Liviu Miron

Coji de portocale
Stau întins pe pat cu radioul pornit în surdină şi reascult melodia lui Cristi Nistor şi Simona Nae, cea cu coji de portocale şi gândul îmi zboară la o întâmplare recentă.
Pornisem spre piaţă împreună cu fiul meu cel mic şi pe drum îi vorbeam despre minuni.
Era prea mic să înţeleagă sensul unei dogmatici, prea curios să ştie din ce-i făcută lumea dar avea nişte ochi negri şi rotunzi unde totul se filtra prin bunătatea pe care o emana şi îmi doream în acele momnnte să nu ştiu nimic şi să văd Universul aşa cum reuşea numai el. Nu mai reţin cum pornise discuţia şi la ce nivel ajunsesem dar îmi amintesc că la un moment dat, în faţa noastră, doar la câţiva paşi, o femeie de vârsta a doua, cernită de griji, ţinând de mâna un copil cam de seama puştiului de lângă mine, discuta şi ea.
Eram foarte aproape şi auzeam fără să vrem tot ce vorbeau.
La un moment dat, fetiţa ei spuse cu vocea scăzută, ruşinată parcă, de cuvintele ce avea să le rostească:
- Mamă, când o să avem bani, o să-mi cumperi şi mie o portocală?
Acele cuvinte îmi căzuseră în suflet ca o acuzaţie, mi se pusese un nod în gât şi mintea mea revoltată încerca disperată să găsească o soluţie imediată.
Pricepeam dintr-o singură frază întreaga dramă ce se desfăşura chiar lângă mine şi nu ştiu de ce, mă încerca un sentiment de vinovăţie. Nu le cunoşteam, dar povestea lor o trăiesc zilnic prea multe familii. În timp ce mă întrebam ce-aş putea face, priveam spre lista mea de cumpărături de parcă de acolo ar fi trebuit să vină răspunsul....
Citeam mecanic coborându-mi privirile pe rândurile scrise –n grabă:
Ouă
Pâine
Ceapă....
nu mare lucru, nimic important, chestii care încap într-o sacoşă.
Am privit adânc în ochii puştiului de lângă mine, iar el mi-a răspuns afirmativ dând din cap, de parcă ar fi înţeles ce am de gând şi zâmbea ca şi mine.
Femeia era săracă, dar după modul în care se exprima, am înţeles că era educată şi sunt sigur că m-ar fi refuzat politicos, dacă aş fi încercat să-i dau bani ca unei oarecare cerşătoare.
Nu voiam s-o jignesc în faţa propriului ei copil, nu voiam să-i amplific umilinţa de a fi roman într-o ţară de hoţi, îmi doream doar să văd acea fetiţă că are în mâini o portocală şi să simt mirosul de sărbători chiar şi dacă iarna trecuse de noi.
M-am împiedicat de o piatră mai mare şi imediat am înţeles cum puteam să o abordez:
-Doamnă, mă iertaţi că vă strig, dar cred că tocmai v-a cazut ceva din buzunar!
Femeia s-a întors către noi şi-a pipăit pulpana pardesiului prea mult folosit, apoi fâstâcită a vrut să mă contrazică.
Nu ştiu de ce se înroşise la faţă şi de ce era sugrumată de emoţie, nu ne putea spune nimic, dar parcă înţelesese planul meu din felul în care mă privea .
Ochii i se umeziseră instantaneu privind spre copii, când la fetiţa ei, când spre puştiulică al meu. Pusese capul în pământ, şi doar degetul arătător se mişcă de la locul său de parcă ar fi întins toată mâna. Îi vedeam cum pielea i se făcuse ca de găină, cum cuvintele i se uscaseră pe buze şi oftatul ei lung m-a făcut să mă grăbesc strecurându-i în palmă o hârtie care putea îndeplini o dorinţă.
Mi-a mulţumit tacit, cu o mângâiere scurtă pe braţ, ca un sarut pios, apoi privirile ei s-au întors spre propriul copil.
Era un moment dureros şi penibil şi mai mult decât atât, mă încerca o frică nebună că micuţul meu însoţitor ar fi putut să mă trădeze, sau că doamna, din cauza unui orgoliu de moment, avea să se răzgândească şi să- mi refuse darul.
- Cine ajunge ultimul la non stop, e un pui de melc!
Cel mic mă opri din alergat cu mânuţele lui, apoi o zbughi la fugă către magazin. L-am urmat imediat tot în grabă, fără să privesc înapoi.
Din câţiva paşi am fost lângă el, l-am ridicat cu totul pe sus apoi l-am întors cu faţa spre mine şi i-am sărutat scurt obrajii deja roşii de micul efort pe care-l depuse.
- Tati, noi mai avem bani?mă întrebă cu toată seriozitatea de care putea el da dovadă.
- Doar pt. două pâini, i-am răspuns la fel de serios, cotrobăindu-mă după măruntul pe care-l aveam pregătit pt cafeaua de a doua zi.
Pe drumul de întoarcere acasă, am simţit de la colţul străzii mirosul inconfundabil de citrice. Fetiţei i se îndeplinise un vis.
- Asta e tot ce ţi-ai amintit să cumperi, mă întrebă în glumă soţia?
- Am pierdut banii, am bâiguit eu acolo
- I-am căutat peste tot, mă completa puştiulică, fiindu-mi părtaş la minciună.
Minţeam şi totuşi mă simţeam uşurat. Mirosul portocalelor mă ducea cu gândul la oamenii buni din viaţa mea şi o căldură nespus de plăcută mă învăluia de parcă eram în braţele unui înger.
Poate că aş fi uitat întâmplarea şi n-aş mai fi avut ce să vă povestesc, dar azi, când am venit de prin oraş, puştiul meu drag împărţea felii de portocale printre copiii vecinilor. Când l-am întrebat într-o doară ce face, mi-a răspuns făcându-mi din ochi:
- Împart minunea cu ei.
