, când a înălţat pe tronul împărătesc al Preasfintei Treimi firea Sa umană înnoită şi sfinţită prin Răstignire, Moarte şi Înviere, ca să ne dăruiască nouă oamenilor viaţa Sa cerească şi preaslăvită. Deci, Duhul Sfânt Mângâietorul şi Sfinţitorul vine în lume ca să constituie Biserica lui Hristos, întemeiată de El prin Întruparea şi lucrarea Sa mântuitoare şi să sfinţească pe cei care cred în Hristos şi-L iubesc pe El, ca să-i facă părtaşi ai vieţii Lui preaslăvite în iubirea Preasfintei Treimi.

Să mulţumim lui Dumnezeu-Tatăl pentru iubirea Sa milostivă arătată oamenilor prin Domnul nostru Iisus Hristos şi împărtăşită nouă prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică! În încheiere, mai observăm că în această zi de Rusalii se aduc în biserică pentru binecuvântare frunze de tei sau de nuc, întrucât ele ne amintesc simbolic de limbile ca de foc prin care s-a arătat harul Duhului Sfânt lucrător în ucenicii lui Hristos, trimişi de El să bine-vestească Evanghelia Sa în limbi diferite, adică la neamuri sau popoare diferite, până la marginile pământului, începând de la Ierusalim. Prezenţa acestor multe frunze la sărbătoarea Rusaliilor ne îndeamnă să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să păzească Biserica Sa cea una sfântă alcătuită din persoane şi popoare diferite şi să binecuvânteze cu harul Său întreaga natură sau creaţie, spre slava Preasfintei Treimi şi spre dobândirea vieţii veşnice. Amin!

(cuvânt al PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Duminica Pogorârii Sfântului Duh - cea de astăzi, a opta după Sf. Paşti - apărut în ediţia de astăzi a Ziarului Lumina:
http://www.ziarullumina.ro/articole;1631;1;58177;0;Duhul-Sfant-constituie-si-sfinteste-Biserica-lui-Hristos-*.html )

