19 mai 2012, „ASTRALIA- un continent al poeziei”, Horia Zilieru, 19 mai 2012

Asociaţia Universul Prieteniei în colaborare cu Muzeul Literaturii Române Iaşi, vă invită sâmbătă, 19 mai 2012, ora 11 la Galeriile „Pod Pogor” Iaşi, să participaţi la întâlnirea de suflet cu omul şi poetul HORIA ZILIERU, în cadrul evenimentului - „ASTRALIA- un continent al poeziei”, al cărui moderator va fi scriitorul Emilian Marcu.
Profesoara Lidia Petrescu ne va încânta cu vocea şi prezenţa sa.


Roza este „floarea de geniu” a poetului şi, hrănită cu suflarea morţilor, ea dă o beţie extatică albă. Fluturii aleargă în nebunie, coroanele de spini plâng pe „golgotha de carmin” şi pe „carnalele ruine” trec roiuri de albine rodnice.
( Academician Eugen Simion- iunie 1977)


Vă aşteptăm cu drag.

Rodica Rodean-preşedinte
Telefon 0743571614

Horia Zilieru (pseudonimul literar al lui Gheorghe Iancu; 21 mai 1933, Racoviţa, judeţul Argeş) este un poet. Este fiul Anei (născută Apostol Matei) şi al lui Marin N. Ion (Iancu), muncitor forestier. Urmează şcoala primară în satul Conteşti, judeţul Argeş (1939-1945), Şcoala Normală la Câmpulung (1945-1951) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi, secţia limba şi literatura română (1951-1955). După absolvire e ziarist la „Flacăra Iaşului" (1955-1957), bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu" (1957-1959), redactor, ulterior secretar general de redacţie la „Iaşul nou", „Iaşul literar" şi „Convorbiri literare" (1959-1990). Între 1997 şi 2000 este secretar executiv al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi şi membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România. Publică primele versuri pe când era încă elev, dar poetul consideră că debutul său se produce în 1952 la „Iaşul nou", fiind girat de George Mărgărit. Prima plachetă, Fluierul, îi apare în 1959. Mai colaborează la „Cronica", „Luceafărul", „România literară", „Argeş", „Tribuna" etc. I s-au decernat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1969, 1974, 1979, 1993), Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Române (1980). Face parte din PEN-Clubul Român şi din Organizaţia Mondială a Poeţilor.
Zilieru începe prin a scrie o poezie în stil delicat tradiţionalist (Fluierul, Viorile cornului tânăr, 1961), recomandată cu căldură de Otilia Cazimir. Se văd numaidecât influenţele din Tudor Arghezi (în poezia căminului şi a paternităţii) şi mai ales din Ion Pillat. Trece la o lirică neosimbolistă, suavă şi ceremonioasă (o ceremonie a diafanului), cu o imagistică barocă, de priceput orfevru în ultimele cărţi. Modelele sunt acum Ion Barbu şi, într-o oarecare măsură, Dan Botta. Poetul tinde spre un lirism ermetizant, dar ermetismul este limitat la suprafaţa versului. Spiritul elegiac din adâncurile fiinţei nu împiedică însă manifestările exuberante, simpatic teatrale în relaţiile obişnuite de viaţă. Poezia este fastuos erotică, plină de aluzii şi de solemnităţi în stilul parnasienilor şi al simboliştilor. Zilieru scrie cu precădere despre eros, adunând în jurul lui toate figurile retoricii.

In Umbra paradisului (1970), ca şi în alte volume, se întâlnesc, din nou, „lunaticii crini" şi „candelele muzicale", „baletul lebedelor pe ape", „clavirele de unde", „asfinţitul razelor în urne", „carbonizatele păsări" bacoviene şi toate celelalte simboluri de la începutul secolului al XX-lea, într-un discurs lent, ţesut mărunt şi complicat într-o oarecare măsură de prea multe aluzii. Nevroza simbolistă e întoarsă spre jubilaţie, în spitalul amorului sunt „spasme de parfumuri" şi o desfătare cu tristeţi (Nunţile efemere, 1972). Versurile sunt ritualice şi criptice, galante uneori în chip excesiv, cu podoabe şi sonorităţi livreşti, de o eleganţă care place totuşi, fiindcă Zilieru pune gravitate şi pricepere retorică în lirica sentimentală.

