Adrian Suciu

Bine v-am găsit!
https://www.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Fwww.adriansuciu.ro%2Fblog&h=lAQDZYjxT

Fotografii de la sfîrşitul lumii

Nimic nu se naşte în carne,
chiar dacă ochii slabi văd altfel. Cel care
va plînge se va bucura de plînsul lui
şi se va face îmblînzitor de păsări. Iar acela care
rîde nu se va folosi de rîsul lui, căci nimic
nu se naşte din bucurie, chiar dacă cei mici
o fugăresc toată ziua!


Vremea robiei e primăvară pentru sufletele
celor care le au!


Nimic nu se mişcă în carne. Nici viermele orb
nu mişcă în carne, chiar dacă ochii slabi
văd altfel.


Noi nu sîntem în carne. Dacă am fi în carne,
dragostea de Domnul ne-ar mistui ca un foc vesel
de vreascuri şi n-ar rămîne nimic
şi dragostea de Domnul ar rătăci singură pe străzi
ca o sete mistuitoare căutîndu-şi destinul!


Nici sfîrşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă
ochii slabi văd gunoieri cum deşartă
pe străzi tomberoane de narcise mirosind
a ţărînă. Mulţi nu ştiu asta, dar
sfîrşitul lumii a fost deja de cîteva ori.

Eu am mai multe fotografii cu el.

Bine ai venit, Adrian! sper să te simti ca între prieteni. cu respect , dorina n.

Va multumim domnule Adrian Suciu pentru ca ati ales sa ne daruiti sufletul dumneavoastra, speram sa va simtiti bine in acest univers minunat al prieteniei, astept cu nerabdare sa va citesc.

multumesc pentru primirea dv. călduroasă

Cum l-am băgat în mă-sa pe tovarășul Președinte

Pe la începutul lui 1989, eram elev de clasa a XII-a la Liceul Industrial nr. 2 din Bistrița. Adică la ”Electro”. Am și diplomă de electrician. Cui nu mă crede, i-o arăt. Ajunsesem cu chiu, cu vai, în ultimul an de liceu, doar pentru că eram olimpic național la franceză (în 1989 am luat chiar locul II pe țară, deși nu eram nici fiu de ștab comunist și nici de cadru didactic). Într-a noua, refuzasem să mă înscriu în UTC (am fost și singurul elev neînscris în UTC din toată generația mea). La ședința la care venise un tovarăș de la Județeana UTC ca să mă convingă, în fața clasei, că trebuie să mă înscriu, eu m-am prezentat cu Statutul UTC învățat pe de rost. Tovarășul de la UTC ne-a povestit, în deschidere, o poveste cu gîștele care au salvat Troia (drept pentru care eu am fost umplut de respect față de cultura dumnealui) după care m-a întrebat pe mine că de ce nu vreau să mă înscriu în rîndurile tineretului comunist. Iar eu i-am replicat din Statut, arătîndu-i dincolo de orice urmă de îndoială că nu sînt demn să fac parte din rîndurile UTC, pe motiv că sînt o loază, că la mai multe materii abia am scăpat de corigență, că am nota scăzută la purtare și că, pe scurt, conform Statutului UTC, ar fi o dezonoare pentru organizație să mă înscrie în rîndurile ei. Ar fi fost amuzant rău de tot să spună de față cu toți colegii și cu tovarășa dirigintă că Statutul UTC e doar de formă, așa că a închis discuția, a mai purtat o discuție cu mine în privat, pe care n-am să o reproduc, după care povestea s-a mușamalizat, fără ca eu să fi devenit utecist.


