Liviu Miron

Pagini dintr-o poveste

Aţi întâlnit vreodată un om chinuit de visele sale?
Povestea mea cu asta începe.
Un pat deşternut cu cearşaful ud de transpiraţie spânzurând la o margine, o pernă adunată la piept în formă de X, ca o necunoscută care lipseşte şi trebuie descifrată pentru ca egalul să-şi recapete sensul în ecuaţie, doi ochi roşii şi grei de neodihnă, întrebări fără sens şi răspunsuri prea mult întârziate, un tânăr cu păr răvăşit care-şi freacă mâinile a neputinţă aşteptând ca noaptea să treacă şi ziua să-i aducă puţină uitare.
Îl tot urmărea un vis anume, în care, un chip neclar de fată îi cerea în continuu ajutorul.
Nu ştia ce puteri o ţineau captivă, din ce Universuri făcea parte tânăra noastră, nici măcar nu ştia cum putea el, un om simplu să o ajute. Înţelegea însă, cu fiecare noapte în care visul se tot repeta, că nimic pe lume nu se rezolvă de la sine şi că nu poţi fugi la nesfârşit de problemele tale, că trebuie să-ţi faci curaj şi să le înfrunţi, ca să afli care e rolul tău pe pământ
În dimineaţa aceea, simţindu-şi neputinţa din vis, se hotărî să plece la drum.
Nu ştia încotro, dar se gândise că visul poate o să se schimbe şi tânăra care-l chema, îi va spune ce trebuie să facă.
Îşi luă rămas bun de la părinţi, rude şi prieteni, apoi, fără să caute vreun semn, o luă după soare. N-am să vă spun cât au încercat cu toţii să-l oprească, n-am să vă povestesc de cuvintele grele ieşite din gura tatălui său, care, ca pe un secret am să vă spun, că era un alcoolic, ci doar am să amintesc de mama lui, care, văzându-l cât e de hotărât, i-a pus un fişic de bancnote în palmă.
- Să ai pentru drumurile tale copile şi Dumnezeu să te aibă în pază.
Sper să-ţi găseşti ursita în cale şi sa te-ntorci cu ea sănătos.
Se urcă într-un tren şi merse clandestin până fusese prins şi coborât în şuturi.
Lângă ghişeul bagajelor de mână, un mic cerşetor îi atrase atenţia.
Nu hainele murdare, sau mirosul acru de urină şi sudoare îl făceau remarcat, ci privirea aparte din ochi, lumina care părea nelalocul ei, într-un trup obosit şi neîngrijit.
Cumva se regăsea în acel suflet şi pentru o clipă avu sentimentul unui deja-vu .
- Aşa o să arăt pe drumul meu, se întrebă tulburat eroul nostru, gândind că banii care-i are la el n-o să-i ajungă o eternitate?
- Ţi-e foame?
Puştiul privindu-l în ochi clatină afirmativ din cap şi scoase câteva sunete guturale:
- Îhî.
La capătul gării era un chioşc din lemn, vopsit în galben, unde se puteau consuma, din picioare, un crenvurşti cald, sau un hamburger, aşa că-i făcuse semn să îl urmeze.
Comandă pentru amândoi.
Când puştiul se văzu cu pacheţelul în mâini, începu să muşte cu lăcomie bucăţi mari,
de parcă i-ar fi fost frică să nu i-l ia altcineva, înghiţind fără să mestece prea mult şi pâine şi carne şi hârtia de ambalaj. Parcă era un pelican din desenele animate.
- Vrei şi-un suc?
Sclipirea din ochi fusese de-ajuns ca răspuns.
- Ce-mi ceri pentru astea, întrebă puştiul devenind dintr-o dată destul de circumspect ?
- Spune-mi unde pot să dorm peste noapte fără să mă coste un ban.
Puştiul măsurându-l mai atent din priviri îi răspunse cu o întrebare care-l şocă:
- Tot cerşetor?
- Într-un fel, replică acesta în timp ce locul în care CFR-istul îi dăduse un şut, zvâcni ca un semn în care cred babe uitate de timp.
- O să-ţi spun, dar te mai costa 5 lei. Mama-i bolnavă şi doarme flămândă într-un canal. Vreau să-i duc şi ei ceva de mâncare, până nu moare.
*

Prima noapte dormise-n canalul acela lângă ceilalţi, dar ştia că nu e o idee prea bună să-şi continue viaţa alături de ei . Mirosul de-acolo îl ţinuse departe de vis şi de alte griji care-i dădeau târcoale. Apoi femeia care gemea zvârcolindu-se prin somn, bărbatul care nu mai găsise puteri să iasă afară şi să vomite, ţipetele micuţului cerşetor, care pe semne că visa că este bătut… toate astea nu erau pentru el.
Cheltuise o sumă frumuşică din bani, pe medicamente şi smulsese tânărului cerşetor promisiunea că va chema o salvare pentru sărmana femeie. Mai luase salam şi câteva pâini pentru celelalte guri de hrănit, care dormeau în acel canal, dar nu se putea erija în salvatorul lor.
- Nu de asta am plecat eu de acasă, îşi zise şi porni către sat.
Privea la lumea din jur. Nimic nu se schimbase de secole bune. Aici timpul îi uitase de mult. Oameni cărând de mâncare la animalele lor, femei dereticând cât e ziua de mare prin bătături, copii cu vaca la păşunat, gâşte şi raţe pe bălţi la înotat fără griji, câmpuri de porumb, grădini de zarzavat, cartofi aşezaţi pe rânduri aşteptând să fie scoşi din pământ, toate cu scopul de a - l ţine pe om ocupat, cu gândul la o viaţă fără un ideal în care să merite să creadă.