Am râs cu lacrimi, sau am plâns râzând, nu mai ştiu exact, dar ştiu că gestul meu nu a fost în zadar şi-am înţeles că cel mic pricepuse exact cel mai important lucru din toată discuţia noastră abstractă. Minuni se întâmplă prin noi, dacă vrem să ne deschidem inima către lume şi sufletul îl închinăm celui sfânt.
Suntem prea mici să schimbăm un întreg Univers, dar destul de mari ca să ne pese de cel de lângă noi şi nu costă prea mult să aducem un zâmbet înapoi pe faţa unui copil.

Vals in trei

Un salon generos, lume multă îmbrăcată în haine de gală, o mireasă şi-un mire, cuvinte amestecate-n eter, transformate-ntr-un zumzet indescifrabil de oameni-albine.
Stăteam în perechi aşezaţi la mese ovale.
Doi ochi îşi desenau oboseala în cearcăne fine.
Ascunşi după fum de ţigară căutau să mă vadă, scormonind ca nuiaua în jar după foc, pentru a mai găsi rămăşiţe care să-i vorbească de mine.
Era cuidat să te ştii studiat de un chip care te făcuse de mult să înţelegi că iubirile toate au legi nemiloase.
Spuneam bancuri. Mâinile se ridicau şi-mi treceau peste chip încercând să mă ascundă.
Privirile ei mă dureau.
Oriunde aş fi întors capul o simţeam, aşa că a trebuit să mă predau în felul meu prinzând-o de mână, privind-o în ochi preţ de mai puţin de-o secundă, timp suficient în care să-i dau răspuns la toate nelămuririle adunate într-o viaţă de om, ca mai apoi s-o trezesc la realitatea în care eram, cu un pocnet din deget.
Am retras mâna cu care-o ţineam, dezlegând-o de mine, apoi ca la dans, când pe ring e tango, mi-am ferit privirea o clipă, apoi am revenit brusc şi-am strigat către visele ei:
- BAU!!!
A clipit, a zâmbit obosită, apoi ca şi când nimic n-ar fi putut să-i clintească un gând m-a întrebat:
-Tu mai scrii?
Glasul era neschimbat. Avea aceeaşi vibraţie care-mi făcea sufletul să se ghemuiască de-o teamă inexplicabilă, aceeaşi putere să mă-nrobească ori de câte ori îşi dorea. Am simţit cum timpul mă-ntoarce-n trecut, cum lumea din jur dispare pe loc rămânând numai ea, care creştea tot mai mult într-un tablou cu margini de inimă frântă.
O revedeam ca atunci.
Doar noi trei aşezaţi sub un tei, carneţelul meu de buzunar cu coperţi maronii din care zburau destrămate pagini la rând, frunze uscate şi linişti care-şi urlau tăcerile-n noi.
Cuvântul devenise prea greu. O dată aşternut pe hârtie, devenise ca prin farmec, al tuturor.
El ştia pe de rost tot ce-am scris.
- Poţi să-l rupi! îmi striga, ce-i pe foi, e şi-n cap.
Nu înţelegeam ce voia, de ce minte spunând că am furat ce nu-mi aparţinea.
Nu pot uita cum l-a sărutat şi cum ea m-a privit mai apoi, ca şi când mi-ar fi zis:
- Ce mai stai? Poţi să pleci şi să te întorci doar atunci când vei găsi bunul simţ să îţi ceri iertare de la noi doi.
Mi se pusese un nod în gât şi simţeam că pământul îmi pleacă de sub picioare.
Am fugit fără să spun niciun cuvânt de partea mea.
Doar pe ei doi îi aveam. Îi iubeam şi dacă acum eram în plus, nu mai conta că trebuia să le ofer puţin loc în care să fie ceea ce îşi doreau cel mai mult.
- Am iubit un suflet care se exprima atât de frumos… l-am iubit şi pe EL, spuse EA ca şi când îmi putea mărturisi că acum ştie ce se petrecuse de mult…
- Spune-mi că scrii!
Îmi scăpăta un zambet la colţul gurii şi mâna căzu într-un gest a lehamite.
I-am răspuns sec că nu, că am crescut între timp şi sunt părinte la fel ca şi ea.
- La copii le mai spun câte-o poveste, dar de scris pe hârtii nu mai scriu.
- Mă-ndrăgostisem de scrisul tău...şi totuşi voiam să cred că EL e cel care scrie. Poate că aşa voia mintea mea să vă vadă...pe EL perfect, pe tine prietenul de pe iarbă, omul tăcut pregătit să dispară la prima clipire de geană.
Ce-aş mai putea să fac eu acum?
Peste tot vacarmul din suflet, un vals se strecură lângă noi, ca un izvor ce-a găsit lumina de-afară printre stânci de granit.
- Să dansezi, i-am răspuns.
- Mă inviţi?
Am condus-o de mână până pe ring, am salutat politicos înclinând capul în semn că sunt pregătit, am cuprins-o de mijloc uşor şi apoi ne-am rotit…1,2,3…1,2,3
Din urmă ne ajungea miros de iarbă crudă.
Dansam împreună pentru prima oară, un dans de complezenţă, lipsit de acea implicare emoţională care te face să crezi că pluteşti, dansam şi ne priveam în ochi căutând răspunsuri la întrebări care încă mai provocau suferinţă.
- M-ai iertat?
În loc de răspuns îi aminteam că doar pe ei doi îi aveam pe atunci.
- Îmi plăcea mult cum arată...şi acum e frumos, îmbrăcat elegant în ţinută de seară, continuă ea să-mi vorbească în aşa fel de parcă ar fi vrut să se scuze. E un bărbat deosebit şi ce frumos ştia să îmi recite. Tu tăceai şi ascultai cum îţi sună gândurile prin alt glas....
Mă oprisem pe loc căutând să intru iarăşi pe ritm, să maschez stângăciile ei cu un zambet, să-i fac pe plac fără să o judec şi fără să-i spun ce am simţit şi cât de mult mă tulbura şi acum.
