Lansare şi prezentare de carte la Spineni-26 noiembrie 2011

Argument

Timpul trece, ne atinge, lasă urme, râde de noi și... se duce, iar cu el ne ducem și noi. Nu putem, n-avem cum să-l oprim, dar putem face ceva să nu treacă oricum, ci lăsând un semn după noi, care să plutească mai departe pe aripile acestui timp veșnic călător.
Și pentru că „trecutul face parte din viața noastră și este o comoară pe care trebuie să ne străduim s-o păstrăm”, ca om, ca ființă repede trecătoare prin această lume, am gândit ca după o viață de muncă să adun și să depăn aici ceea ce s-a putut dintre amintirile mele, ale altora, ale documentelor; amintiri, întămplări și fapte cu rezonanță deosebită în viață și pe care timpul încă nu le-a acoperit pentru totdeauna; să scriu și să las celor ce vor dori s-o cunoască povestea locurilor, oamenilor și a anilor trecuți peste ei, povestea școlii începută într-un sfârșit de veac XIX străbătând un altul în întregime, secolul XX, și intrând acum într-un alt veac și alt mileniu, secolul XXI, mileniul III.
Am pornit a scrie ca să-mi țin mintea atentă cât mai mult asupra unui singur lucru și să nu o las să alerge de colo-colo la neîmplinirile, nevoile și necazurile de zi cu zi pe care ni le-au adus vremurile acestea noi.
Ideea mi-a venit cu mai mulți ani în urmă. Pe la începutul anilor `80 din secolul trecut, când m-am găsit în postura de conducător al acestei unități de învățământ și m-am apucat să ordonez arhiva, am dat peste un registru pus undeva pe post de raft, de suport frumos acoperit ca și celelalte din lemn. Cercetându-l, i-am apreciat valoarea și am gândit că ceea ce cuprindea trebuia scos cândva la lumină. Și sper ca acel „cândva” să fie pe aproape dacă această lucrare va reuși să fie multiplicată și să ajungă la cei ce vor avea interes și dorință să-și mai amintească de locul unde a fost clădită prispa casei părintești de lângă care s-au ridicat și au plecat acolo unde i-a dus viața și de fărâma de timp pe care au petrecut-o cândva aici, la școala din Spineni.
Încercarea de față reprezintă un prim pas, un timid început, o deschidere și un imbold pentru altele mai îndrăznețe, mai complete, mai competente. Deocamdată eu atât am putut face, în onoarea celor ce o vor parcurge și în amintirea celor ce nu mai sunt decât în paginile ei.
Gândul și dorința de a o vedea realizată m-au obligat să caut, să răscolesc, să cercetez documente de la Arhivele Statului, din arhiva școlii, să stau de vorbă cu toți cei ce mi-au putut aduce mărturii și mărturisiri mai ales despre ceea ce a fost până pe la mijlocul secolului trecut. Pentru că după aceea, din cei 125 de ani pe care școala noastră se pregătește să-i aniverseze, 50 i-am trăit și eu în iureșul scurgerii vremii, în mijlocul a tot ce a însemnat școala: înălțarea, înzestrarea, extinderea, reparația și dotarea actualului local, îndrumarea elevilor ce și-au început aici învățătura, și apoi lăsând în urmă satul și copilăria au luat zestrea cărții și bogăția sufletească a omului simplu și și-au croit drumul în viață; colaborarea cu toți cei ce într-o fărâmă de timp mai lungă sau mai scurtă le-au îndrumat pașii, le-au luminat mintea, au pus suflet din sufletul lor, și au dăruit energia, cunoștințele, speranțele celor ce s-au aflat în bănci în fața lor.
Am încercat cu toată străduința să relatez tot ce am putut aduna și am considerat că se merita arătat, pentru a pune în lumină drumul acestei „oaze de luminare a minții”, fără veleități de ordin istoriografic sau literar. Mi-au lipsit total și „armele” cercetătorului istoric și virtuțile scriitoricești. Cel puțin prima parte a acestei lucrări n-ar fi putut prinde contur dacă n-aș fi primit sprijinul neprețuit al doamnei Rodica Iftimi de la Arhivele Statului Iași, care mi-a condus primii pași în cercetarea documentelor vechi, domnului profesor Mihai Hânceanu, Școala Andrieșeni, de la care am păstrat de pe vremea pionieriei și am folosit acum câteva pagini privind trecutul îndepărtat al acestor meleaguri, domnișoarei doctorand Georgiana Gheorghică ale cărei mărturii culese cu pricepere de profesionist au făcut lumină și mi-au clarificat nelămuririle despre cele mai îndepărtate vremi și oameni de pe aici. Alese și respectuoase mulțumiri aduc acestor trei ajutoare neprețuite, declarându-mă oricând gata să-i socotesc coautori ai modestei mele încercări.