Nu mai erau printre ei prea mulţi eroi, sau poate că, se ascundeau după grija zilei de mâine, de ochi iscoditori. Războaie nu mai fuseseră de mult şi pacea îi cufundase în rutină. Credinţa se măcina şi ea de înjurăturile cotidiene, pentru citit nu se mai găsea timp, iar televizorul se deschidea mai mult iarna.
Se târa ca o umbră pe uliţe, chiorăindu-i maţele de foame, asmuţind câinii cu zgomotele alea ciudate , venite din măruntaiele sale şi vântul şuiera a pagubă. Se întreba dacă n-o luase deja razna şi dacă n-ar trebui să uite de vis şi de căutările sale, să se întoarcă acasă şi să aibă grijă de-ai lui.
Nici nu simţi când trecuse ziua întreagă.
Se opri în faţa unei case fără dulăi, sări gardul şi merse ţintă către cocina de porci.
Iarăşi fusese izbit de un miros înţepător, dar era prea obosit de atâta mers, ca să mai caute şi-n alte părţi un loc de odihnă, aşa că ochi un loc unde să poată să stea întins. Scărpină porcul, care simţindu-l străin, dădea semne de nelinişte şi acesta grohăind sacadat, se culcă lângă el.
Mustul de bălegar îi pătrundea în toate hainele, dar nu mai conta decât să poată dormi câteva ore fără vise, să uite de vânt şi de frig şi să poată şi mâine să meargă la drum.
Ştia că cineva îl aşteaptă.
***


Parca abia adormise, când simţi deodată o mână ce-l scutura de un umăr.
Printre pleoapele lipite de somn, cu greu desluşea un chip de bărbat.
Avea barbă, sau poate că era doar neras de câteva zile, un nas proeminent ce se încovoia spre capăt ca un plisc de uliu, sprincenele groase unite la mijloc de fire ce se zburleau de furie, ochii ascunşi după pungi grele de cearcăn şi o gură din care ieşeau mormăind câteva cuvinte care se amestecau cu cele din vis. În minte începură să i se înghesuie o mulţime de scenarii, cu aceeaşi temă.
- E momentul ucigănelii, gândi… o s-o fur rău de tot.
Omul continua să-i vorbească, dar tânărul nostru buimac, parcă surzise.
Frica pusese stăpânire pe el şi aştepta aproape resemnat să cadă, din clipă în clipă, rafala de lovituri. Privea îngrozit la palma înfiptă în umăr. Degete groase cu unghii mari şi roase de muncă, cu mult pământ de jur împrejur, mirosind a tutun ieftin, se strângeau cu putere de hainele lui. Chiar şi firele alea de păr scurt de pe falange, păreau că ameninţă.
- Gata, începe, îşi spuse când văzu mâna cealaltă că i se apropie de chip şi închise ochii la loc.
Fiindcă plesnitura întârziase cam mult, deschise ochii din nou cu reţinere şi mare-i fu mirarea când observă gesturi de tandreţe prin care bătrânul îi descâlcea părul năclăit de noroi şi de baligă. Nu era nici pe departe nervos şi pe obraji i se scurgeau două lacrimi.
- De ce n-ai bătut la uşă măi pruncuţ, întreba bătrânul tremurând din bărbie?
Uită-te la tine în ce hal ai ajuns şi arzi ca un cuptor!
Te poţi ridica singur?
Tânărul nostru nu era învăţat cu astfel de gesturi şi totul i se părea foarte suspect.
- Sigur a chemat poliţia şi vrea să mă scoată uşor din ograda lui dărăpănată.
În câteva clipe, era lângă sobă, într-o covată din lemn şi apa caldă care curgea peste el, părea că-l botează pentru o nouă viaţă.
Bătrânul îl freca uşor cu o cârpă şi săpunul de casă pe care îl folosea, părea să-l cureţe de toate grijile de până atunci.
Adormi iar la scurt timp după baie şi aproape toata ziua, a lenevit într-o pilotă.
În gură avea gust de scorţişoară şi piper de la vinul fiert care-l moleşise de tot, dar parcă plutea ameţit peste toate gândurile şi planurile sale deşarte
A privit acel tavan verde din bârne de lemn timp de ore întregi fără să se plictisească, de parcă dorea să-i rămână în minte, pentru tot restul timpului pe care-l mai avea de trăit, imagini în care el era fericit.
Aşa cunoscuse adevăraţii români, cuminţi şi retraşi la vatra lor, omenoşi şi săritori, miloşi şi cu frica de Dumnezeu, săvârşindu-şi viaţa domol, într-un ritm agale, ca o apă lină de şes, urmând să dispară în tumultul Universului fără prea mult zgomot, dar contopiţi perfect cu marele necuprins.
A stat cu ei multe zile, i-a ascultat cum vorbesc despre o viaţă întreagă, a învăţat să mulgă la vaci, să trudească la câmp, la porumb, simţea cum fusese ocolit de greutăţile muncii de pe la ţară, dar şi de credinţa, care aici parcă se aşezase în sufletele unora atât de firesc încât părea ireală .
Acolo, nopţile erau doar pentru odihnă făcute şi pentru poveşti în care cu toţii credeau.
Într-una din serile acelea, pe când părea că scăpase de vise, bătrânul îi povesti despre un sfânt care dorea să-l cunoască.
- De unde ştie de mine, Moş Culiţă?
- Omul de care îţi spun le ştie pe toate. I-a dat Dumnezeu putere să vadă lumea în care trăieşte. Ştie de visul care te-ncearcă şi de drumul la care te pregăteşti să pleci iar şi de la noi.