[img][/img]
Minuni la parastasul parintelui Arsenie Boca

Pe 28 noiembrie 2010, Biserica Ortodoxa Romana a randuit sa se oficieze la Manastirea Prislop, aflata in imediata apropiere a muntilor Retezat, parastasul parintelui Arsenie Boca, prilejuit si de faptul ca se implineau 100 ani de la nasterea parintelui.Ca de obicei la manastirea Prislop s-au adunat mii de pelerini din intreaga tara,multi dintre ei pentru faptul ca parintele a fost grabnic ajutator la suferintele lor si le-a ascultat rugacinile spuse dealungul anilor la mormantul lui... alti sa-si vindece neputintele cu prilejul acestui parastas... alti din dragoste si respect pentru parinte... categorie printre care vreau sa cred ca ma numar si eu, care ajungeam la mormantul parintelui pentru a castiga cateva clipe de liniste sufleteasca de la cel pe care il consider aproape de sufletul meu.Era pentru a treia oare cand Dumnezeu imi calauzea pasii la manastirea Prislop. De data aceasta impreuna cu gandurile bune si rugaciuni am dus la mormantul parintelui un vas care continea tufanele prospat inflorite.Ajugand tarziu in noapte... cam la 2 ceasuri dupa miezul noptii, pentru a gasi un loc de parcare cat mai aproape de manastire, m-am indreptat cu multa dragoste spre mormantul parintelui, unde am aprins lumanari si am pus vasul cu flori langa crucea parintelui, impreuna cu o rugacine pentru odihna vesnica. Am mai ramas cateva minute alaturi de alti pelerini, ceva mai vrednici decat mine, care cantau cantece religioase sau colinde si spuneau ragaciuni catre Domnul, apoi m-am indreptat catre biserica manastiri, spre reculegere si inchinaciune la icoanele din interior.Desi veneam a treia oara la manastirea Prislop, din diferite motive nu reusisem sa patrund in interiorul batranei si micutei biserici in care se oficiaza slujbele religioase. Spre dezamagirea mea, probabil din motive de securitate... desi se luasera o serie de masuri suplimentare pentru ca evenimentul sa se desfasoare fara incidente, pe langa politie fiind angajata si o firma de securitate...Lacasul Domnului era incuiat. Am mai ramas cateva minute in apropierea biserici, timp in care am luat o sticla cu apa sfintita, m-am retras vreo 2-3 ore in masina cu care venisem, pentru a ma incalzi de temp[eratura destul de scazuta a diminetii, specifica zonelor intramontane in aceasta perioada. pe la 7, 30 cand consideram ca trebuie sa inceapa slujba de dimineata, m-am intors in curtea manastirii, sperand sa asist la slujba in biserica.Spre dezamagirea mea, alti pelerini fusesera mai vrednici ca mine si uitand de cele sfinte se calcau in picioare pentru a intra in biserica. In curte deja maicutele si preotii incepusera activitatea ecumenica... Maicutele primeau acatistele de la enoriasi, iar un grup de preoti faceau sluja cuvenita pentru Taina Sfantului Maslu.Deodata pe langa mine a trecut o femeie care avea un comportament ciudat cu sunete si miscari necontrolate nespecifice unui om normal. Lumea din jurul ei o priveau se inchinau si apoi o ignorau...lucru pe care recunosc ca l-am facut si eu, desi in gand mi-am zis ca este posedata de un diavol.M-am asezat la coada care se formase pentru intrarea in biserica seperand sa ii vad interiorul si sa ma incain la iconostas. Desi in usa bisericii erau trei oameni de la firma de paza care incercau cu mari eforturi sa faca ordine... eforturile lor erau zadarnice. M-am hotarat sa-i sprijin incercand mai mult cu propavaduirea celor sfinte, apeland la iubirea aproapelui si mai putin la forta.Cu ajutorul Domnului oamenii s-au mai domolit olecuta, dar aceasta liniste era stricata chiar de anumite fete bisericesti care incalcau ordinea incercand sa introduca peste rand rude, prieteni sau cunoscuti. Situatia s-a mai limpezit in momentul in care au sosit inaltele fete bisericesti care trebuiau sa oficieze Liturghia si slujba de pomenire a parintelui.. si o parte au plecat sa-i vada si sa primeasca binecuvantarea.In acest moment de relativa acalmie, oameni de la firma de paza, drept multumire ca i-am ajutat mi-au facut invitatia sa intru in biserica, banuind ca imi doresc acest lucru.Am rezistat tentatiei si am refuzat considerand ca nu respectasem regula de a intra conform randului si m-am indreptat spre locul special amenajat unde urma sa se desfasoare liturghia oficiata de inaltele fete bisericesti in frunte cu IPS Gurie.Cunosteam ca la strana va fi corul maicutelor de la singura scoala de cantarete din Romania, care exista la manastirea Prislop, ocazie cu care am simtit ca aud glasul ingerilor din Cer. Vremea devenise tot mai friguroasa si in timpul liturghiei, dupa o noapte senina au aparut primi fulgi de zapada.Frigul patrunzator si faptul ca multimea se adunase in jurul celor care oficiau slujba, m-au indemnat sa incerc sa ajung in interiorul biserici sa-i vad interiorul si macar pentru cateva minute sa ma incalzesc. Mi-am propus sa fac acest lucru dupa ce se va citii Evanghelia si se va iesi cu Sfintele daruri.M-am dus spre intrarea biserici care era la doi pasi de locul in care se oficia Liturghia, dar era inca rand la intrare insa ceva mai ordonat si linistit. M-am asezat la rand si am ascultat in paralel desfasurarea Liturghiei.Incet-incet am ajuns la intrare, dar cum se terminase slujba, s-a creat din nou animozitate deoarece au venit sa intre in biserica enoriasii care vroiau sa se impartaseasca. Printre ei ne-am strecurat si noi cei care eram deja in fata. In momentul in care mai aveam cca 2 m pana la iconostas, in spatele meu tinand o lumanare in mana a inceput sa se manifeste la fel ca in curtea manastirii... femeia pe care o vazusem ceva mai devreme.De regula sunt un om care incerc sa nu-i derajez pe cei din jurul meu sau sa ies in evidenta. Dar in aceea clipa Dumnezeu m-a luminat sa ma intorc si sa fac cruce cu palma asupra capului femeii. In urmatoarea clipa femeia a inceput sa se agite si mai tare. Eu mi-am amintit de cuvintele adresate de Mantuitor cand a incercat sa-l ispiteasca diavolul... "Inapoia mea satana ca scris este Domnului si Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui unuia sa-i slujesti".Ca prin farmec femeia s-a linistit si a disparut in multime. Eu am continuat lucrul pentru care intrasem in biserica. M-am inchinat la iconostas si la celelalte icoane si m-am grabit sa ies pentru a face loc si celorlalti enoriasi care asteptau la use. Cu trei pasi inainte de a iesi din biserica din randul celor care intrau in biserica, mi-s-a adresat o femeie, care dupa haine am recunoscut-o ca este femeia pe care eu o considerasem posedata. Era total transfigurata.. avea o fata de om linistit complet normal Mi-a zis:- "Va rog sa ma scuzati... ma cheama Maria."Si eu am iesit din biserica un pic bulversat. Mai participasem la alte slujbe unde se oficia Taina Sfantului Maslu.. auzisem glasul diavolului... dar nu vazusem infrangerea lui. Mi-am amintit de spusele Mantuitorului atunci cand Apostoli Il intrebau de ce ei nu pot sa vindece precum o facea El..Si IIsus le-a spus: "Acest neam de diavoli pot fi alungati prin post si rugaciuni" Se pare ca la rugaciunile parintelui Arsenie Boca care dorea sa o ajute pe aceasta femeie care venise aici spre vindecare Dumnezeu m-a folosit drept intermediar, deoarece prin botez toti fiind imbracati In Hristos... poate si pentru faptul ca in acest post al Craciunului imi propusesem sa il tin un post ceva mai strict si rugaciuni mai multe.
Nevrednicul, ticalosul si pacatosul !
Nicu Danut Florin Petrescu