Şi tot la partea de conţinut nu trebuie să uit pe unul din feciorii mei, Cătălin Burlacu, cel care în domeniu fiind, mi-a pus la îndemână tot ce nu ştiam despre singurul drum continuu de pe Valea Jijiei – drumul de fier.
Se cuvine să nu-i uit și să mulțumesc cu îndatorire și celor ce m-au sprijinit la realizarea practică, la transpunerea în forma concretă a lucrării de față: lui Dan Mihai Burlacu, nepotul meu mai mare, care mi-a descifrat manuscrisul și l-a copiat la calculator pentru a putea trece mai departe; tânărului Adrian Pavel, absolvent al școlii noastre, student la teologie, pe care l-am purtat pe unde am dorit și a realizat multe din imaginile ce ilustrează cuprinsul acestor rânduri; fiului meu, Vali Burlacu, cel ce a îmbinat scrisul cu imaginile și a dat o primă formă poate viitoarei mele cărți; tuturor celor ce și-au rupt din timpul atât de prețios şi mi-au răspuns la cerința de a mă ajuta să alcătuiesc sfârșitul acestei „istorii” (prezentarea lor se află acolo, spre sfârșit); fără să-i știu încă pe toţi, mă gândesc şi mulţumesc cu anticipaţie lui Valerică Anton, absolvent al Şcolii Spineni, care a început demersuri în acest sens cât şi celorlalţi care mi-au promis ajutor material şi tehnic pentru a-mi putea vedea concretizată munca la care m-am înhămat – simplă, privită pe deasupra, dar cumplită și complicată când e luată pas cu pas și în condiții și momente nu tocmai prielnice.
Aș putea mulțumi și celor – puțini și nesemnificativi – care nu au zis nu apelurilor făcute, dar le-au uitat în secunda a doua, poate chiar voit. Prin „abținerea” lor m-am ambiționat, mi-au dat vânt să mă descurc cum am putut și în orice condiții pentru că eu m-am simțit mai mulțumită și mai împlinită ori de câte ori am trecut peste un obstacol.
Deasemeni, calde mulţumiri tuturor elevilor și cadrelor ce s-au perindat între aceste zidiri, celor ce mai sunt și mai ales celor ce s-au dus prea devreme sub cruci dar din ceruri mai veghează școala pe mai departe, pentru că toți laolaltă au constituit subiectul viu al acestei lucrări: învățători, educatoare, directori, profesori și elevi au făurit și înălțat istoria Școlii Spineni.
În mijlocul tuturor viața s-a scurs ca un râu ce n-a secat încă. Mi-am făcut din locul de muncă a doua familie. Mi-am iubit mult profesia. M-am străduit să las cât mai multe urme și amintiri frumoase prin tot ce am făcut pentru cei în fața cărora m-am aflat ani și ani. Mi-am zis mereu ca atunci când ai de-a face cu atâtea suflete, caractere de tot felul, nu poți, n-ai cum să fii iubit de toată lumea; dar prețuit de cât mai multă lume pentru ceea ce faci spre ajutorul celor interesați, trebuie să te strădui să fii.
Plăcerea cu care am mers zi de zi la școală, dragostea, atenția și corectitudinea cu care le-am spus copiilor întotdeauna ce trebuia, la lecții sau în afara lor, m-au făcut să nu simt truda acestei munci. Veșnic am avut în atenție gândul că dacă ceva prinde viață în alții datorită ție, înseamnă că ai făcut un pas spre neuitare. M-am simțit între elevi în clasă și la 50 de ani de muncă la catedră ca și la 10 ani lucrați atunci când devenisem profesor licențiat definitiv; sau la 15 ani de activitate când trăiam bucuria ridicării la gradul al II-lea, ca și puțin mai târziu când am ajuns și la gradul I în învățământ. Și, din suflet, cu aceeași dragoste aș mai face-o și acum dacă... și asta pentru că nu contează anii, când avem vârsta inimii noastre ce bate la fel de când ne-am născut. Că dacă n-ar bate, n-am mai fi. Și pentru că nu contează anii din viața trăită ci viața din anii trăiți. Iar viața e ca o piesă de teatru: nu contează cât a ținut ci cât de plină de conținut a fost.
Însă viața mea a fost una iar viața acestor locuri și oameni alta, deși pe undeva au mers în paralel și s-au interpătruns. De aceea să pornim a deșira ghemul cu „firul vieții” obștii din Schinenii sau Spinenii de pe valea Jijiei de mijloc.
Prof. Aurelia Burlacu

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/11/lansare-de-carte-in-sat-la-noi-in-data.html

La şcoala generală Spineni, com Andrieşeni , jud. Iaşi
O viaţă de om nu valorează nimic, nimic nu valorează o viaţă de om când e risipită în van, când nu a dăruit nimic acestei lumi, dar o viaţă de om, care trăieşte pentru ceva sau pentru cineva, pentru o idee morală, pentru o carte, valorează cât o sută de vieţi. Acela ce dăruieşte puţin, din sufletul său, celorlalţi semeni, simte împlinirea vieţii, simte că nu a trăit în van.