Sunt destul de bătrân ca să ştiu că nu ne vom mai întâlni în viaţa asta, dar măcar mă duc liniştit, ştiind că l-am cunoscut pe cel care mi-a fost copil altă dată
Tânărul era surprins de vorbele bătrânului, mai ales că- l. ştia ortodox, dar pe de altă parte, prin locurile alea credinţa era mai veche decât era cultul lui Hristos.
Din noaptea aceea visul lui vechi se mai contură cu un chip. Mai apăruse sporadic şi-n alte vise şi îl crezuse ca fiind tatăl fetei din vis, dar nu era aşa, se vede treaba. De mult nu-şi mai dorise să adoarmă, dar în seara aceea trebuia să afle mai multe.




Aşa trecură zile de le uitase numărul. Le petrecea mergând fără o ţintă, muncind pentru o lingură de mâncare şi întrebând în stânga şi-n dreapta despre o fată care-l aşteaptă.
De câte ori era întrebat cum arată acea fiinţă, îşi dădea seama că n-o putea descrie, că nimeni nu-i va putea arăta drumul, dar în acelaşi timp simţea că întâlnirea lor va avea loc în realitate.
Când speranţa părea că-l părăseşte, se întâmplă să se găsească la marginea unei păduri.
Un vânt năprasnic îl făcu să se afunde tot mai adânc în desiş gândind că vine furtună.
Nori negri coborau spre pământ întunecând cu aripile lor cuprinsul, fulgere se izbeau de crestele munţilor şi totul sub picioare se cutremura de tunete.
Grăbea pasul spre inima pădurii cătând din priviri un loc potrivit unde să se adăpostească, când deodată simţi că este urmărit.
La câţiva paşi, mai spre coasta muntelui, o moviliţă verde se mişca odată cu el.
Se opri lângă un stejar bătrân. Scorbura sa era imensă şi ar fi putut să se adăpostească acolo, dar se temea ca arătarea care-l urmărea, l-ar fi putut prinde ca-ntr-o capcană.
Nu-i plăcea să se simtă vânat aşa că hotărî să schimbe rolurile şi să afle cine era urmăritorul său. Coborî printre pomi, ca un schior printre jaloane, iar gâlma cea verde îl urma păstrând cam aceeaşi distanţă între ei. Se opri iar. Era ciudat că nu-i auzea paşii, de parcă ar fi mers pe sub pătura de frunziş, sau parcă plutea, ca un balon îmbrăcat în muşchi de copac….
- Foarte ciudat, gândi tânărul în sinea sa.
Dacă ar fi vrut să-i facă rău, l-ar fi atacat de mult, dar aşa, se simţea mai mult studiat.
Se întoarse brusc spre arătare, dar nu se mişcă din acel loc.
Moviliţa cea verde se depărtă cam cu un pas.
Părea să aibă ochi şi acum se gândea că poate e un arici gigant, tăvălit prin frunze şi licheni.
Porni iar la vale, alergând de data aceasta, cât putea el de repede. Arătarea îl urma, dar distanţa dintre ei se tot mărea până ce tânărul dispăru dintr-o dată.
Creatura cea verde se desfăcu şi se ridică pe două picioare. Gâfâia ca un om, deci oboseşte la fel ca noi, gândi omul. Ochii erau diferiţi, cu irisul de-un ocru spre roşu aprins iar pupila când se strângea, devenea o linie pe verticală, de parcă ar fi fost un ochi de felină.
Adulmeca împrejurimile, dar ploaia ce începuse să cadă, îl încurca, amestecând mirosurile toate. Mai făcu câţiva paşi spre un copac gros, când deodată, o mână îl înşfăcă de grumaz în timp ce pe lângă ureche îi trecu un cuţit legat de un capăt de creangă.
Un urlet se ridică peste pădure şi ploaia parcă tresărind pentru o clipă, se o opri să mai cadă.
Creatura cea verde, eliberată din strânsoarea braţului, se prelinse moale spre pământ adunându-se iar într-o cocoaşă şi tremurându-şi spaima, văzu cu coada ochiului, un lup rănit, schelălăind cum se îndepărtează, apoi ceaţa i se puse pe gene, iar inima, care-i bătea nebuneşte, o auzea în timpane ca un ritm de tobe într-un ritual păgân ce pune la cale, schimbări de lumi şi vremuri ce trebuiesc schimbate de lumile-acelea.
Când deschise ochii din nou, era întuneric şi avu strania senzaţie că orbise.
Din beznă, îşi desenă treptat conturul sub fulgerele dese, omul pe care-l urmărise.
Ploaia părea un cântec bizar îngânat de vântul afon.
Omul era ghemuit, cu bărbia sprijinită de genunchi şi mâinile strânse pe după picioare.
Privea clipind des la o frunză ce se tot scutura de picăturile ce voiau să o desprindă de ram şi fiindcă asta nu se-ntâmpla, din văzduh începu să cadă cu boabe de gheaţă.
Aerul se răci dintr-o dată. Crengi trosneau ca nişte coaste care se rup de pe trup, frunze cădeau în noroi, apoi luate de vânt, li se lipeau peste faţă, frigul tăia ca un cuţit în carnea udă şi peste tot pe pământ parcă venise potopul.
Micuţa ciudăţenie duse palmele la urechi. Glasul ploii îl chinuia.
Omul, văzând cum îşi revine, căută să-l ţină strâns, cât mai aproape de el, să-i dea putere din căldura trupului său şi să-l scape de teamă.
- O să treacă, îi tot repeta în surdină, o să treacă…. Sunt cu tine, nu te mai teme. Am mai văzut amândoi nişte ploi.