- Cum ţi-a mers? continuă să mă întrebe, aşteptând să o mint, să îi spun că mi-e bine şi-i răspund că, încă mai am de suferit, că nu mă ajută memoria să ştiu cine sunt... şi cu palma izbită de frunţi repetat, imitam mutra pe care o face un tâmp atunci când se chinuie să scoată cuvântul ce i se joacă pe limbă.
Chipul meu caraghios o face să râdă şi sunt mulţumit că-mi aminteşte de clipele-n care îmi ajungea să o privesc ca să ştiu că trăiesc fericit şi dorul de ea se stingea câte un pic....
- N-am ştiut că tu crezi în cuvinte …eram prea timid şi fără vreo şansă să însemn ceva în ochii tăi.
Pe el îl vroiai şi l-ai avut.
- Fără cuvinte cum te poţi lămuri? mi-a vorbit luând din nou acel chip grav cu priviri sprijinite-n trecut.
Sala ne învârtea ca-ntr-un carusel şi parcă nu mai auzeam nici muzica, nici pe ceilalţi din jur.
M-am oprit când o mână în plus se aşeză pe umărul meu. Ştiam că e EL fără să privesc înapoi.
Mă pregăteam să ies de pe ring ca şi-atunci, doar că acum ceva se schimbase în joc, iar în palme simţeam o mână care mă strângea insistent, implorând parcă şansa de a termina ceva început prea târziu.
- Îmi permiţi să continui eu dansul? mă întrebă el cu un aer superior, zâmbindu-mi trufaş?
- Acum nu, i-am răspuns...mai sunt melodii şi ocazii să poţi să o învârţi cum vrei tu… şi glumind l-am trimis la locul de unde venise, iar sala porni din nou rotirea pereţilor cu chipuri şi umbre necunoscute.
- De ce l-ai refuzat?, am întrebat-o sincer mirat.
- Măcar atât pot să mai fac, mi-a răspuns ca un vers în trei timpi, legănat pe un vals ce se apropia de sfârşit.
Revenit la masă, soţia curioasă, mă întrebă despre ce am vorbit.
- Despre un carneţel cu poezii ce-a născut o iubire în trei feluri.
- Vorbeşti în dodii...să nu mai bei în seara asta...te rog...!
Am zâmbit ca la o glumă bună şi vedeam în sfârşit că toţi învăţasem câte ceva.
Ea simţise prin propriile decepţii că numai un chip perfect si câteva vorbe frumoase nu sunt deajuns pentru a te face fericită, el învăţase ce-nseamnă refuzul, iar eu ...eu aflasem că o poezie nu poate vorbi în locul tău chiar dacă ştii că tu ai scris-o, că- ţi mai trebuie curaj să valsezi uneori fără să fii un dansator înnăscut, că lumea nu e făcută numai din vise şi destinul nu poţi să-l priveşti în ochi decât atunci când nu mai are nimic de ascuns.
Îmi turnasem vin în pahar, dar învăţat să ascult, am preferat să beau o gură de apă.
Un alt vals începu şi-am dansat cu soţia.
Altfel păşeam pe podea şi visele toate au rămas la o masă ovală unde venisem cu toţii perechi.
Acum trăiam şi pentru mine şi nu mai conta ce fusese cândva.
Reuşisem să o înrămez printre amintirile tinereţii şi să păşesc cadenţat către o altă poveste fără rime şi fără regrete unde eu şi o ea suntem singurele personaje care contează....

rataciri(proza arhiscurta)

Uneori merg fără ţintă, fără să-mi pese, fără să fiu parcă pe drum.
Se mai întâmplă s-aud paşi care urcă din urmă şi atunci inima fuge-n trecut, să adune tăcerile toate şi să ascult. Ea îmi sărea în spinare şi-atâta râdea până ce dispăreau toate tristeţile lumii. Un zâmbet mi se-agaţă pe faţă când o văd după pleoape şi încep să fiu eu, nu străinul de-acum.
Paşii trec peste mine, fără staţii, fără umbre, fără urme.
N-am o ţintă anume şi mă-ntreb la ce bun să mai merg, dacă drumul nu mai duce la ea?

poveste sa-mi adorm copilul

Eram la vârsta la care nu mai credeam în poveşti.
Aruncasem la coşul uitării toate cărţile copilăriei şi eram supărat că nu mă mai regăsesc în omul care fusesem până mai ieri.
Voiam să cred că am trăit îndeajuns încât să ştiu că mă pot descurca pe picioarele mele, aveam un loc de muncă, făceam tot ce-mi trecea prin cap fără să-mi refuz vreun moft şi chiar mă-nsurasem. Nu prea conştientizam că mă acoperă monotonia ca o iederă ce umbreşte pereţii unor ruine.
Uneori se-ntâmpla ca rutina să se mai spargă sub vraja unor numere norocoase. Erau acele zile de naştere în care ne sărbătoream prietenii şi care deveneau clipe de referinţă pentru o viaţă şi aşa trăită cam din goană. Îmi plăceau acele momente, când ne regăseam cu toţii sub un singur acoperiş, când uitam să ne văicărim şi deveneam puternici pentru ceilalţi din jur, dar cel mai mult, cred că-mi plăcea să-mi fac noi prieteni. Prin tot peisajul pestriţ, remarcasem o femeie deosebit de frumoasă.O priveau deopotrivă şi femei şi bărbaţi. Arăta ca o zână şi faptul că era neînsoţită, mi se părea a fi un lucru nefiresc. În jurul ei, roiau tot soiul de bărbaţi, dar nici unul nu reuşea să se apropie prea mult. Eu ajunsesem la chef destul de târziu. Soţia era de serviciu şi cu greu m-am lăsat convins să apar singur pe - acolo.
Minute în şir am stat la o masă, turnând alcool în propriul pahar şi spunând bancuri unul după altul şi doar privirile îmi rămăseseră îndrăzneţe, agăţându-se de liniile perfecte care mă făceau să visez.
Nu vreau să v-o descriu fiindcă ştiu că toate cuvintele pe care le-aş folosi n-ar putea zugrăvi perfect noţiunea de frumos. Uneori se uita şi ea către mine, dar cred că atenţia îi era atrasă doar de insistenţa cu care o studiam. În încăpere, muzica ne învăluia cu amintiri şi ne îmbia să ne destindem, să ne manifestăm.