După o frumoasă parafrază barbiana în Cartea de copilărire (1974) revine, cu Astralia (1976), la tema lui privilegiată, erosul, pe care o tratează într-un vers mai concentrat. Este în continuare încercat de mari voluptăţi şi trece prin extazuri împinse la limita suportabilului, însă în câmpul lui de observaţie încep să pătrundă în chip ameninţător făcliile de ceară, văile plângătoare, amanţii palizi, corbii, cimitirele, nevrozele - cu alte vorbe, toate figurile simbolismului astenic. Bacovia este tradus aici în codul unei retorici ceremonioase. Sunt şi sugestii ce trimit la Lucian Blaga (între ele o definiţie a dragostei ca „blânda stare de orbire") sau la Nichita Stănescu („os hiperboreean", îngeri care trec cu aortele deschise de hotarul dintre zi şi noapte etc.), de unde se poate deduce că pentru poet comunicarea lirică începe printr-o asumare solemnă a emblemelor tradiţionale şi moderne. Zilieru poartă cu orgoliu insignele acestei retorici şi nu se sperie că va fi socotit nesincronic. Cu toată invazia de imagini funerare, poemul erotic nu îşi pierde caracterul feeric. Dragostea continuă să fie o sărbătoare a simţurilor chiar şi atunci când prin faţa ei trece un carnaval de imagini agonizante. Roza este „floare de geniu" a poetului şi, hrănită cu suflarea morţilor, ea dă o beţie extatică albă. Zilieru prelungeşte cu o remarcabilă abilitate tehnică imaginea şi prestigiul bardului care întreţine cu aspră loialitate lumina în candela suferinţei erotice.

În Orfeon (1980) apar clasicităţile, Hera şi Zeus, Venera şi Amor, simbolurile trag spre zonele sacrului, în câmpul de semne se ivesc hierofaniile, retorica se complică. Poemul titular este conceput ca un oratoriu liric, cu personaje-mituri (Henoch, Măturătorul, Tsicla, Corul, Corificul) şi indicaţii solemn-patetice de regie: „zidurile plâng orologii oarbe", „norii târăsc sigiliul marelui eros". Şi Costache Conachi folosea acest fel de colocviu liric pentru a defini „urgiile" amorului. Zilieru bate spre latura lui sacră, dar cu o îngrămădire de subtilităţi formale care împiedică demonstraţia. Retorica amoroasă este, în genere, inventivă şi deviază sistematic trubadurescul salut d'amour spre o poezie de pură incantaţie. Conachi a scris o retorică poetică de dragul unei ibovnice cu priviri concupiscente, Zilieru ambiţionează să compună un „fals tratat de gramatică", unde studiază trecerea nudurilor prin adverbe, mişcarea doamnelor prin (sau în) morfeme, sufixe şi desinenţe.

Opera literară

• Fluierul, Iaşi, 1959;
• Florile cornului tânăr, prefaţă de Otilia Cazimir, Bucureşti, 1961;
• Orfeu îndrăgostit, Bucureşti, 1966;
• Alcor, Bucureşti, 1967;
• Iarnă erotică, Bucureşti, 1969;
• Umbra paradisului, Iaşi, 1970;
• Nunţile efemere, Iaşi, 1972;
• Orfeu plângând-o pe Eurydice, Bucureşti, 1973;
• Cartea de copilărire, Iaşi, 1974;
• Astralia, Iaşi, 1976;
• Fiul lui Eros şi alte poezii, Iaşi, 1978;
• Oglinda de ceaţă, Bucureşti, 1979;
• Orfeon, Iaşi, 1980;
• Addenda la un fals tratat de iubire, postfaţă de Marian Popa, Iaşi, 1983;
• Roza eternă, Bucureşti, 1984;
• Doamna mea, Eternitatea, Iaşi, 1986;
• Fulgerul şi cenuşa, Iaşi, 1989;
• Doamna cu sonetul, Galaţi, 1993;
• Între două nopţi, Iaşi, 1995;
• Muzeul dragostei, Timişoara, 1995;
• Mirii paradisului pierdut, postfaţă Nicolae Busuioc, Iaşi, 2000;
• Les Muses de l'amour, traducere de Constantin Frosin, Galaţi, 2000;
• Floarea Moldovei, Iaşi, 2001;
• În loja nopţii, Iaşi, 2001;
• Melancolie de vulcan, I-II, postfaţă de Ioan Holban, Iaşi, 2001-2003.