- Nu de ploaie mă tem, i se răspunse cu glas tremurat şi tot în şoaptă, de parcă vorbele lui ar fi putut face rău cuiva. Vor să m-alunge. Sunt prea mare pentru pădure şi prea mic pentru lume. Ce-o să mă fac?
Companionul său rămăsese tăcut de uimire. Creatura vorbea şi încă foarte bine. Doar accentul era niţel cam ciudat de parcă ar fi venit din vechime.
Nu căuta să înţeleagă ce legături poate fi între pădure şi-o altă vietate, de ce e prea mare că să mai poată rămâne printre copacii ăştia seculari şi de ce nu mai încape în lumea lui, nu ştia de ce îl alungă, dar îi simţea suferinţa.
- Vino cu mine, îi spuse eroul nostru. Acolo unde merg eu nu contează cum eşti.
- Cum aşa?
- Cum auzi.
- Şi unde mergi?
- Să salvez o…prinţesă gândi să spună, dar nu voia să sune ciudat, aşa că zise “o făptură”.
- De ce tocmai tu?
- Asta trebuie să aflu.
- De ce?
- Să ştiu cum se termină visul….
- Şi dacă se termină rău?
- Ăsta ţine cu lupul, îşi zise ştrengăreşte în gând, dar răspunse cu calm: “ Măcar se termină”
- Mie mi-e frică. N-am ieşit niciodată din pădure şi de om m-am ascuns.
N-am ştiut cum să păzesc o comoară şi de atunci am început să cresc. Sunt mult prea mare decât sunt semenii mei şi nu mai pot trăi printre ei.
Am ajuns deja aici şi ştiu că drumul meu duce departe.
Pentru oameni sunt prea mic şi vor râde de mine….
Hainele mele sunt din muşchi de copac…. Ce - o să mă fac?
**


Ploaia se opri. Soarele ieşise, cu ultimele puteri, printre norii care se risipeau duşi de vântul vineţiu.
Cei doi părăsiră scorbura şi păşeau ca pe cioburi de sticlă.
Pick, fiindcă acesta era numele micuţului meu din poveste, era desculţ şi se ţinea cu mâinile pe după umeri, clănţănind din dinţi. Pe jos erau numai diamante de gheaţă, iar când soarele pătrundea printre ramuri, lumina se reflecta multicolor de pe jos, părând totul un tărâm ca de basm.
Doar Pick era verde, sau poate aşa i se părea lui Andrei care îi tot studia hainele acelea foarte ciudate
- Ţi-e frig?
- Îmi este, dar nu de frig tremur eu. Mă îndepărtez de lumea în care am trăit şi mă tem că n-am să rezist.
- Poate că la soare ai să-ţi revii, încercă să-l încurajeze Andrei. Să mergem afară să te-ncălzeşti!
Micuţul nu –i răspunse, lăsând tăcerea să se aştearnă. Prea multe gânduri îl încercau, şi trupul nu-i mai contenea din dârdâit. Pădurea se tot rărea şi printre crengi observa deja cerul.
- Ce albastru frumos. Măcar şi pentru atât merită să –ţi trăieşti frumos ultima zi, gândi Pick privind printre gene…. Câtă lumină, se minună el şi câte culori!
Într-un colţ, văzduhul îşi sângera apusul, în timp ce la cealaltă parte se deschise un pod multicolor.
- Ce e acolo, întrebă extaziat Pick?
- E curcubeul, răspunse Andrei scurt ca la o întrebare prostească, dar văzând mirarea din ochii lui Pick, continuă:
- Se crede că a apărut prima dată ca un legământ între Dumnezeu şi om, după ce a trecut potopul. De fiecare dată când îl zărim, speranţa se retrezeşte în noi şi prindem puteri să trecem iar peste toate.
Pick se gândea la luna de-argint, la rugăciunile lor de taină, la mătuşa lui care lega şi dezlega ape, la licurici şi la licheni fosforescenţi.
- Ce e speranţa?
Andrei ridică din umeri. Nu-şi pusese niciodată întrebarea aceasta.
Cred că e gândul care ne însoţeşte în clipele noastre cele mai grele, e dorinţa de-a merge înainte, aşa cum fac păstrăvii când înoată în amonte ca să-şi depună icrele.
Pick nu ştia nici de păstrăvi, nici de gânduri care să-l poată ajuta. În lumea lor, cuvântul avea putere de incantaţie şi gândul lua formă materială imediat ce se rostea.
Ei nu puteau turui aşa cum fac oamenii, fără să se gândească la ce va urma .
- Eu ştiu de ce tremuri, îl întrerupse Andrei. Ţi-e teamă, şi frica asta o să te ucidă.
Pick rămăsese puţin nedumerit. Cum de-şi dăduse seama un om de ce putea el să simtă? Cum să-i spună că de câteva zile era asemenea lui, la îndemâna destinului pe care nu-l mai putea prevedea?
Lumea lui se năruia. Nu mai era totul cunoscut dinainte şi ai lui îl ocoleau fiindcă le transmitea nesiguranţa clipei ce avea să urmeze.
Se gândea la oameni şi la haosul ce le guverna soarta.
Fuseseră la fel odinioară, dar dorinţele prea multe i-au separat pe oameni de pricurici şi când te gândeşti că-n timpuri străvechi, pricuricii stăteau alături de om, dar pe atunci, omul era curat la suflet şi căuta calea dreaptă prin tot ce făcea…..
Dorinţa e blestemul pe care omul de azi îl trăieşte, e focul ce-i mistuie spiritul şi-i distruge raţiunea, marcându-i destinul.