Mi-am luat inima în dinţi şi mi-am zis că trebuie să-mi încerc norocul.
Am invitat-o la dans. Îmi treceau prin cap fel de fel de scenarii, cum să mă retrag fără să par ridicol, căci eram aproape sigur că mă va privi de sus şi mă va refuza politicos şi totuşi îmi întinse mâna să o ajut să se ridice de pe scaun. Gestul ei mă luase prin surprindere, iar uimirea ce mi se citea pe chip ,mă încremenise pe dată. O priveam ca un tont şi parcă nu mai ştiam ce am de făcut şi de ce îi stăteam în faţă. Trebuia să dansez, dar dacă cineva m-ar fi întrebat cum mă cheamă, n-aş fi ştiut să-i răspund, mai mult de atât, din dorinţa de-a-i face loc să se ridice, m-am împiedicat de masa din spatele meu.
- O să creadă că-s beat, îmi ziceam cu frică în gând şi o să mă lase ca pe un idiot, singur pe ringul de dans.
Parcă vrând să mă contrazică prin gesturi, ea îmi strânse mâna uşor, apoi venindu-mi aproape, am început să ne rotim într-un mic cerc în care ochii, dincolo de atmosfera din jur, căutau să-şi formeze o primă impresie. Mă credeam desfiinţat până i-am auzit glasul limpede şi cald:
- Chiar voiam să te cunosc, îmi zise ea pe un ton familiar. S-a vorbit mult despre tine, până să vii şi deja devenisem curioasă.
- M-ai bârfit, i-am reproşat sub formă de glumă, dar după reacţia pe care a avut-o, am înţeles că avea o altă măsură pentru umor?
- Eu nu te cunosc, ai uitat?
I-am spus numele meu şi porecla cu care mă apelau prietenii, modulându-mi vocea ca un maimuţoi în călduri.
- Nu-mi plac poreclele, mă întrerupse ea, aşa că am să te rog să mă laşi să-ţi spun numai pe nume.
- Deci n-o să fim prieteni, concluzionez pripit şi simt izbind iarăşi cu nuca de perete.
Trebuie să vă mărturisesc că nu mă simţeam în largul meu şi mă comportam ca un bleg. N-aveam nici chipul, nici replicile cu care să o atrag. Aş fi vrut să mă retrag într-un colţ unde să nu mă vadă nimeni, să-mi trag singur şuturi, dar îmi era greu să mă dezlipesc de acel chip care mă fascinase.
Dacă ea mă suporta, puteam şi eu să mă rabd până la finalul melodiei, care deja era pe sfârşite.
O piesă populară porni pe nepregătite şi ringul de dans se goli simţitor. Mai rămăsesem noi şi încă vreo două perechi.
Ea îşi desprinsese cu eleganţă, mâna din palma mea şi simţeam că pierdusem şansa de a o cunoaşte câtuşi de puţin.
- Deja vrei să te odihneşti, am întrebat-o trădându-mi regretul din glas?
- Nu ştiu să dansez pe muzică populară, mi-a replicat, cum nu ştiu dacă mi-a venit, sau nu, timpul să învăţ. Tu te pricepi?
- Păi uită-te puţin la faţa mea! N-am eu moacă de ţăran?
Zâmbi tolerant şi gestul ei sublinia a nu ştiu câta oară că nu ştiu să fiu eu când îi sunt în preajmă. Eram plin de complexe. Nu găseam puterea de a o privi în ochi şi dintr-o dată realizam că mă oprisem cu ochii pe decolteul ei larg.
Am prins-o de mijloc şi am apropiat-o de mine printr-un gest cam brusc aşa că ea a reacţionat, trăgându-se puţin înapoi şi impunând distanţa care trebuia să se instaleze între noi.
Vreo câteva clipe n-am mai văzut-o frumoasă, nu fiindcă devenise uşor respingătoare, ci fiindcă stângăcia ei îmi ocupa toate gândurile. Dacă eu mă duceam în stânga, ea parcă voia să ţopăie în dreapta, eu făceam un pas într-un loc, ea punea tot acolo piciorul.
Eram jalnici, dar nici că voiam să mă las păgubaş. O idee salvatoare îmi reaprinse licărul în ochi.
- Dar ragae ştii?
- Da, de ce?
- Atunci ştii şi populară, numai că în loc de al doilea pas, doar îţi schimbi greutatea pe picior şi-l îndoi, fără să te deplasezi, aducându-l apoi şi pe celălalt lângă el.
Urmară câteva mişcări la fel de stângace ca primele, o călcătură, dar nu mai conta la număr şi încet, încet, ne trezirăm din nou pe ritmul muzicii, mai degajaţi şi mai zâmbitori.
- E simplu, nu?
- Acum da…. Auzi la el….reggae.
Faptul că ne sincronizam mişcările îmi readucea confortul în suflet şi dintr-o dată m-am trezit că-i vorbesc ca unei persoane apropiate. Îi spuneam bancuri şi parodiam versuri celebre, turuiam despre orice ca să-mi ascund timiditatea.
- Hm…E adevărat, zise schiţând un zâmbet fugitiv.
- Ce? am întrebat-o, neînţelegând la ce face referire.
- Cu tine, chiar că totul pare uşor.
- Cine a zis asta?
- Are importanţă? Aşa eşti tu mereu?
- Nu, i-am răspuns imediat ca la un concurs de cunoştinţe generale... uneori sunt îngrozitor de… însurat.
Izbucni în râs, atrăgând a nu ştiu a câta oară privirile celor din jur şi râdea cu toată inima, sau poate că era un râs nervos.
Se opri foarte repede, ducându-şi mâna la gură. Nu ştiu ce o speriase. Eu eram mulţumit că, în sfârşit, îmi reuşise o glumă, în timp ce ea se-nroşise toată la faţă.