POEZIA LUI HORIA ZILIERU

Ioan HOLBAN

S-au împlinit saizeci de ani de la debutul poetului Horia Zilieru „într-o obscurã revistã a scolarilor” (din Bucuresti) si patruzeci de ani de la prima carte Florile cornului tînãr (1961), în fine, treizeci si cinci, de la cartea care l-a consacrat, Orfeu îndrãgostit (1966); aproape douãzeci de volume (originale si antologii), numeroase traduceri si o publicisticã mereu caldã, cãutînd în lumea literaturii solidaritatea, boema, dragostea si gîndul generos, fixeazã o viatã de poet asa cum a fost, cu un loc distinct în istoria poeziei noastre contemporane, iar recenta antologie de autor, Melancolie de vulcan (Editura Junimea, 2001), îi deseneazã o datã mai mult conturul si oferã, într-o altã ordine, succesiunea „vîrstelor” liricii noastre de azi. Prima a fost suprarealismul, reconstruind punti surpate cu un lirism ce nu-si epuizase resursele în anii ’40 ai secolului trecut; critica de întîmpinare s-a pronuntat la fiecare aparitie si i-a plasat poezia în zona „poeziei neosimboliste, naivã si ceremonioasã”, cu un „stil trubaduresc”, purtînd orgolioasã „insignele retoricii traditionaliste”, întocmind o „gramaticã a erosului”; observatii confirmate de primele cãrti, Alcor (1967), Iarna eroticã (1969), Umbra paradisului (1970), Nuntile efemere (1972), Astralia (1976), Fiul lui Eros si alte poezii (1978), Oglinda de ceatã (1979), Orfeon (1980). Perspectivele pe care le-a deschis postmodernismul, asumat, în principal, de poetii si prozatorii generatiei ’80, au reprezentat si pentru Horia Zilieru, un scriitor nãscut parcã pentru experimentul liric, bune zone de explorare; una dintre temele esentiale pe care vîrsta postmodernã a liricii contemporane le pune în valoare este aceea a facerii poemului, a dezvãluirii versului prin el însusi si a redimensionãrii problematicii limbajului poetic, a „crizei” acestuia. Semnificative sînt, în aceastã privintã, Addenda la un fals tratat de iubire (1983), Roza eternã (1984), Doamna mea, eternitatea (1987), Fulgerul si cenusa (1989), dar, mai ales, Doamna cu sonetul (1993), între douã nopti (1995) si Muzeul dragostei (1995). Cele mai importante poeme din aceste cãrti se structureazã pe coordonatele raportului dintre semnificant si semnificat, dintre cuvînt si limbaj, dintre faptul existentei si proiectia sa în dictionar: „Cum mã înalti pe cer bãtrîne astru!/ Ce forme ia în blînde mîini o rozã?/ Nu poti sã inventezi o altã fatã?/ Materia e-aceeasi?/ între oase/ osmoza schimbã sloiuri plutitoare./ Mai sîngerez o stare acrobatã./ Un spalt prolix citeste miezul noptii/ cu l în loc de i schimbînd fotonii/ bordei va deveni bordel si spatiul/ o stivã fumegîndã pe picioare/ sfîrsitul propozitiei în coapse:/ «veniti ca sã petrecem vasiliscul»/ Ca norul craniul pîlpîie ierboasa/ lãptoasa ceatã spumã insomnie/ sfidarea de zãpezi si scoici golite/ de vorbãria perlei surdomute/ si chiciura de sulf certînd ciracii/ ce vin la stupi de-albine prohibite./ Mai lasã-mi turnul vechi si athanorul/ în care focul alt siliciu cerne/ sã-nregistrez pe benzi si noaptea-aceea/ cînd suflã geniu-arghezian si bombe/ cu hidrogen iradiazã osul/ boltitei frunti lucind spre cimitire/ nimicul confundat de orbi cu bronzul” (Viata, moartea si