Oare de ce pricuricii nu aveau nici dorinţe şi nici speranţă?
Le ajungeau să se încreadă în soarta care le fuseseră dată, încă de când se năşteau?
Şi-apoi moartea o priveau cu totul diferit.
Oamenii sunt ca nişte copii. Uneori foarte veseli, alteori foarte trişti, fără o linie care se le dicteze cum să se poarte, nepăsători la ceilalţi din jur, imaginându-şi cu toţii că ei sunt fiecare în parte, un centru al Universului din care se trag.
Zâmbi trist şi cele două linii ce-i conturau gura, păreau să se prelingă până spre pământ. Ce multe îi trec prin cap şi tocmai despre creaturi de care fugise o viaţă.
Oare de la Andrei îi parveneau toate astea?
Şi de el se temuse, dar faptul că l-a apărat de lup, i-a câştigat încrederea
Poate că el era altfel. Poate că aşa trebuia să se-ntâmple, poate că aşa le-a fost lăsat.
Rătăcit printre gânduri, nici nu simţi când ieşise din acoperişul pădurii.
În faţa lui, un lac părea să îl cheme.
Nu se-ntreba cât poate fi de adânc, sau ce poate să se ascundă acolo, nu mai clipea şi parcă atras de o vrajă, intră liniştit. Când piciorul atinse ochiul de apă, aceasta începu parcă să fiarbă şi Andrei îngrozit de ceea ce vede, voi să-şi întoarcă prietenul din drum dar o ceaţă lăptoasă şi densă veni către el, alungându-l de-acolo. În câteva clipe lacul nu se mai vedea şi Pick, care intrase cu mâinile larg deschise, părea o cruce ce se topeşte în propriul destin.
Din el se desprindeau mici bucăţi verzi, de parcă până atunci fusese învelit de o coajă, şi ajungeau la mal în spume albastru-vineţiu. Iarba de pe mal sfârâia şi ea şi păsările îşi luară zborul din loc speriate.
Andrei părea că se sufocă. Ştia că o să adoarmă, sau poate viaţa îi era deja pusă în mare pericol. Aerul era din ce în ce mai greu de respirat şi ceaţa tot mai groasă. Tuşi şi ochii începură să-i lăcrimeze. Căzu în genunchi ţinându-se cu mâinile de gât şi nici în momentele acelea nu se gândea la pericolul care-l pândeşte, ci tot la noul său prieten care părea să se descompună într-un lac plin de acid. Picioarele nu-l mai ascultau şi-i deveniseră grele de parcă ceva îl trăgea spre pământ. În câteva clipe căzu pierzându-şi cuonoştinţa.
Pick continua liniştit să se afunde şi chipul său se desprindea parcă de teama care-i desenase până mai acum câteva momente linii pe faţă. Nu se mai întreba cum o să respire sub apă, sau dacă înotase vreodată. Înaintă până ce apa îi trecu şi de creştet.
Nu trecu mult timp şi dintr-o dată,o bubuitură asemenea unui trăsnet se auzi din străfunduri. Pământul părea că se deschide şi lacul se scurse ca-ntr-o chiuvetă. Ceaţa dispăru şi ea repejor şi Andrei reuşi cu greu să deschidă iarăşi ochii. Vedea pădurea strălucind ca o comoară imensă, învelită într-un verde de crisopaz. În cap îi cântau glasuri stranii de pe altă planetă. Se întoarse pe-o parte şi-n locul lacului stătea întins Pick ca pe o plajă ciudată.
Acum era gol şi pielea lui părea la fel de umană ca a lui. În jur, nisipul părea murdar ca de mătase de broască.
- Ce bruscă schimbare, gândi Andrei privindu-şi prietenul cum se ruşina de privirile lui iscoditoare şi căuta un loc unde să se ascundă.
- Să mergem din nou la stejar, zise Pick. Am straie cum sunt ale tale. Acum pot să plec fiindcă ştiu ce m-aşteaptă .
Andrei căsca o gură ca de tâmp, dar nu spunea nimic.
O să-i fie cam greu în lumea cea nouă, dar avea pe cineva alături de la care putea învăţa. Andrei se ghemui obosit după un firicel de iarbă şi mestecându-l în buze, se lăsă tolanit pe spate.
Puse o mână sub cap şi privind la cerul care se însera, îşi lăsă întrebările pentru altă zi. Era cumva fericit că are cu cine merge la drum.
Un greier scârţâia cu cretă pe o tablă de scris imaginară.
O broască rămasă pe-afară, încerca să-l acopere cu opera sa muzicală şi lacul ascuns cu doruri şi temeri se ridica iar, într-o altă poiană, undeva mai departe, lăsându-se mângâiat de frunzele stejarilor, ce păreau în lumina obscură, palme care ştiu să aline.
Cerul se îmbrăcă în haine de seară cu stele paiete şi drept broşă la piept, îşi puse o lună de-argint, mare cât o nouă dorinţă.
Pick se culcă lângă Andrei şi îşi aşternu capul pe braţul său.
Stăteau amândoi cu ochii închişi, sau abia acum începeau să-i deschidă….

***

Aventuri neobisnuite in noapte cap II
( tot poveste...o sa ma bata Adelina?)

Poate oare dragostea cuiva să se transforme-n zid de temniţă, să te umbrească, să te ţină departe de tine, să te usuce şi să te facă să priveşti doar pământul?
Aşa visa Andrei pe fata nopţilor sale.
Departe de lume, departe de iubire, sub paza unui moş pe care îl simţea a fi părintele ei.
Un tată să chinuiască propriul copil, doar fiindcă îi vrea tot binele din lume?