În clasa a XI-a, la o oră de Economie politică, tovarășa profesoară ne-a pus să spunem dacă avem întrebări: Eu am întrebat ce e aia ”clauza națiunii celei mai favorizate”, că am auzit la Europa liberă că vor americanii să ne-o ia. În clasa a XII-a, tot la ora de Economie politică, cînd ne spunea tovarășa despre plata datoriei externe, am intervenit, citînd tot Europa liberă și spunînd că povestea e o minciună, că datoria externă nu s-a plătit, ci a fost redistribuită administrativ pe umerii populației și că, de fapt, a nu avea datorii înseamnă a nu exista în circuitul economic mondial, ceea ce ne va duce la sărăcie și înapoiere. Pentru cei care au trăit în regimul comunist, e de înțeles cam cum s-a încheiat fiecare dintre orele alea de Economie politică. Culmea, însă, am aflat după mulți ani de zile, în Consiliile profesorale în care se dezbătea scăderea notei la purtare ori exmatricularea mea, profesoara de Economie politică a fost întotdeauna unul dintre avocații mei. N-am întîlnit-o niciodată după Revoluție și, sincer, am uitat și numele acestei femei oneste.


Cum spuneam, pe la începutul lui 1989, am fost scoși cu toții de la activitățile școlare, duși în careu în curtea școlii, unde se aflau deja toată conducere școlii și reprezentanți la vîrf ai județenei UTC. Ni s-a comunicat că avem marea onoarea de a-i mulțumi tovarășului Nicolae Ceaușescu pentru tinerețea noastră minunată și pentru că tovarășul președinte a plătit datoria externă a țării, ceea ce ne va aduce fericire, prosperitate și progres. Și am început repetițiile pentru marile demonstrații de mulțumire și recunoștință. Aveam optsprezece ani. În curtea școlii burnița mărunt. În fața careului, niște tovarăși în costum și cravată se agitau de mama focului și ne dădeau indicații. Aveam optsprezece ani și făcusem, deja, sute de ore de retroversiuni din discursurile tovarășului, întrucît discursurile politice erau obligatorii la olimpiadele de limbi străine, așa că simțeam că deja mi-am adus contribuția la construirea comunismului și ar cam trebui să fiu lăsat în pace. Aveam optsprezece ani și un tovarăș nădușit de la UTC, mirosind tare a săpun Cheia, mi-a pus mîna pe umăr și m-a îndrumat, ca pe o oaie, într-o poziție fixă, conform unor planuri elaborate și mustind de artă și inteligență. Trupul meu, firav pe atunci și încă virgin, urma să se afle pe șirul interior al celui de-al doilea ”C” din numele Ceaușescu, pe care urma să-l scriem cu trupurile noastre. Urma să primim eșarfe colorate, salopete albastre și să repetăm o săptămînă întreagă pentru marele eveniment. Și, atunci, elevul Suciu Adrian, din clasa a XII-a C a Liceului Industrial Nr. 2 din Bistrița a avut brusc senzația acută că nu trăiește viața lui ci un film atît de prost încît, dacă îl privești pînă la capăt, mori. Știam că va fi rău. Aveam optsprezece ani, îmi era frig și era atîta minciună în jurul meu încît am hotărît să fiu viu pentru o secundă. Făceam gesturi pe care, simultan, le vedeam cu detașarea cu care vezi un film în care joacă altcineva.


Am ieșit din locul meu și m-am îndreptat la pas către grupul celor care dirijau întreaga activitate. Tovarășa directoare Bâzu Paula, încadrată de doi activiști de la județeana UTC și înconjurată de cadre didactice și popor, s-a uitat la mine. Nu știu dacă tovarășa directoare Bâzu Paula mai trăiește dar, dacă mai trăiește, îi mulțumesc pentru că a fost o femeie minunată în nebunia care a urmat. Oricum, dacă nu a făcut infarct atunci, e sigur că nu a avut niciodată probleme cu inima. Tovarășa directoare Bâzu Paula s-a uitat în ochii mei și a înțeles că urmează o situație pentru care nu e pregătită. Nu numai că i-am susținut privirea, dar i-am întors-o cu ură, deși ura nu îi era adresată.


-Ce doriți, tovarășe elev?, m-a întrebat ea, cu o fermitate falsă.


Am luat poziția regulamentară în fața ei, am privit-o în ochi și am vorbit răspicat, în așa fel încît să mă audă nu numai ea ci și tot grupul din jurul ei. Am spus, textual:


-Tovarășa directoare, eu refuz să particip la mascarada asta!