spatiul dintre ele). Soarta cuvintelor, a celor care „mor”, a celor „perfecte” sau „bolnave”, de azi ori din vremea lui Anton Pann, se defineste totdeauna în relatie cu imaginea pe care o desemneazã: cuvintele si icoana, textul si figura scribului, poemul si „proportiile” fiintei, gestul si „mierea” din cuvînt constituie elementele acestui raport prin intermediul cãruia se face poemul, fãptura care se rosteste despre propria sa rostuire: „Suge ca un miel flãmînd/ sînul cîntãtor si sfînt/ spini/ parfume/ si pãmînt/ faguri de azur ah cînd/ gura mea l-a supt plîngînd?/ Gura Lui surîde lin/ si în crestet arde blînd/ aura de foc vergin./ Mîinile de-argint ating/ un mormînt un alt mormînt/ unde tese un paing/ mierea-amarã în cuvînt./ Candela sub sînul-sîn/ scînteiazã bolti de sîni/ cum aprinde-n flori de prun/ albi atomii lui bãtrîni./ Doamne, ce idilic timp/ gheara foamei iar m-a strîns/ ca pe-un soarece de cîmp/ într-o pleavã grea de plîns./ Magii s-au oprit din drum/ – drum de grîu cu smirnã-n spic –/ fetele îti spalã-acum/ si-n toiege se ridic’/ rîd senin si se închin’/ raza milei creste-n gînd/ si în crestet simt arzînd/ aura de foc vergin/ si prin nori din semn în semn/ ce-au vãzut în graiul lor zugrãvesc cu alti fiori/ pe icoanele de lemn... (Icoanã pe lemn). Autodefinindu-se, poemul surprinde ivirea formei din inform, a limbajului din cuvînt, forta modelatoare a discursului alcãtuind spatiul poetic din universul în care se disting doar stolurile de umbre ale semnelor, icoanelor acestora, în vreme ce realul este lumea cuvintelor „bolnave” si a celor care mor: aici totul se amestecã în asteptarea sensului pe care îl dã limbajul.
Poezia lui Horia Zilieru îsi fixeazã esentele între scenariul mitic, tiparul suprarealist si orfism; cãrtile amintite, bine reprezentate în antologia Melancolie de vulcan, îsi organizeazã substanta poeticã, modalitãtile si procedeele în jurul acestor trei repere, proiectînd ceea ce se numeste „trãirea” eului liric într-un teritoriu al codurilor culturale, al soaptei si muzicalitãtii. Lirismul din, de pildã, Roza eternã ori din Muzeul dragostei afirmã necontenita cãutare a topos-ului; asemeni ochiului vedic atoatevãzãtor, versul taie imagini, desparte fragmente de întelesuri, croindu-si drum spre aparent inaccesibilul topos: cenusã si nimb – acestea sînt elementele care jaloneazã calea versului spre constituirea universului poetic, a lumii noi cãreia îi dau strãlucire atît cenusa, cît si nimbul, pentru cã ambele înseamnã ardere – sfîrsit de ardere si moment de maximã ardere: vulcan. Poezia dezvãluie palimpsestul: palimpsestos – textul care a fost sters, spre a se scrie altul, deasupra celui vechi: cenusa este restul cuvîntului originar, al textului „absolut”, existînd în sine, deasupra cuvintelor pe care le adunã legile sintaxei, în vreme ce nimbul este superbia textului nou, original dar nu originar, strãlucitor dar nu orbitor: între a fi cenusã si a fi „nimbat”, textul se produce din drama celui care l-a creat: pe cenusa cuvîntului originar, nimbul cuvîntului original: „Din vedic triunghi/ ce ochi depãrtatul/ someazã/ bãtrînul tãu trunchi/ demult apostatul/ c-o razã/ de celãlalt pol?/ si taie prin vene/ tenebre/ clamãri alcool/ obscenele scene/ funebre./ Ah topos pierdut/ vechi gãrzi sociale-n/ amure/ de lut/ se miscã si scoalã/ impure/ cenusã si nimb/ morisca hilarã/ în vogã./ Fragmente de timp/ muzeul de cearã/ evocã” (Palimpsest).