Vedea în visul său un munte de cărţi şi lacrimi lunecând de pe obrazul palid al fetei pe file citite de prea multe ori. Niciodată lumină, nici verde în jur, doar lumânări atârnate deasupra unei mese imense, într-o sală de bal, în care paşii se căutau în ecouri.
O vedea numai din spate, lunecând ca o umbră printre pereţii umezi şi reci, oftând pe ascuns şi spunându-i pe nume.
- Vino la mine Andrei!
Ajută-mă să trăiesc!
Ia-mă cu tine!

Şi-o imagina blondă, cu părul lung împletit în codiţe, acoperit de o năframă de borangic, cu ochii albaştri ca cerul senin, cu gura măruntă închisă de buze ca două zmeure. Tăcută şi blândă, supusă şi totuşi cu cheful nebun de-a trăi.
Inima ei se grăbea spre aventura care ştia că o aşteaptă.
De ce îl alesese pe el şi-i chinuia nopţile?
Părea mai înaltă şi era prea frumoasă ca să-i stea bine la braţul lui.
El venea, dar nu ştia cât poate să-i fie de lungă calea.
Avea şi-un prieten şi poate aşa, împreună, nici nu va simţi când o s-ajungă.
Ar fi vrut să-i vorbească, dar în vis era mut.
Numai cu gândul putea s-o liniştească.
Ea ştia că-i purtată în suflet şi-i era de ajuns.
- O să vii… cred asta, dar grăbeşte-te, te rog!
Dorul mă doare şi mi-e grea aşteptarea....
Apoi se găsea aproape de ea şi se lăsa mângâiat. Degetele ei foarte subţiri, lăsau în urmă fiori de plăcere. Îi vedea de aproape linia vieţii, îi citea soarta ce se încolăcea peste destinul lui ca o iederă peste un turn de cetate şi alb dintr-o lumină nebună care-l trimitea în lumea lui fără să priceapă prea multe.
Visul lui, ca o poveste neterminată, îl durea şi nu-i dădea pace.
- Hai să mergem la drum, zise sărind dintr-o dată în picioare!
Era transpirat şi limba încă-i era amorţită. Tremura din tot trupul, şi doar voinţa îl ţinea drept.
- Ai visat şi e încă noapte, încercă să-l liniştească micul pricurici.
Eu prefer întunericul fiindcă ochii mei sunt învăţaţi să vadă-n beznă, dar tu ai să te-mpiedici, ai să cazi şi eu nu voi putea să te car.
- O să merg în urma ta, zise Andrei.
M-a atins. N-a fost vis…e atât de aproape….
Pick nu putea să se lupte cu acele forţe ce-l atrăgeau pe Andrei, aşa că îl luă pe acesta de mână purtându-l pe cărări doar de el văzute.
Capul lui Andrei se tot învârtea spre o anumită direcţie arătându-i drumul şi tot mergând, o melodie se desluşea din ce în ce tot mai bine.
Voci murmurate pe care le auzise de mult lângă lac, răzbeau acum din măruntaiele muntelui părând să-i cheme într-acolo.
- Tu auzi Pick, sună vocea pământeanului ca un tunet ?
- Hai să mergem mai departe Andrei, începu să-l implore micuţul pricurici, intuind pericolul care-i păştea!
Nu-i visul tău şi n-ai să primeşti răspunsuri la frământările care te-ncearcă.
- Te temi, încercă să-l tachineze pământeanul?
- N-o să iasă nimic bun din toată povestea. Nu-i grai omenesc ce auzi tu acum şi n-o să avem cale de întors dacă vom merge după chemare.
Andrei se desprinse din mâna pricuriciului şi-o luă înainte, coborând cu atenţie în peştera de unde se auzea clipocitul de voci.
- Nu te temi de nimic? întrebă Pick vădit iritat că trebuia să-şi urmeze prietenul într-un loc pe care simţea că trebuie să-l evite?
- Ba da… de penibil, răspunse cu sinceritate Andrei …. Mă tem că n-am tot timpul ochii deschişi şi trec orbeşte pe lângă viaţă, că nu ştiu cum trebuie să trăiesc frumos, mă tem că nu voi şti niciodată cum se termină visul meu, mă tem de cutremure inexplicabil, mă tem să calc iarba fiindcă ştiu câte gângănii îşi poartă ziua-n spinare pe acolo,mă tem de tot ce-i rău şi pentru atâtea de multe….
- Atunci haide să mergem cât mai departede-aici!
La capătul lumii începe povestea ta, nu în noaptea asta şi nu în adâncuri.
- De unde ştii? întrebă Andrei fără să-l privească în ochi, coborând tot mai mult în peştera întunecoasă?
- Tu vezi fără lumină Andrei?
- Se pare că mi se trage de la norul de abur căzut peste lac, sau poate învăţat de la tine.... Tot ce-i viu luminează ca un pumn de licurici, tot ce-i mineral se compune din umbre.
Parc-aş coborî pe o scară de stele şi cerul întreg s-ar varsa în peştera asta. Apa de pe pereţi e fosforescentă şi pete ciudate se pun pe cărare, să-mi arate pe unde să calc.
- Să nu te temi pentru mine acum, continuă Andrei să-l necăjească!
Grăbeşte-te să nu tacă vocile şi să nu mai ştim încotro să ne-ndreptăm!
Pick tăcea remarcând că Andrei putea să vadă cu inima... şi totuşi era om.
Îşi aminti de mătuşa lui care trăia pe pământ de un amar de veacuri, de poveştile ei cu eroi care luptau cu răul alături de pricurici şi care căpătau în lupta lor puteri nebănuite.
- Spiritul pătrunde, asemenea luminii, oriunde găseşte ferestrele deschise. ...