Au urmat minute în care ne vorbeam doar de plăcerea de a comunica, continuând să dansăm pe tot felul de ritmuri. Părea că ne ştim de o viaţă şi cred că am fi continuat dansul nostru toată noaptea, dar apăruse pe-acolo şi sora ei şi mă rugă insistent să o învăţ şi pe ea paşi de populară.
Le deschisesem pofta de viaţă, eu, un maimuţoi, care până mai ieri, stăteam într-un colţ privind la ceilalţi cum îşi trăiesc visele în faţa mea.
Păreau aşa de încântate că sunt ca şi ceilalţi din jur. Nu mai stăteau izolate şi dansau cu toţi bărbaţii care le invitau.
Spre dimineaţă, când lumea se retrăgea spre casă, am luat loc lângă ele şi m-am trezit că le mulţumesc pentru o seară de neuitat.
- Noi ar trebui să-ţi mulţumim că nu ne-am mai simţit singure, spuse cea mare.
- Cum singure, mi-am exprimat eu nedumerirea? Fete ca voi au toţi bărbaţii la picioare.
Vorbele mele o făcu să se schimbe la faţă şi chiar încercă să mă privească pentru o clipă cu dispreţ.
- Şi tu mă pui în ramă? E aşa greu de înţeles că cele ca noi n-au noroc, că frumuseţea de care eşti aşa de încântat, ne ţine la distanţă de lume, că suntem mereu judecate după aspect şi toţi se aşteaptă să vadă dacă suntem pământene?
Aproape că ne resemnasem până să apari tu şi faptul că ne-ai arătat că se poate şi altfel, mie personal, mi-a dat speranţă.
M-am simţit minunat, tocmai fiindcă n-am mai fost tratată "special".
Am râs cu voi şi am dansat cum n-am făcut-o parcă niciodată.
A fost o seară ca cele din copilăria mea, când mă furişam în sufragerie să dansez lângă uşă, pe muzica aleasă de părinţii mei pentru a-şi distra musafirii.
Din câteva vorbe pricepeam drama femeilor frumoase.
Recunosc că nu mă gândisem niciodată la aspectul pe care, tocmai mi-l creionase.
Eu sesizasem doar ochii bărbaţilor din jur, mă uitam şi la mine în suflet şi mă găseam la fel ca toţi ceilalţi, mut de admiraţie, cu ochii lipiţi de formele acelea perfecte, visând pentru foarte puţin timp, la cum mi-ar sta alături de un fotomodel, dar ea avea dreptate, căci tot gândul acela, dura mai puţin de o clipă. Se pare că toţi porneam de la ideea preconcepută că nu avem nicio şansă să atragem atenţia unor astfel de fete şi renunţam înainte de a încerca să aflăm dacă ne înşelăm, sau nu.
Într-o clipă de sinceritate, recunoşteam că şi eu le-aş fi evitat, dacă nu eram singur şi atât de curios în seara aceea.
Până atunci nu mă gândisem că un aspect exterior prea favorabil, te poate izola şi poate deveni un handicap, nu realizasem drama unui suflet captiv într-un trup superb şi-am înţeles că toţi avem problemele noastre, când vine vorba de comunicare.
- O să ne mai vedem, mă întrebă cu vocea stinsă, parcă intuind răspunsul meu atât de previzibil?
- Poate la anul, dar nu va mai fi ca şi-acum, fiindcă voi lua loc pe o bancă şi te voi privi din colţul meu, contemplativ, aşa cum face o lume întreagă…
Cine ştie, poate totuşi, vom mai juca pe o melodie populară, am continuat eu s-o dreg, văzând cum lumina din ochi i se topeşte, transformându-se într-un bob de amar agăţat de o geană?
Mi-a rămas până azi, întipărită în minte, privirea ei. Se dorea a fi la fel de inexpugnabilă, ca în momentul în care am invitat-o la dans.
A oftat atât de încet, că dacă i-aş fi pus în faţa gurii o lumânare, n-ar fi mişcat flacăra din loc şi am simţit pentru o clipă, cât de adâncă era tristeţea ei şi cât de bizară.
Toţi bărbaţii din sală mă întrebau dacă am sărutat-o şi eu râdeam tâmp fiindcă ştiam că nu mi-am luat nici măcar rămas bun de la ea. S-a întâmplat să plece în goană.
Nu ştiam mare lucru despre ea, am şi uitat cum o cheamă, sau nu vreau eu să vă spun acest mic detaliu.
Era cineva, care avusese neşansa să se nască ireal de perfectă.
A trecut multă vreme până să ne revedem şi atunci când s-a întâmplat, eram amândoi pe o stradă.
Parcă nici nu mai era aşa de frumoasă, sau poate că soarele din ziua aceea îi scotea la iveală mai pronunţat, rănile din suflet.
Ochii ei albaştri păreau goi, până să mă vadă şi poate doar chipul meu reuşi să-i umple de lumină trimiţând-o puţin în trecut.
Mi-a zis într-o doară, că m-a urât o bucată de timp fiindcă nu i-am oferit şansa unei aventuri, dar că îmi mulţumeşte pentru că am fost corect cu ea şi că n-am încercat să o mint, aşa cum fac mai toţi bărbaţii pe care ea îi cunoaşte.
- Te-ai măritat, am întrebat-o cu teamă, rostind cuvintele alea ca pe un blestem ce urma să se rostogolească peste noi?
- Sunt cu cineva care-mi cântăreşte frumuseţea în aur, mi-a răspuns coborând privirea ruşinată, dar aş fugi uneori de lângă el, măcar şi pentru o seară, ca să jucăm pe melodii populare....
O priveam nedumerit şi în acele momente, mă detestam pentru că nu mai puteam să cred în poveştile copilăriei mele, în care, uneori zâne se-ndrăgostesc de personaje banale aşa cum sunt eu….
Ne-am despărţit ca doi străini, fugind amândoi, care-ncotro, grăbiţi către vieţile noastre care nu ne mai aparţineau de mult.
N-am sărutat-o nici atunci, de teama unor ochi străini care-au trecut pe lângă noi nepăsători şi de atunci n-am mai văzut- o.[…]
Pe braţe am un prunc.