În al doilea rînd, Horia Zilieru recupereazã prin „tiparul” suprarealist esenta muzicalã a lirismului, folosind asociatii libere, constituite prin dicteu si jocul limbajului: poezia devine în Doamna mea, eternitatea sau între douã nopti – alchimie, iar simbolul re-prezintã autonomia absolutã a limbajului poetic. în fapt, poetul pãtrunde în diverse zone ale limbii, amuzîndu-se îndeosebi cu arhaismele, cu regionalismele ori creînd cuvinte noi pentru a formula un limbaj care se substituie spatiului poetic însusi (Patimile dupã Anton Pann, Rîsu-Plînsu, Addenda la un fals tratat de gramaticã, Anton pannescã). în vreme ce poetul din Roza eternã si Muzeul dragostei este „semãnãtorul de cuvinte”, cel care rãspîndeste învãtãtura (identificat în figura miticã a lui Enoh), în Domna mea, eternitatea si între douã nopti ipostazele eului liric se circumscriu poetului-histrion, ilustrînd spiritul ludic; poet-scamator (Fagure de miere), mag jeluitor (Raiul cuvîntului), zugrav valah (în casa unui prieten) – acestea sînt figurile poetului, preocupat de jocul intertextualitãtii, al dicteului, al morfemelor, de cãutarea senificantului, a „tropilor mecanici” si a esentei muzicale pe care o dezvãluie acestia: „Ziurel de zi / ziurel de rouã/ raza mã trezi/ c-o luminã nouã/ raza erai tu/ bucurîndu-mi fata/ sã nu poatã nu/ mã cuprindã ceata/ fata mi-o clãti/ lãcrimînd icoana/ fluturi argintii/ rãcorindu-mi rana/ rana înflorea/ semnele de cuie/ si privirea grea/ scãri de ceruri suie/ preajma fãrã foc/ aura aprinde/ plîns si nenoroc/ cîntã-n prag colinde/ tatã, vezi acum/ teama de murire/ mai trimite fum/ trupul sã-l respire/ si coboarã-l lin/ Maichii preacurate/ între sîni vergini/ gura mea sã cate/ stea ce-nzãpezi/ vietile-amîndouã/ ziurel de rouã/ ziurel de zi” (Colind).
Poezia lui Horia Zilieru închide un capitol distinct în istoria poeziei noastre contemporane; va fi fiind „ultimul suprarealist”, cum i-a spus Eugen Simion, avînd în vedere cãrti precum Addenda la un fals tratat de iubire, Doamna mea, eternitatea, Doamna cu sonetul, Fulgerul si cenusa? Va fi fiind un poet al „scenariului mitic”, precum cel din Roza eternã ori Muzeul dragostei? Ori un orfic, în toate cãrtile pe care le-a scris? Sînt întrebãri la care rãspunde ultima carte, Mirii Paradisului pierdut, ultima sectiune, înaintea unei inedite ce reface multe punti de semnificare, din antologia Melancolie de vulcan: placã turnantã a poeziei lui Horia Zilieru, aceastã ultimã carte este însotitã de o convorbire cu Nicolae Busuioc, unde se oferã cîteva cãi de acces spre întelesurile scrisului si a valorii pe care o conferã poeziei în ordinea existentei însesi: „A coborî în mit – spune poetul – nu înseamnã deloc a aboli apropierea de real”, dimpotrivã, avîndu-l mereu în preajmã pe Hermes Trismegistos „simbol al cãutãrilor de taine”, exploreazã, pe calea mitului, (i)realitatea imediatã, lãsîndu-si, totusi, sansa unui orizont de fugã, definit cu o parafrazã dupã G. Ibrãileanu: „Cîteodatã – mãrturiseste poetul cu vorbele din Privind viata –, îmi pare cã sînt