Cred că au urmat cel puțin cinci secunde de stupoare și tăcere totală. Nu voi uita niciodată imaginea utecistului din stînga tovarășei directoare, care, deși era în atmosfera terestră și cu picioarele pe pămînt, dădea din buze ca peștele.


Am fost dus deîndată în clasă. Au urmat anchete, Consilii profesorale, discuții cu securiști, propuneri de exmatriculare. De fapt, cred că a fost cel mai animat moment al istoriei Liceului Industrial Nr. 2 Bistrița de pînă la căderea regimului comunist. N-am fost exmatriculat, din singurul motiv că eram olimpic la franceză și urma să reprezint județul Bistrița-Năsăud la nivel național. Mi-a fost scăzută, însă, nota la purtare la 4 pe trimestrul respectiv, urmînd să devin și un caz unic în istoria învățămîntului românesc prin aceea că, la sfîrșitul anului școlar, în urma unor discuții aprinse în Consiliul profesoral, nota mi-a fost corectată conform procedurilor regulamentare ale vremii și adusă din nou la 10. Am aflat, ulterior, că în Consiliile profesorale respective, profesori ai mei, directoarea Bâzu Paula, profesorul Mircea Ardelean, profesoara Anamaria Pop, profesoara Pană Adriana (fostă Suciu Adriana, fost secretar de stat în MEC în primul Guvern Boc și de care eram îndrăgostit lulea) dar și alții au dus lupte crîncene, fără să aibă vreo obligație și fără să-i fi rugat eu, cu sistemul pentru ca eu să pot să termin clasa a XII-a. Mi-ar plăcea ca măcar unii dintre ei să povestească despre Consiliile respective.


Am scris textul ăsta ca să exorcizez imaginea utecistului care dădea din buze ca peștele și nu ca să mă dau disident. Nu am nevoie de recunoaștere socială pentru că sînt un om liber, ăsta ar trebui să fie începutul a toate. Am scris ca să mulțumesc unor oameni care au simțit nevoia aproape inexplicabilă de a lupta cu sistemul, asumîndu-și riscuri reale, de dragul unui puști care scria poezii, avea bunici neoprotestanți și rude în America, vorbea despre emisiunile de la Europa liberă la orele de Economie politică, nu era utecist și era, clar, iresponsabil.


Și am mai scris textul ăsta ca să spun că puștiul de optsprezece ani care l-a băgat în mă-sa pe tovarășul președinte, e viu în mine și va rămîne viu pînă dincolo de momentul în care va muri trupul care nu mai e demult nici firav și nici virgin.

Mi-e atît de dor de cînd eram un copil fericit
încît gîndul că nu mă voi mai întîlni niciodată cu mine
mă umple de iertare şi de toată bucuria. Azi am omorît
două furnici şi n-am simţit nicio emoţie,
mai ales gîndindu-mă că ele n-au ştiu nimic
despre existenţa mea, chiar dacă am trăit deja
mai multe zeci de ani şi-am făcut chestii. Mi-e
dor de podurile copilăriei prin care cotrobăiam,
eu şi furnicile, iar soarele, prin acoperiş,
era moale şi răcoros. Podurile alea fie s-au demolat,
fie s-au renovat – oricum, nu mai e niciun pod
cu nicio furnică. Între timp,
am cunoscut o femeie care mi-a arătat nişte muzică
şi nişte ţîţe. M-am pregătit pentru moarte –
e foarte important, cînd te întîlneşti cu o femeie,
să fii pregătit pentru întîlnirea cu ea. Voi da socoteală
pentru toate femeile care au murit în
bucătăria mea şi pentru toate hărţile neîncheiate
care vor fi găsite pe masă la mine.

Trăim şi noi, ca milogii, prin tot felul de vieţi.

Mai-puţin-decît-dragostea doare tot ca dragostea. Cîinii
nu vor înţelege acestea şi vor roade chiloţi cu dantelă.

Bun venit! Cu prietenie

Da! îl citesc cu plăcere pe Adrian Suciu.