Îi spun o poveste de care nu se mai satură ascultând-o, fiindcă pun în fiecare cuvânt, câte puţin din sufletul pe care mai reuşesc să-l adun.
E vorba despre o fată care arăta perfect şi despre un tânăr ca mai toţi ceilalţi, care a avut norocul să o cunoască, dar care nu ştia mai nimic despre curaj.
Începutul frumos, îi place pruncului meu nespus. E obosit şi ochii aceea rotunzi caută spre propriile vise şi adoarme curând.
N-a aflat până azi cum se termină basmul.
Nici eu nu ştiu cum să-l povestesc.
Îl las să viseze şi-l mângâi. Râde prin somn şi zâmbetul lui mă ajută să mai trăiesc încă o zi fără teamă.

mainile de pe cratita

Îmi plac primăverile doar şi fiindcă aduc cădura şi pomii în floare, fiindcă mă pot destinde în faţa unei halbe de bere şi pot privi nestingherit la spectacolul oferit gratuit de mesenii din jur.
Vineri de vineri, de mulţi ani în coace, o mână de oameni ne oprim de la sala de sport direct pe o terasă unde ne toarcem neputinţele şi ne vărsăm amarul neîmplinirilor noastre.
Avem o ospătăriţă a noastră, aleasă de mult pentru că ştie că o bere trebuie să vină urgent.
Oriunde ar fi zona în care îşi face treaba, o căutăm din priviri până ne simte, învârtim mâna în semn de întrebare şi ea tot prin semne ne arată la ce masă să ne aşezăm.
Suntem vreo şase, vorbim toţi odată aşa că mă deconectez de tot vacarmul şi privesc în jur.
În faţa mea e o masă la care stau două tinere studente sau poate proaspăt absolvente( care cu puţină neşansă vor îngroşa şi ele rândul şomerilor ,dacă nu cumva au avut noroc să prindă în mreje vreun fotbalist sau vreun nene Irinel).
Amândouă se uită chiorâş la o masă de alături unde mai multe femei ajunse la vârsta a doua, par de la distanţă că se compătimesc reciproc.
Sunt îmbrăcate elegant pentru acel loc fără prea mari pretenţii şi emană în jur prin tot mirosul de fum şi mâncare, un iz de parfum fin şi de fixativ.
- Ce chestie, spune una din tinerele pe care le priveam cu atenţie, şi-au scos verighetele şi-au lăsat soţii acasă ca să arate că şi ele pot fi independente, s-au machiat din mers, au îmbrăcat rochii cu care ies de două, trei ori pe an în oraş, sunt numai între ele la un pahar de răgaz şi-n loc să se bucure, vorbesc tot despre serviciu, de mâncare şi de grijile casei.
- Cât ruj a putut să pună pe buze tipa vopsită-n şuviţe!
Mă uit şi eu fără să vreau la cea despre care vorbeşte şi văd dincolo de ruj, buze uscate de febră sau poate de prea multă muncă pe-afară. Femeia are ochi obosiţi, dar de sub gene poţi să inutieşti scânteia de viaţă care-i animă, are graiul baljin şi mă face să înţeleg că a trecut prin destule ca să se mai creadă o femeie cochetă. Vorbeşte încet ca să nu atragă priviri şi îşi controlează vădit mişcările mâinilor pentru a nu părea că gesticulează.
- Simţi întreaga frustrare venită de după cratiţe, întreabă copilandra pe prietena ei?
Râd amândouă pe înfundate apoi amuţesc când un grup de tineri le trece prin faţă.
- Ce feţe de tâmpe, îmi scapă remarca din minte şi mă aud cum îmi rostesc gândul cu voce tare.
- Lasă că te-ar satisface o trântă cu una din ele, îmi spune un amic făcându-mi din ochi cu subînţeles şi atunci îmi amintesc câteva rânduri de-a lui Cărtărăscu care blama bărbatul de patruzeci de ani care nu mai ştie să-şi aprecieze soţia şi scăpat în lume preferă să facă ochi dulci ospătăriţei, sau s-o ciupească de fund.
Zămbesc ....
Tipa mai acidă cade pe gânduri şi întreabă mai mult pentru ea:
- Oare aşa vom arăta şi noi peste zece ani?
Celaltă pune mâna la gură să nu cobească cumva:
- Taci fată!... Uite ce drăguţ e tipul cu tatuajul pe gât!
- Îmi place mai mult de blondul bleguţ.... Are priviri aşa de romantice...!
Eu îmi trec mâna prin faţă alungând fumul care tot vine înspre mine şi le las pe cele două să se viseze mirese, apoi analizez masa cealaltă, unde femeile cu zece ani mai în vârstă ca cele din faţa mea îşi comunică mai mult prin semne.
O privire plecată e îndreptată de un deget care ridică o bărbie, o mână tremurând de disperare e mângâiată în taină pe sub faţa de masă, îşi zâmbesc cu subînţeles parcă spunându-şi în şoptă:
"Ai uitat că aşa e viaţa?"
Nici nu trebuie să le aud ca să înţeleg tot ce-şi spun.
După ani mulţi care-au trecut prea în grabă, încă mai au puterea să rămână prietene şi să se vadă frumoase.
Mă întreb ca-ntr-un exerciţiu stupid de raţionament aberant pe care din cele două tipuri de femei aş alege (dacă aş fi nevoit, sau dacă mi s-ar permite).
Cele tinerele îmi amintesc de suferinţele din trecut, de nazuri şi pretenţii, de mofturi gratuite, de o joacă stupidă de-a cel mai puternic, toate pentru a plăti un preţ cât să fim amândoi într-un pat, pe când femeile celelalte mă duc cu gândul la adevărata înţelepciunepe care o dobândesc după ani grei de condamnare la crearea propriului destin.
O femeie este frumoasă şi prin ţinuta soţului ei, prin garderoba aleasă a copiilor care-o însoţesc peste tot, prin casa strălucind mai tot timpul a ordine şi a curăţenie şi uneori e mai familiar şi mai scump mirosul de mâncare a hainelor ei decât orice parfum de fiţe.