Raul, te ruga Ramiel de pe Cleopatra să faci postări despre Spititualitate si acolo , la grupul Spiritualitate.ce postezi este interesant și constructiv. cu drag

Ramiel o să își facă și el cont aici. și poate o să discutați mai multe pe această temă, el fiind ca și tine absolvent al facultății de Teologie ortodoxă.

Toaca - un cantec al lemnului
Toaca este o rugaciune adusa lui Dumnezeu, marcand trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Batuta la diverse ore, toaca puncteaza timpul de peste zi, chemand la rugaciune si slujba. Atat crestinii din lume, cat si calugarii, cunosc sunetul batutului in toaca, ce ii cheama zilnic la rugaciune. Baterea in toaca, inainte de inceputul slujbei, cheama pe toti crestinii in Biserica.

Toaca nu este o creatie pur estetica sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins intr-un act liturgic, este o rugaciune, este un mijloc de inaltare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marcheaza trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cantecul toacei face legatura intre pamant si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste.
Toaca insemna la inceput mijlocul cel mai simplu si mai usor de a chema pe crestini la sfintele slujbe, indeplinind acest rol atunci cand clopotele nu existau inca in cultul crestin. In ritm de toaca si-au potrivit crestinii pasii in primele secole, astfel incat si in Biserica Ortodoxa Romana s-a pastrat acest instrument stravechi, cu bogata semnificatie spirituala.

Ce este toaca si cum se realizeaza aceasta ?

Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor intalni trei feluri de toaca: toaca mare de lemn (fixa), toaca mica de lemn (mobila) si toaca de metal (tochita, fixa).

Toata este in fapt o bucata de lemn, lunga de doi-trei metri si lata de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, in capetele toacei de lemn se dau trei-patru gauri circulare, spre o mai buna rezonanta a vibratiilor produse de lovirea cu ciocanelele. Gasita in clopotnite sau in curtile bisericilor, fixata in doua sfori, sau rezemata de tocul usii bisericii, aceasta este batuta la inceputul sfintelor slujbe, sau in cadrul procesiunilor, cu doua ciocanele realizate tot din lemn.

Toaca este uneori confectionata si din metal, aceasta fiind numita mai ales "tochita". Toaca de fier este lucrata din metal, ca o sina mai lata, de cele mai multe ori curbata sau frumos ornata. Toaca de lemn are altaturi de ea doua ciocanele de lemn, pe cand cea de metal are doua ciocanele de metal. Toaca de lemn poate fi fixa sau mobila, pe cand cea de metal este intotdeauna fixa (in clopotnita, in fata bisericii sau intr-o latura a acesteia).
Toaca nu este o simpla scandura, taiata ca o uluca si pusa in biserica, ci ea este un lucru sfintit, un obiect de cult, o rugaciune. Precum icoanele, sculptura bisericeasca si sfintele vestminte nu se fac la intamplare, ci numai dupa un anumit tipic, si cu multa rugaciune, tot asa se face si toaca. Doar cu rugaciune si gand curat se cauta lemnul special ales, lucrandu-se cu migala, spre a fi perfect neted si drept, fara nici un nod pastrat din vechiul copac. Toaca se face, dupa obiceiul pastrat din Traditia crestina, din lemn de paltin sau de cires, pe cand ciocanelele se fac intotdeauna din lemn de esenta tare (corn, salcam, carpen, etc).

Cum a aparut toaca in cultul crestin ?

In perioada persecutiilor impotriva crestinilor, chemarea la sfintele slujbe se facea personal, fiecare chemand pe cei ai sai, la ora si locul hotarat in mod ascuns. Dupa ce persecutiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a inceput sa se faca prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.
Preluand unele dintre instrumentele evreilor, ca legatura cu neamul lui Hristos, crestinii au intrebuintat, pentru o perioada instrumentul numit "tuba", care era un fel de trambita mai mica. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost inlocuita, in scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocanele se lovea in usile crestinilor, intr-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bataia in usa fiecaruia s-a ajuns, in chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele crestinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numita "toaca".

Toaca folosita de crestini este atestata documentar inca din secolul al IV-lea. Sfantul Sofronie al Ierusalimului, in anul 638, vorbeste despre doua tipuri de toaca, toaca de lemn si toaca de fier, dand toacai si o semnificatie simbolica, de "trambita a ingerilor". In actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 787, se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita "Sfintele Lemne Sunatoare".

Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania de la 1643, scrie: "Se scula patriarhul de toca si stranse pe toti crestinii." Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, in anul 1646, consemneaza obiceiul romanilor si al grecilor de inconjurare a bisericii batand toaca.

Bisericile si manastirile ortodoxe de pretutindeni s-au inaltat in sunet de toaca. Astazi, toaca nu mai este singura, ea gasindu-si fratele, clopotul. Pe acesta din urma se pot citi cuvinte ca: "Te chem la rugaciune. Te apar de furtuna." Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa intarim strazile, sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.
Parintele Constantin Galeriu, spune: "Toaca se dezavaluie ca o chemare vie la rugaciune, dar si ca un cantec de durere si de bucurie, vestind odata cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Inviere." La prima bataie de toaca incepe si prima bataie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Incepe slujba!

Cum se bate toaca ?

Biserica Ortodoxa pastreaza toaca, folosind-o ca insasi pe o rugaciune curata a naturii, inaltate lui Dumnezeu, printr-o bucata de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacai si a clopotului. Toaca vesteste crestinilor inceputul celor Sapte Laude Bisericesti, al Sfintei Liturghii si al unor Ierurgii. Crestinul, atunci cand loveste lemnul toacai cu ciocanelul de lemn, e dator sa spuna in sine o scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."

Bataia in toaca se face in mod ritmic si cu multe intorsaturi muzicale, dupa maiestria celui ce o bate. Toaca se bate in mai multe feluri, in mai multe locuri si cu mai multe rosturi. Toaca mica de lemn, numita si "toaca mobila", se bate de obicei inconjurandu-se biserica, pe partea dreapta. In fiecare latura a bisericii se face cate o oprire si trei metanii. Toaca cea mica de lemn se bate si in cadrul tuturor procesiunilor realizate de crestini, fiind folosit un singur ciocanel de lemn.
Toaca mare de lemn, asezata in clopotnita sau in curtea bisericii, se bate singura sau in combinatie cu clopotul. Aceasta se bate cu doua ciocanele de lemn. Toaca de metal, numita "tochita", se bate si aceasta in anumite momente speciale ale slujbei. Unul dintre aceste momente este "Ceea ce esti mai cinstita..." si Axionul, cantat la Sfanta Liturghie.

Toaca de fier se mai bate si la anumite sarbatori mari, ca de exemplu la Inviere, cand se bate impreuna cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.Intre Joia Mare si noaptea Sfintei Invierii, bataia clopotelor este inlocuita cu sunetul lin al toacai, amintind de cuiele care au fost batute in mainile si picioarele Mantuitorului Hristos la Rastiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci si simbolistica lemnului este legata de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii.
Initial, toaca se batea diferit in manastiri, fata de bisericile din lume. La manastire, toaca se batea pe tot parcursul anului, pe cand in bisericile din lume, sunetul de toaca se auzea numai inaintea Pastelui, din Joia Mare si pana la Inviere, cand nu se mai trageau clopotele. Astazi, si la bisericile din lume toaca rasuna tot anul, impreuna cu clopotele. Toaca nu inlocuieste clopotul, prin urmare ele pot fi folosite in acelasi timp. Astazi, in cele mai multe dintre biserici se obisnuieste baterea acetora in trei stari, adica in mod alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare.

Preluat de pe siteul ortodoxie . ro

Aha, dar eu nu mai am cont pe Cleopatra. Mi l-am dezactivat de ceva timp. Dacă îşi face cont aici vom mai vb aici, desigur. O seară faină!

Biserica Ortodoxă prăznuieşte astăzi Naşterea Cinstitului Slăvitului Prooroc, Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan; pe Sfinţii Zaharia şi Elisabeta, părinţii Sfântului Ioan; pe Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana şi Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava (Dezlegare la peşte).


Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul este atestată încă din secolele IV-V şi a fost instituită, după unii, spre a înlocui unele vechi sărbători păgâne, cu caracter agricol sau naturist, din epoca solstiţiului de vară (22-23 iunie). Sărbătoarea de astăzi este închinată Naşterii Înaintemergătorului Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Sfântului Ioan Botezătorul. În afară de această sărbătoare, în calendarul Bisericii noastre mai avem următoarele sărbători închinate Sfântul Ioan: Zămislirea - 23 septembrie; Naşterea - 24 iunie; Soborul - 7 ianuarie; Tăierea capului - 29 august; Prima şi a doua aflare a capului - 24 februarie; A treia aflare a capului - 25 mai.