Uneori un animal poate aduce salvarea pădurii, un om poate schimba soarta pământului şi un pricurici poate trăi printre oameni, dacă destinul o cere. E nevoie doar de o inimă curată şi de un spirit liber de prejudecăţi. Sunt clipe în care soarta trebuie să-şi îmbrace alte straie, când vremurile se termină pentru a lăsa loc altor vremuri. Nimic nu e ce pare a fi. Totul e o plăsmuire, o proiecţie a tot ce-a fost, a tot ce trebuie să fie, pentru a exista ziua de mâine....Da,vremurile se întorc.
El devenise om, un om care abia învăţa cum să-şi îmbrace asemenea povară, cum să-şi rânduiască gândurile care-l inundau de peste tot, cum să se poarte pentru a nu-i fi ruşine să ţină fruntea sus şi ce mult îi plăcea să-l audă pe Andrei spunându-i că a mai crescut un pic.
Coborâseră în inima peşterii cam preţ de o oră apoi drumul părea să se înfunde.
În faţa lor îi aştepta Iarăşi un lac şi pereţi roata-mprejur.
- Oare unde să ducă apa asta Pick? întrebă Andrei fără să aştepte răspuns.
- Nu te apropia! Îţi poţi pierde viaţa. Aici se adună izvoare şi nu ştii pe unde pot să ţâşnească afară din pământ. Te poate strivi “apa asta” de stânci din adâncuri şi nu vei putea să înoţi spre suprafaţă. E un drum fără întoarcere, să ştii.
- Exact cum spui, zise zâmbind Andrei, iar ochii lui căpătară în beznă luciri de nebunie.
Dacă vocile pe care le auzim ne duc spre moarte, o să aflăm, dar eu nu cred....
Toate se-ntâmplă cu-n scop şi vreau să-l aflu....
Toate se leagă-ntr-un ghem. Poate că azi eu voi fierbe în lac şi tu va trebui să încerci să mă opreşti şi să te temi pentru mine. Roata se-nvârte şi dacă închizi ochii, ai să ameţeşti.
Râse cu zgomot, apoi fără cea mai mică ezitare, sări în lac. Pick nu voia să rămână în urmă, nu mai voia să se-nfrunte cu gânduri de tot soiul, aşa că-l urmă, aruncându-se după el.
Ceva părea că-i trage de picioare, sau că au plumbi legaţi de tălpile lor.Se gândea că ar fi bine ca drumul să fie scurt, fiindcă plămânii lui deja voiau aer. Oare Andrei se sufoca la fel ca şi el?
Iarăşi îşi amintea o poveste. Se zvonea că-n inima unor munţi tineri, sălăşluia consiliul celor din adâncuri. Ei erau păstrătorii comorilor de pe pământ, ei hotărau soarta oamenilor, dădeau puteri chiar şi zânelor cu pietrele lor preţioase, tămăduiau pe oricine voiau cu nişte cristale de mină, puteau să oprească timpul în loc, sau să aducă viaţa în trupul încercat de moarte. De acolo se cârmuia drumul vieţii, se plăsmuiau destine, se năşteau eroii care schimbau faţa lumii, sau apăreau pe pământ monştri care să pedepsească sminteala. Acum avea să trăiască povestea alături de-un om, sau poate-şi va găsi sfârşitul sufocat în acest lac subteran. Aerul era pe sfârşite şi înghiţi cu grijă o gură de apă.
Apa aceea merse direct în plămâni aşa că-i veni să tuşească, iar tusea-l forţă să mai ia câteva guri de apă. În câteva clipe, avea plămânii inundaţi, capul părea să-i explodeze, iar ochii voiau să-i iasă prin orbite. Se zvârcolea neputincios în timp ce gândul sfârşitului i se cuibărea în suflet.
- Deci mie mi-e dat ca să mor, reflectă Pick cu tristeţe şi întunericul începu să dispară treptat, lăsând loc unei luminiţe verzi, apoi albăstrui, galben aurii şi-n cele din urmă, devenind de-a dreptul albă.Acel alb era strălucitor ca diamantul şi părea să aducă liniştea cu el.
Nu se mai zbătea. Cumva se resemnase. Nu-şi mai simţea trupul şi nici greutatea care-l trăgea în străfunduri. Acum părea că pluteşte lin, ca un fulg pe spinarea unui vânt cald.Vocile se auzeau iar. Nu-l mai nelinişteau, dimpotrivă….Ar fi vrut să ştie ce face Andrei. Nu-l mai vedea, fiindcă apa îl întoarse în vărtejul ei şi el cobora în adâncuri cu faţa-n sus. Închise ochii căutând să afle dacă lumina pe care o vede, poate fi a sufletului lui care urma să-l părăsească şi se linişti imediat ce-şi văzu firişoarele roşiatice de pe pleoape. Încă trăia şi ce lumină orbitoare tocmai aici, aşa departe de soare….
Oare să se fi făcut ziuă?
Poate că apa o să-i scoată afară.
Da…Mai era foarte puţin până să simtă pământul sub talpă....
De n-ar muri până atunci....
Ce puţin mai era până să treacă….doar puţin.
Lumina devenea din ce în ce mai caldă. Aproape că ardea, sau poate că era rece ca gheaţa. Aici şi acum simţurile îi jucau feste. Auzise el, că atunci când îţi e foarte frig poţi avea senzaţia de arsură. E un truc la care apelează trupul pentru a mai găsi timp şi forţă ca să lupte cu neajunsurile sale… şi corpul său era aşa de moale…. Oare o să mai poată păşi?