O mare doamnă a învăţământului românesc de la sate, Aurelia Burlacu (şi cînd spun o mare doamnă, afirm că numai o mare pasiune spirituală îl face pe bărbat – un mare domn şi pe femeie - o mare doamnă) a avut curajul şi tăria în aceste vremuri de materialism sălbatic şi de evidentă abandonare a cuvântului scris în favoarea culturii kitsch a televiziunilor, să scrie o monografie a şcolii şi satului Spineni despre şi pentru oamenii acestor meleaguri ,,oameni harnici, buni şi cuminţi, vrednici lucrători ai pământului care ne dau nouă pâinea noastră cea de toate zilele’’, spune autoarea. Mulţi vor fi crezând că, a scrie o carte e un lucru uşor în ziua de astăzi; copiezi documente, mai adaugi ceva şi gata cartea a ieşit. O carte se scrie greu, cu multă muncă şi trudă. Cartea - Spineni - Sat şi şcoală - file de monografie, înglobează un număr imens de ore de cercetare a amintirilor bătrânilor, de aplecare asupra documentelor, de scriere şi rescriere, de corectare, de punere în pagină de tipar şi alte nimicuri, ce au trebuit analizate şi puse la punct, pentru a i se da ceea ce tipografii numesc, abreviat, B.T. ( bun de tipar).
Cartea, structurată în câteva capitole, Satul - File de istorie a locului, Oamenii locului, Biserica noastră, Calea ferată, Şcoala - cel mai cuprinzător capitol, atrage la citit prin magia narativă despre istoria locului, a oamenilor, a şcolii şi destinele elevilor realizaţi. Trebuie să recunoaştem că, şcoala de la Spineni a dat câteva personalităţi dintre foştii elevi, din vremea când doamna profesoară a ocupat funcţia de director al aceste şcoli.
Doamna profesoară Aurelia Burlacu are această înzestrare de povestitor. Îmi amintesc cum mă fascina la orele de istorie şi literatura pe vremea cînd eram elevul domniei sale. Dacă veţi deschide această carte am convingerea că nu o veţi lăsa din mână până la sfârşit. Eu am citit-o pe nerăsuflate. De ce a scris doamna profesoară Aurelia Burlacu această monografie? Petru că are o datorie, aceea de om, ,,de fiinţă repede trecătoare prin această lume’’, cum spune domnia sa, cu atât mai mare e datoria ei ca pedagog şi formator de destine, ,,să lase un semn’’ despre oamenii acestor locuri, a celor vii şi a celor trecuţi în nefiinţă, să scrie povestea şcolii şi a timpului scurs inexorabil peste generaţiile de elevi, să nu intre satul în uitare şi părăginire. Cine se mai încumetă în ţară la o asemenea lucrare? Doamna profesoară a parcurs 125 de ani din istoria şcolii şi a satului Spineni. Domnia sa invită pe urmaşi să continue să scrie această istorie din sat la noi, să dăinuie în veacuri scânteia de spirit aprinsă de o profesoară, într-un cătun, uitat de lume, de pe Valea Jijiei. Fără un dram de spirit omul coboară lesne în subuman. Cartea satului şi şcolii Spineni are această menire de ai menţine pe oamenii acestor locuri în uman. Cred cu tărie că, această scânteie de spirit se cere a fi reaprinsă de urmaşi. Doamna profesoară Aurelia Burlacu s-a dăruit cu generozitate pentru fiecare generaţie de elevi pe care a păstorit-o, risipindu-şi câte o părticică, din sufletul ei generos, în fiecare elev, spre a face din noi, copii de ţărani, oameni mari, cum spun părinţii noştri cu smerenie şi mândrie. Prin munca ei neobosită, prin crezul ei moral generat de pasiunea muncii, prin credinţa domniei sale că adevărata cale a existenţei umane este munca. Munca este şi calea morală a adevărului şi iubirii. Prin acest cult al muncii instituit pentru sine, anume că, numai munca reală, perseverentă şi dedicată conferă omului aura morală de sfinţenie, face ca acum, bilanţul vieţii să-i fie încoronat cu această carte a satului - Spineni - Sat şi şcoală - file de monografie. În Jurnalul de la Păltiniş, Constantin Noica afirmă că adevărata liberate este în spirit, că orice legătură materială te corupe, te face sclav. Şi adaug eu, te dezumanizează. Adevăratul umanism îl regăsim în muncă şi creaţie spirituală. O doamnă profesoară, care, prin pasiunea muncii sale şi dăruirea de sine, ne-a făcut pe mulţi dintre noi - copiii de ţărani - oameni mari, nu poate fi numită decât marea doamnă a învăţământului românesc. În faţa doamnei profesoare, Aurelia Burlacu, mă plec cu smerenie, respect şi iubire.
Vasile Anton, Iaşi, 23 noiembrie 2011, antonvasileiasi@gmail.com