Evanghelia: „Pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema“
În legătură cu zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul, Sfânta Scriptură a Noului Testament relatează acest moment în Evanghelia Sfântului Apostol Luca, în primul capitol de la versetul 5 la 80. De aici aflăm că Sfântul Ioan Botezătorul era fiul preotului Zaharia de la Templu, iar pe mama sa o chema Elisabeta. Naşterea sa a fost vestită de Arhanghelul Gavriil, în chip minunat, tatălui său, pe când slujea în Templul de la Ierusalim. Deoarece s-a îndoit că va mai putea avea copii la această vârstă înaintată, Zaharia nu a mai putut vorbi până în ziua când, după naşterea fiului său, a fost rugat să scrie pe o tăbliţă care va fi numele copilului, iar el a scris Ioan. Atunci a recăpătat darul vorbirii şi a profeţit în legătură cu misiunea pe care o va avea, de Înaintemergător (Lc. 1, 67-79).

După acest moment, Evanghelistul Luca, în ultimul verset din primul capitol al Evangheliei sale, menţionează: "Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel". Sfântul Ioan a predicat Botezul Pocăinţei, pe malul râului Iordan, în deşert, în al cincisprezecelea an de domnie al lui Tiberiu, împăratul Romei. Rolul Sfântului Ioan este important în iconomia mântuirii, fiind acela de Înaintemergător al Domnului nostru Iisus Hristos, de aceea el este prăznuit mai mult decât alţi sfinţi, pentru că Sfântul Ioan Botezătorul, potrivit Evangheliilor, este "glasul care strigă în pustie", de aceea în iconografia ortodoxă Sfântul Ioan stă de-a stânga Mântuitorului. El este ultimul prooroc al Vechiului Testament şi, totodată, cel care face legătura cu Noul Testament. Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul mai este cunoscută în tradiţia populară românească şi ca "Sânzienele" sau "Drăgaica".

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1642;1;58874;0;Sinaxar-Nasterea-celui-mai-mare-om.html )

Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte astăzi pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, doi stâlpi ai Bisericii noastre. Tot astăzi, îl pomenim şi pe Sfântul Cuvios Petru, nepotul unui han tătar (Dezlegare la peşte).

Sfântul Apostol Petru era originar din Betsaida (în Galileea Palestinei). Era fiul lui Iona şi fratele mai mare al Sfântului Apostol Andrei, cel întâi-chemat. Numele său din părinţi era Simon. Căsătorindu-se cu fiica lui Aristobol (fratele Sfântului Apostol Barnaba), s-a mutat în Capernaum, un oraş aşezat pe malul lacului Ghenizaret care era bogat în peşte şi de aici a deprins şi meseria de pescar. Numele de Petru l-a primit de la Însuşi Domnul Iisus Hristos, care s-a uitat la el şi i-a spus: "Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chefa (ce se tâlcuieşte: Petru)" (Ioan 1, 42). Petru i-a făgăduit Mântuitorului Iisus Hristos că Îl va iubi întotdeauna, dar în timpul patimilor Lui s-a lepădat de trei ori, nerecunoscând în faţa gărzilor că îl cunoaşte pe Domnul Iisus Hristos. Imediat s-a căit de fapta sa şi a început să plângă amar. Iisus a prezis dinainte că Petru se va lepăda de El de trei ori în Joia Mare. Greşeala i-a fost iertată, căci după Învierea Sa, Mântuitorul s-a arătat Apostolilor şi l-a întrebat pe Petru de trei ori dacă îl iubeşte. Cel ce a zis în Joia Mare de trei ori că nu-L cunoaşte acum spune de trei ori: "Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc", iar Iisus i-a zis: "Paşte oile Mele" (Ioan 21, 17), reaşezându-l în misiunea de apostol.


După Înălţarea Mântuitorului la cer şi Pogorârea Sfântului Duh, plin de curaj şi de Duh Sfânt, Sfântul Apostol Petru a propovăduit pe Hristos în Ţara Sfântă, în oraşele din Asia Mică şi a ajuns până la Roma împăraţilor păgâni (în jurul anului 57 d.Hr.). În timpul persecuţiilor împotriva creştinilor declanşate de către împăratul Nero, după incendierea Romei în anul 64 d.Hr., a fost arestat împreună cu Apostolul Pavel. Sfântul Petru a fost condamnat la moarte şi executat prin răstignire pe cruce cu capul în jos (la cererea lui, spre a se deosebi de modul răstignirii lui Iisus Hristos), în anul 67 d.Hr., lângă fostul circ al lui Caligula din afara zidurilor de atunci ale Romei.