Eu ştiu să înţeleg o unghie ruptă sau poate una roasă de aşteptarea partenerului plecat prea departe, o ojă cojită de la spălatul de vase, firele albe de păr ieşite rebel de sub vopseaua tot mai ieftină( fiindcă banii sunt din ce în ce mai puţini) şi mâna crăpată şi aspră de la sacoşele grele cărate din piaţă pe jos.
Niciun fard nu îmi poate ascunde anii unei femei, dar liniile ei de pe faţă îmi apar ca tresele ofiţerilor pe ţinuta de gală şi îmi impun să salut cu mult respect.
Ştiu că o femeie matură a învăţat cum să iubească; dacă patul ei conjugal e prea rece, ştie să aleagă fără să-şi mai trâmbiţeze succesul, dintr-un pocnet de deget te poate-înrobi sau te poate dezlega de păcatul de a o iubi şi peste moarte.
Poate că uneori nu-i mai pasă că anii i se adună pe coapse, poate că râsul e acum transformat într-un zâmbet fin şi discret, nu se mai joacă, dar uneori vrea şi ea să se simtă iubită, să ţină în mâini o floare adusă de cel iubit, să fie luată în braţe fără motiv chiar în mijlocul unui derby de fotbal.
Câţi dintre noi mai ştim să lăsăm paharul de bere de-o parte şi să prindem în palme un obraz care a lăcrimat pe furiş şi care dă vina pe ceapă?
Simona, ospătăriţa noastră îmi lasă o halbă în faţă.
Prins de jocul meu o întreb aparent fără motiv când mai găseşte timp să se distreze?
- Eu nu prea ies la terase, că nu mă amuză deloc să văd fete de seama mea cum îşi irosesc tinereţea.
- Dar ai un iubit, continui eu cu oarecare reţinere.
- Am deocamdată, dar pot oare să ştiu cât o să mă mai aştepte până noaptea târziu doar ca să-i cad frântă în braţe?
Sunt obosită mereu şi parcă nu mai am chef ca altă dată să îl las când vrea el să mă sufoce în îmbrăţişări interminabile.
Sunt bolnavă de somn şi mai am doi ani până termin facultatea.
- De ele ce zici, o întreb arătând cu capul spre tinerele fete?
- Nişte trompete. Mâine le vezi la canalul de ştiri că au fost violate.
Eu râd, ea zâmbeşte şi acel surâs mă duce cu gândul la Mona Lisa lui da Vinci, la misterul născut din înţelegerea vieţii.
Voi credeţi că muza se vrea pe un piedestal?
Oare n-ar fi prea departe de lumea pe care o crează?
Nu e făcută din piatră şi nici din vopseluri, uneori preferă în locul unei flori, ca omul de lângă ea să-şi amintească singur că trebuie dus gunoiul, adoră să ştie că poate şi bărbatul să-i servească un ou dimineaţa copilului ca să nu plece flămând doar fiindcă ea e plecată prea de devreme la muncă, că aspiratorul nu e de gen feminin şi că nu e prevazut cu un joystyk, că praful se pune şi-ntr-o locuinţă mai puţin populată şi trebuie şters mai tot timpul fiindcă altfel adună în el rutina care o să umple toată casa.
Ea vrea să- şi înveţe alesul că odată deveniţi părinţi, viaţa nu se mai poate împărţi doar la doi, că e nevoie de ecuaţii mai sofisticate pentru a ajunge la un rezultat după semnul egal, că munca nu e o scuză după care să poţi să te ascunzi, că un copil preţuieşte şi mâna care îl şterge la fund, că dacă o puştoaică te acceptă pentru o noapte în patul ei nu însemnă că tu, ca bărbat, reuşeşti să dai timpul înapoi.
Nu poţi fugi de propria viaţă....
Doamne eu am spus toate astea?
Oare sunt victima vreo unui complot al femeilor cu super puteri, sau nu mai văd lumea cum e din cauza unei guri mari de bere?
Oare nu cumva am zgarda prea scurtă şi privesc doar până sub lungul nasului, ca la halba din faţa mea?
Oare mi-am rătăcit visele prin trecut şi nu mai am niciun viitor?
Neeee....
Sunt altul, nu ştiu dacă mai bun sau mai nebun, fiindcă până la urmă lăsăm cu toţii pe pământ doar firave imagini şi atunci de ce să se vadă din noi doar sprincene apropiate într-o încruntare neagră, dinţi încleştaţi de neputinţă şi pumnii strânşi de atâta mânie câtă strângem în noi.
Nu e mai bine să învăţăm de la femei cum se zâmbeşte, să o facem stângaci şi ele să ne surâdă cu îngăduinţă?
Privind mereu în jur, am învăţat să citesc pe linia vieţii chiar şi-ntr-o palmă crăpată, să.mi fie dragi firele albe de păr ale femeii iubite, fiindcă eu i le-am scos(sunt creaţia mea) şi ea mi le iartă.
Într-o halbă de bere se stinge amintirea tinereţii întregi şi mă întorc acasă la ea să-i povestesc visul cel mai de taină fiindcă ştiu eu, aşa, din instinct că, numai palmele asprite de vreme pot să dea forma perfectă unei vieţi care se merită trăită cu adevărat.

ea vrea pisica

Ne bucuram de dragoste atât timp cât o dăruim, iar eu parcă am uitat să mai râd din toată inima, parcă îmbătrânesc inutil şi uit cum trebuie să trăiesc şi-n afara poveştii. Ştiu că ceva îmi lipseşte, toate dungile feţei mi se preling spre pământ şi arăt ca o cană cumpărată de la târgul de oale care râde doar atunci când e plină cu vin.
Oboseala a pus stăpânire pe mine, sau poate m-am transformat intr-un emo bătrân?.
Într-o societate în care ne vindem tot mai ieftin, sacrificând timpul în care ar fi normal să ne vedem de familie şi să simţim că aparţinem cuiva, stressul şi apatia ne scrijelesc tot mai adânc prin suflet.