În tot acest timp, Andrei încerca să se scufunde uşor, cu capul înainte cu ochii căutând semne în piatră, sau o nişă, ceva, care să-l ducă în locuri secrete.
Pe prietenul lui îl simţea venindu-i din spate ca o uşoară căldură ce-i răsufla în ceafă, de parcă n-ar fi mers prin apă, ci ar fi coborât cu pasul. Era fascinat de cum vede prin beznă milioane de bule de aer ce desprindeau de pe pereţii stâncoşi, particule fine de elemente străvechi, era martor la reacţii tulburătoare din care se năşteau creaturi care trăiau fără oxigen şi se compuneau doar din câteva molecule. Viaţa există pretutindeni, gândi el, doar că mintea noastră ar vrea să găsim doar pe cei care ne seamănă. Pentru noi, doar aceia contează şi poate că nici nu există, poate că suntem unici, aşa cum sunt şi vietăţile astea din apă. Poate că nu alţi semeni trebuie să căutăm, ci firicelul invizibil care ne leagă pe toţi în misterul pe care noi îl numim viaţă.
Bătrânul din vis spusese într-un moment de revoltă că suntem cu toţii nemuritori, dar pentru a simţi şi a crede acest lucru trebuie să murim măcar o dată. Nu erau cuvintele lui. Le citise şi el într-o carte şi-i plăcea cum se aranjau în acest mare adevăr.
- Toţi suntem datori cu o moarte. E o certitudine. Nu poţi să ocoleşti ceea ce trebuie să se întâmple, aşa că atunci când va veni momentul, e bine să fii pregătit, să nu laşi frica să-ţi răpească din plinătatea momentului unic. E o clipă de maximă maturitate, e un examen pe care trebuie să-l trecem cu lauri. Religiile toate, doar asta fac. Te pregătesc pe drumul către eternitate. De ce să bântui încărcat de întrebări fără rost, de ce să doreşti iar pământul, când poţi păşi pe stele şi să te hrăneşti din adevărata cunoaştere? E ca şi cum ai privi la o vitrină cu toate bunătăţile din lume şi tu ai continua să muşti dintr-o pâine, fără să vrei să intri în magazin şi să ceri, să te împărtăşeşti cu tot ce e pe-acolo....
Andrei era hotărât să-şi trăiască destinul până la capăt. Văzu şi el lumina verzuie transformându-se într-un albastru deschis, apoi în galben auriu şi în cele din urmă, topindu-se toate aceste culori într-un alb dens, orbitor. De-atâta lumină nu mai putea să vadă, exact ca cel care nu mai observă copacul din cauza pădurii. Poate că era foarte aproape de moarte, dar tot îi venea să zâmbească. Se concentră chinuit, să asculte atent. Murmurul straniu de până acum, se desluşea în cuvinte bizare. Suna în urechi, ca o poezie, sau ca un cântec monoton, care din când în când, lua note acute. Avea ritmul lent şi plăcea, chiar dacă’ nu era pe deplin înţeles.
Off ... şi tocmai acum i se termina aerul din plămâni. Ce-o să se facă? i se strecură pentru o clipă îndoiala în suflet. Oare Pick cum se descurcă? Şi el se sufocă?
Încă puţin şi-o să treacă….
Şi lui păreau să-i iasă din orbite ochii bulbucaţi de-atâta durere. Se zvârcolea după o gură de aer şi îşi experimenta neputinţa. Trupul său voia să trăiască. Aşa era lăsat în legea firii.
- N-o să dureze prea mult, gândea el cumva, ca să pară că-i tare în acele momente.
O să treacă…. E paharul pe care cu toţii îl vom da peste cap. De ce ochii mei vor să-l vadă? îşi zise şi iar îi apăru un zâmbet pe buze. Nu se ştia capabil de umor negru, dar măcar acea stare de bine într-o mare de nelinişti, îşi regăsea locul în inima lui…. O să treacă.
Simţi cu vârful unui deget, peretele cald şi se apropie de acesta, cu o ultimă zvâcnitură.
Un curent îi schimbă direcţia şi înţelesese că nu se mai scufundă, ci se ridică cu o viteză nebănuit de mare undeva unde apa îşi arăta luciul. Albul din faţa ochilor se intercala cu negrul creându-i senzaţia că s-a transformat într-un sunet ce zburdă pe clapele unui pian imens.
Oare Pick îl urmează? Ar fi păcat să se despartă tocmai aici….
Şi când gândurile îi rătăceau ca şi trupul, simţi că ceva îl izbeşte din spate, iar locul pe unde trebuia să treacă, se îngusta din ce în ce mai mult, zgâriindu-i pielea pe mâini, pe picioare şi pe faţă. Pe nas simţi o furnicătură şi se gândi la o adiere de vânt, sau era doar sângele care voia să iasă prin răni?
- O să am aer? se întrebă iarăşi şi dădu să inspire lacom, dar apa din plămâni voi să aibă întâietate şi ieşi convulsiv, sufocându-l de durere.
Pe undeva pe aproape, cineva tuşea ca şi el.
- A scăpat şi Pick…Mulţumesc Doamne….
Amândoi erau prea obosiţi, aşa că adormiră agăţaţi de malurile stâncoase.
Ca prin vis, simţeau cum sunt purtaţi pe o mie de braţe.
Andrei ar fi dorit să ţină ochii deschişi, dar oboseala îi atârna peste pleoapele grele şi neascultătoare.
- Ce poezie ciudată se-aude, sau poate că e un cântec mai vechi decât lumea….
Ce clar se desluşeşte şi ce bine îmi face.
Oare cine îl cântă?
Oare toate se-ntâmplă, sau oboseala –i de vină?