Saul, prigonitorul lui Hristos

Sfântul Apostol Pavel s-a născut între anii 1-5 d.Hr. în oraşul Tars, capitala provinciei Cilicia (Asia Mică), fiind numit la naştere Saul. Tatăl său era evreu-fariseu. Înainte de a veni în Tars locuise în Roma şi obţinuse dreptul de cetăţean roman. Saul a fost elev al învăţatului rabin Gamaliel. După studiile îndrumate de marele rabin, Saul devine cel mai strălucit discipol al acestuia, având calităţi intelectuale deosebite, precum şi zelul şi fanatismul religios ale unui fariseu. De aceea, Saul a fost un aprig urmăritor al creştinilor, fiind prezent la lapidarea Sfântului Apostol Ştefan, Întâiul-Mucenic (Fapte 7, 58). În anul 33, Saul cere aprobarea marelui preot Caiafa pentru a pleca la Damasc în urmărirea creştinilor. Faptele Apostolilor arată prefacerea sufletească a lui Saul, prigonitorul creştinilor, în Pavel, Apostolul lui Hristos. În timp ce se afla pe cale, "o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci. Iar bărbaţii care erau cu el pe cale stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni" (Fapte 9, 1-22). Aflat de Apostolul Anania, în urma unei vedenii dumnezeieşti, Saul îşi regretă faptele şi este botezat de Anania. Curând după convertire, Saul îşi schimbă numele în Pavel, iar mai târziu a fost inclus în ceata Apostolilor.

Pavel a propovăduit Evanghelia pe o zonă foarte întinsă, din Arabia până în Spania, atât la evrei, cât şi la păgâni. Pavel şi-a petrecut viaţa de creştin în suferinţă şi lucrând pentru Hristos, înfiinţând şi organizând Biserici pretutindeni. A atins o aşa stare de îmbunătăţire, încât spune Bisericii din Galatia: "Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2, 20). Sfântul Pavel a fost martirizat împreună cu Sfântul Apostol Petru, în timpul împăratului Nero, prin decapitare.

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1647;1;59111;0;Sinaxar-Sfintii-Apostoli-Petru-si-Pavel.html )

Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul a activat în Regatul de Nord, în timpul regelui Ahab. El s-a născut în Galaad, în vecinătatea Arabiei şi a oraşului Tesvi, de aceea s-a numit şi "Tesviteanul". S-a născut din seminţia lui Aaron, tatăl său numindu-se Sovac.

La naştere, tatăl său a văzut nişte oameni îmbrăcaţi în haine albe care îl învăluiau pe Ilie cu flăcări de foc şi i-au dat să mănânce o flacără, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi. Auzind de fărădelegile ce se săvârşeau în Israel de regina Izabela, de închinarea la idoli, cât şi de prigonirea proorocilor, Sfântul şi Marele Prooroc Ilie l-a abordat direct pe regele Ahab, purtând o aprigă luptă pentru dreapta credinţă a poporului care prin exemplul mai marilor săi era târât în idolatrie.

La cuvintele profetului, o secetă groaznică s-a abătut atunci asupra pământului, totul fiind secat, devastat şi ars, cu speranţa că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască şi să se întoarcă la credinţă. Regele Ahab l-a alungat pe profet cu mânie, acesta ascunzându-se în valea pârâului Kerrith din faţa Iordanului. Aici, corbii îl hrăneau, iar apă lua din pârâu (III Regi 17, 6). După o vreme, pârâul a secat din cauza secetei şi de aceea a primit poruncă de la Dumnezeu să meargă în Sarepta Sidonului, unde a fost hrănit de o văduvă. Ajuns la poarta oraşului, aici a găsit pe văduvă care aduna vreascuri. Femeia era atât de săracă, încât nu avea decât o mână de făină şi puţin untdelemn într-un urcior. Pentru a putea fi hrănit şi el, proorocul a trebuit să săvârşească o minune, încredinţând-o că făina din covată şi urciorul cu ulei nu se vor goli până la revenirea ploii. Văduva avea un copil. După un timp, acesta s-a îmbolnăvit şi a murit. Supărarea femeii era nespusă. Atunci, Proorocul Ilie s-a rugat lui Dumnezeu şi a suflat de trei ori asupra trupului neînsufleţit al copilului. Dumnezeu a ascultat rugăciunile lui Ilie şi l-a înviat.

După ce toate roadele pământului pieriseră, Dumnezeu iubitorul de oameni văzând primejdia poporului şi dispariţia tuturor vieţuitoarelor a dat poruncă lui Ilie să meargă la Ahab şi să-i arate că din voia Lui au fost toate acestea. Pentru a-l încredinţa pe regele Ahab că numai Dumnezeu propovăduit de el este Cel adevărat, Sfântul Prooroc Ilie i-a cerut să adune toţi slujitorii lui Baal, aproximativ 450, pe Muntele Carmel, să facă două altare de jertfă şi să se roage şi ei şi Ilie şi a cui jertfă se aprinde singură, acela este slujitorul adevăratului Dumnezeu. Slujitorii păgâni s-au rugat timp de trei zile idolului Baal fără ca jertfa lor să se aprindă. După trei zile, Ilie a luat 12 pietre, după numărul seminţiilor fiilor lui Iacov, a zidit un jertfelnic pe care a aşezat un viţel şi în timp ce se ruga, Dumnezeu a trimis foc din cer şi a mistuit toată jertfa. La vederea acestei minuni, poporul a crezut în Dumnezeul cel Adevărat, iar slujitorii lui Baal au fost ucişi. Sfârşitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu. Simţind Ilie că zilele sale pe pământ sunt numărate, şi-a ales ca succesor pe Elisei. În timp ce aceştia mergeau pe drum şi vorbeau, deodată s-a arătat o căruţă de foc cu cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie la cer cu tot cu trup.