Mi-e dor de filme bune, de oameni dragi cu care să le vizionez, de glasuri cunoscute şi de veselia de altă dată. Sunt dependent de bună dispoziţie.
Am ajuns să mă întreb cât o să mai rezist.
Ştiu că e o chestiune de timp până cad.
Personal nu-mi mai pasă, sau cel puţin nu mă mai afectează într-atât.
Am trăit... acum sunt o umbră care învaţă pe alţii pe unde să pună piciorul.
Zămbesc....
De ce?
Scriind pricep şi eu că de fapt toată viaţa am trăit după placul altora, că nu ştiu ce aş vrea pt mine, că totul se rezumă la modul în care mă armonizez pt a rezona cu cel de alături.
Aştept ca ceva să se schimbe, ştiind foarte bine că numai acţiunea modifică starea de fapt.
Trebuie să rup încă un cerc, să ies de acolo şi să caut lumină într-un con de obscuritate.
Mă întreb ce pot face acum.
În 10 minute torc milioane de gânduri şi ajung să dau dreptate şefilor mei.
Sunt un prost şi atât.
Mă duc lângă candelă şi mă rog privind la flacăra care arde plăpând.
În momentele alea sunt oarecum EU, sau eul pe care îl ştiam mai de mult.
În casă e zarvă.
Cel mic intră peste mine trântind la perete uşa de la bucătărie şi mă cumpără din priviri:
- Faci clătite?... please!!!
Spăl vasele şi apoi mă conformez, fiindcă ştiu că aşa pot aduce o mică bucurie celui de lângă mine.
Îi duc şi ei în pat o farfurie şi un pahar plin cu bere.
Mă cerată.
Unde am auzit eu că berea merge cu ceva dulce?
- Suc n-avem... vrei să cumpăr, sau preferi un ceai de mentă făcut în 10 minute?
- Lasă, pare că vrea ea să mă împace, e bună şi o cafea.
Are piciorul în ghips şi e nervoasă că nu poate face mare lucru prin casă. Nu e învăţată să stea şi timpul i se scurge prea greu, ca în copilărie când era la bunici acasă şi aceştia o puneau să se culce odată cu lăsarea serii.
De multe ori mă întrebam cum au putut trăi oamenii înainte, fără televizoare.
Le ajungeau poveştile spuse de glasuri duioase?
Mă gândesc că, oricum, aveau timp mai mult pt vise.
Acum trăim cu toţii într-o lume bizară, mereu în goană, mereu căutând ceva ce nu ne mai trebuie.
Cineva îmi spunea aşa ca din treacăt că momentele petrecute la Iaşi au făcut-o să nu mai simtă lipsa acută a celui pe care-l iubeşte.
Eu o lăudam pt modul în care ascunde durerea după un zâmbet şi ea mirată cumva, recunoaştea că "am citit-o".
Nu e o artă să vezi lumea cum e.
Nu de ochi e nevoie ca să priveşti, ci de o fărâmă de suflet.
O jumate de zi s-a dus.
Pe masă, o farfurie plină şi o clătită muşcată în grabă desenează un moft.
În dormitor, pe pat, tronează un picior mare şi alb cocoţat peste perne.
Mă aşez lângă ea şi mă las mângâiat.
Ea, maimuţărindu-se ca un copil care abia învaţă să vorbească îmi spune stâlcit:
- Te ubec.
A uitat cum se rostesc cuvintele astea, sau se strâmbă ca să pricep că de fapt nici ea nu mai ştie dacă mă minte sau doar glumeşte?
O privesc şi tac.
- Îmi iei o pisică, rupe ea tăcerea care pare să apese prea mult peste noi?
Îi răspund negativ.
Am nevoie de timp să învăţ cum să mai pierd o bucăţică din inima ei, sau cum să trăiesc căutând următorul compromis, fiindcă ştiu f bine că un alt început e prea mult pt şalele mele.
Glumesc din orice şi ea nu are chef să mă suporte.
- Mă plictiseşti, îmi spune privindu-mă cu dispreţ şi inima pare să se opreasă pt o clipă.
Mă întorc pe o parte cu faţa la geam, unde cerul e tot acolo unde a fost în totdeauna şi printre toţi norii care se joacă, îmi caut un vis.
Nu mai ştiu să-mi doresc ceva anume.
Aştept ca ceva să se schimbe, sau totul să revină la normalitatea de care nu mai avem parte deloc.
Mă resemnez, sau mă învăţ cu noul eu care nu-mi mai seamănă deloc?
Îmi simte tristeţea şi ca să-mi arate că tot ea e cea căreia îi pasă, îmi pune o mână pe spate.
Vreau să ştiu dacă mă mai iubeşte, dar nu mă simt pregătit să aud răspunsul din gura ei. Dacă ar suna ca o sentinţă?
- Ce te-a făcut să mă vrei alături de tine, o întreb?
- Erai şmecheraş şi atâta de dulce, apoi aduce ca argumente solide poveşti de demult care ne-au legat unul de altul....
Sinceritatea ei merită răsplătită cu o pisică, îmi zic în gând.
O să văd ce va fi când afecţiunea ei se va împarte în şi mai multe direcţii.
Am nevoie de timp, dar el se tot duce.
Dragostea de care te poţi bucura e doar aceea pe care o dărui.
Iubirea nu-i troc şi ea ne face pe toţi să fim unici prin felul în care pricepem ce-avem de făcut.
Eu aştept...nu ştiu ce, dar ceva nu e bine, iar eul care devin, nu mai seamănă deloc omul care am fost.
Poate că o pisică o să mă schimbe şi pe mine, poate că de la ea am să învăţ cum să-mi torc singurătatea, cum să mângâi fără să mai doresc şi altceva, cum să o privesc în ochi şi ea să se simtă dorită, cum să mă aşez într-un colţ fără să-mi mai pese de lumea din jur.
Ea o să aibă pisică şi eu mai mult timp ca să-i fiu.