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1668;1;60100;0;%3Cb%3ESinaxarul%3C/b%3E-Proorocul-de-foc.html )

Mulţumim frumos de informaţii, Raul!

Vio

Pr Arsenie Papacioc - Interviu_2001 - partea 1

Vezi mai multe video din film

Biserica Ortodoxă pomeneşte astăzi Tăierea Capului Sfântului Prooroc şi Înaintemergător Ioan Botezătorul şi pe Sfânta Cuvioasă Teodora din Eghina, Grecia.
Sfinţii Evanghelişti Matei (14, 1-12) şi Marcu (6, 14-29) relatează pe larg sfârşitul mucenicesc al Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, cel care a fost înaintea Domnului nu numai cu naşterea, ci şi cu moartea sa. Aşa cum Domnul Hristos a pătimit pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Înaintemergătorul Său a îndurat moartea mucenicească pentru fărădelegile lui Irod. În anul 31, tetrarhul Irod Antipa al IV-lea, fiul lui Irod cel Mare, s-a dus la Roma la împăratul Tiberiu. Pe drum, s-a oprit în casa fratelui său Filip. Aici s-a aprins de patimă pentru soţia fratelui său, Irodiada, care i-a promis că se va căsători cu el dacă se va despărţi de soţia sa, adică de fiica lui Areta, împăratul Arabiei cu care era căsătorit de mult timp. Când s-a întors la Roma, Irod Antipa şi-a alungat soţia legitimă şi s-a căsătorit cu Irodiada împotriva legii.

Pentru această nelegiuire, Ioan Botezătorul, păzitorul Legii lui Dumnezeu şi propovăduitorul pocăinţei, îl mustra pe Irod înaintea tuturor: "Nu ţi se cade să ţii pe femeia fratelui tău" (Marcu 6, 18). Irod, nesuferind mustrările proorocului şi îndemnat de Irodiada, care, plină de mânie, voia să-l ucidă, dar nu putea, oprind-o chiar Irod însuşi, şi temându-se chiar că poporul îl va ucide pe Ioan, a poruncit totuşi să-l prindă şi să-l închidă pe acesta în temniţă.

Sosind ziua sa de naştere, Irod a poruncit să se facă ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, Salomeea, jucând şi plăcând lui Irod şi celor ce şedeau cu el, acesta i-a făgăduit, ameţit de băutură, că-i va da orice îi va cere, până chiar la jumătate din împărăţia sa. Irodiada şi-a sfătuit fiica să ceară capul Sfântului Ioan Botezătorul. Irod s-a tulburat auzind aceasta, dar a dat totuşi poruncă să fie tăiat capul lui Ioan şi adus pe tipsie.
Fapta lui Irod nu a rămas nepedepsită, deoarece Areta, pentru a se răzbuna de supărarea adusă fiicei lui, a cucerit castelul Maherus şi o parte din pământul Iudeii.

După ceva timp, Irod s-a dus la Roma ca să obţină titlul de rege de la împăratul Caligula, ca şi fratele său, Agripa. Împăratul însă aflase că se unise cu parţii, că uneltea împotriva romanilor şi că se pregătea să înarmeze 70.000 de oameni.

Pentru acestea i-a luat stăpânirea tetrarhiei Iudeii, i-a confiscat averea şi l-a exilat (în anul 38) împreună cu Irodiada, mai întâi la Lugdunum (Lyon) în Galia şi apoi la Ilard în Spania. Astfel, Irod s-a sfârşit acolo în mizerie şi boală, după ce mai întâi a văzut groaznica moarte a Salomeei.

(Sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1707;1;61743;0;Sinaxar-Taierea-Capului-Sfantului-Prooroc-Ioan-Botezatorul.html )

Farisei si fariesism
.
Multi dintre noi am citit sau am ascultat la Sfanta Liturghie scrierile apostolilor din Evanghelie,in perioada in careDomnul Iisus a propavaduit in lume Cuvantul Tatalui Sau, Dumnezeu, prin pilde sau invataturi adresate poporului evreu...si nu numai.Printre ascultatori erau si multi care se considerau invatatori de lege, care se intristau tare vazand influenta ce o avea Iisus asupra multimii, cand propavaduia Cuvantul lui Dumnezeu si facand multe minuni care erau posibile numai pentru Fiul lui Dumnezeu.Totul s-a finalizat cu rastignirea lui Iisus. Daca ar fi banuit ca profetia lui Iisus, referitoare la inviere dupa trei zile se va adeveri si ca multi pamanteni vor urma Calea lui Iisus, alegand crestinismul, sigur ar fi renuntat sa-l dea pe mana lui Pilat spre a fi rastignit.Din fericire, pentru cei care si-au inchinat viata Fiului lui Dumnezeu si si-au asigurat un loc de-a dreapta in Rai... totul s-a intamplat asa cum a hotarat Dumnezeu cand si-a trimis pe Fiul sau cel viu sa il scoata pe Adam din stricacine si sa invinga moarte care l-a preluat pe Adam si urmasii sai dupa ce a fost alungat din Rai.Dar din nefericire si in zilele noastre sunt multi invatatori de lege care cunosc legile, dar le incalca cu buna stiinta, invata multimea sa respecte legile lui Dumnezeu, cand vin in Casa Domnului pentru Sfanta Liturghie sau alte evenimente religioase.O fac cu dragoste si har in biserica, dar dupa ce parasesc lacasul sfant, uita ca si-au dedicat viata Domnului... uita de aproapele lor, se lasa atrasi de bogatii si bunastare, uita de umilinta, rabdare si smerenie si cel mai dureros este faptul ca uita de Marea Judecata. In credinta mea este faptul ca Bunul Dumnezeu le va trimite acea lumina divina pentru a o impartasi cu dragoste si iubire apostoleasca asupra tuturor popoarelor.Mare este mila ta Doamne! Nu ne lasa pe cei ce nadajduim in tine!
autor
Nicu Danut Florin Petrescu(11 Aprilie 2010)

Libertatea omului
( autor Adrian Cocosila)
Sfintii Parinti afirma ca omul nu a fost creat desavarsit de Dumnezeu, dar prin libertate, ajutat de harul dumnezeiesc, putea ajunge la desavarsire. Adevarata libertate a fost definita drept avantul absolut spre Dumnezeu, fara retineri sau intrebari. Libertatea care ar include in ea nevoia de a alege, a fost vazuta de Paul Evdochimov ca o slabiciune inerenta caderii in pacat. Astfel, adevarata libertate nu consta in a face orice, ci in a face binele.Libertatea este inscrisa in om de la crearea lui, fiind legata de faptul ca el a fost adus la existenta dupa chipul lui Dumnezeu. Dar libertatea omului nu este absoluta si neconditionata precum este cea a lui Dumnezeu, libertatea omului este limitata. Este asa nu pentru ca Dumnezeu a vrut sa i-o limiteze, ci pentru ca in calitate de faptura, el insusi este limitat.Ca adevarata libertate cerea doar binele, care ar fi dus la asemanarea cu Dumnzeu, se vede si din faptul ca dupa ce omul a fost creat, a fost lasat liber in paradis. Nu era supravegheat. Si asta pentru ca Dumnezeu l-a creat bun, de aceea l-a lasat liber sa se bucure de ceea ce este el.In momentul in care omul se desparte de Dumnezeu, continutul libertatii este alterat. Asa se ajunge la libertati: libertatea copilului de a-si sfida parintii, libertatea mamei de a-si ucide pruncul nenascut, libertatea legii de a consfinti anormalul drept normal, etc. Iar aceasta libertate alterata a omului poate merge pana la a refuza unirea cu Dumnezeu.Prin miscarea gresita a fiintei, dorinta de a trai in afara relatiei cu Dumnezeu, omul pierde libertatea. Omul a avut libertatea sa-si pastreze libertatea, dar prin ruperea legaturii cu Dumnezeu a pierdut-o. Cand a hotarat sa fie liber de Dumnezeu, a ajuns rob pacatului.Ca omul sa nu aiba parte de o libertate parelnica, ci de una adevarata, voi aminti cuvintele Mantuitorului spuse iudeilor recent convertiti: "Daca veti ramane intru cuvantul Meu, cu adevarat sunteti ucenicii Mei, si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi" (Ioan 8, 31-32).Acest lucru este greu de implinit pentru omul despartit de Hristos. Pentru omul cazut in pacat, a fi liber inseamna a-ti trai viata la maxim, in sensul de a cadea in cat mai multe pacate. Este dureros ca acest om nu mai tine seama de cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos"(Corinteni6,12). Este greu in astfel de conditii sa-ti iubesti vrajmasii, sa te rogi pentru cei ce-ti fac rau si sa-i binecuvintezi pe cei ce te blesteama. Insa, daca nu poti sa faci aceste lucruri inseamna ca nu esti in adevar, iar in afara adevarului, libertatea este falsa.

Mănăstirile din vârful stâncilor, la Meteora, Grecia. Sunt unicate.