într-un (dintr-un) alt veac”. Mirii paradisului pierdut este cartea unei evidente schimbãri a tonalitãtii lirismului, a temelor si motivelor poetice; regãsim, e adevãrat, lucruri stiute: scenarii si personaje mitologice, obsesia genezei, a pãcatului si iertãrii (într-un amplu si profund poem precum Noaptea sîngelui), o geografie filtratã prin constiinta artisticã (Mãnãstirea Frumoasa „epiphanie între munti si mare”, schitul de la Pojorîta unde fulgerul „leapãdã” scîntei, Copoul „romantelor bete”, „limpedea” Ozanã si reunirea, cum numai în poezia lui Horia Zilieru se poate citi, a „glasurilor voronete” cu „sintaxa moctezumã” într-un „areal incas”), aceeasi limbã bogatã, cu iz de paginã cronicãreascã (poetul scrie aici, ca în mai toate cãrtile, subt, verginã, cîne, strein, pîne, omãt, svîntînd, vecinicie, columbã, serv, tîngã, fãrã istov, reavãn, ornic, amor, adunate în ceea ce numeste roua limbajului poetic), precum si cultivarea unor formule lirice consacrate (sonetul, parodia romantei si „carnea suprarealistã”). Lîngã aceste mãrci ale întregii sale poezii, noua carte este a elegiei si a sentimentului religios explicit (un semn al „sublimei înnoptãri” de care vorbeste poetul în interviul amintit?), iar roza – „floare de geniu a poetului”, cum îi spune Eugen Simion – e acum tintuitã înlãuntru de „ocna lacrimii”, aflãm despre „sindromul rozei”, „putrida rozã” si rozele „sangvinare”; semnificativã pentru aceastã schimbare de registru liric este chiar punerea în deriziune a unei figuri poetice – pivot al tuturor cãrtilor de pînã acum: roza eternã este înlocuitã în Mirii Paradisului pierdut de floarea-pastei care recupereazã, iatã, sfera semanticã a simbolului (mai ales) erotic anterior, asociindu-si acum chinul si harul (Floarea-pastei), lumina si noul polen al învierii (Mîngîiere), mierea si dorul (Idol funerar), speranta si viata de dupã moarte (Resemnare).
Doar cîte putin din zgomotul, luxul, calmul si voluptatea nuntilor efemere ale lui Orfeu îndrãgostit în Mirii Paradisului pierdut; poetul se încarcã aici de singurãtate si se (re)compune în ceea ce as numi o poeticã a închiderii, a retragerii si replierii, care structureazã aproape toate poemele cãrtii, explorînd pînã la capãt suferinta dar si speranta, pregãtind, în fond, confruntarea finalã cu sine: chivotul, pleoapa, stupul, „chilia cãrtii vechi”, apele care se trag cãtre izvoare, „stupina cãrtii”, noaptea, fumul, ceata, mielul înaripat „sub eclipsã zãvorît”, testoasa reprezintã reperele acestei poetici a închiderii în afarã si a deschiderii dinlãuntru pe care o presupune expresia sentimentului religios: „Sînt clopote ce bat o scurtã viatã./ Tortura noptii le incinereazã/ arzînd pînã la capãt: metastazã/ fum monahal si o tîrzie ceatã./ Consacrã luna la a treia fazã/ mielul dintîi. înaripat învatã/ a cerului lucoare si povatã/ lãtratul cînelui lãsat de pazã/ în uraganul lupului. Ce rouã/ într-o rotire turlele-amîndouã/ le umple cu tãmîie? Jertfa cine/ cu fulgerele oarbe întrupate?/ Un plîns din roua boltilor sixtine/ îl deviazã vinul tristei cupe” (Orbite). Cîteodatã citim cãrti unde poezia e ca vinul tristei cupe; ca, acum, în Melancolie de vulcan, unde se adunã fie si numai o parte din viata si opera unui poet adevãrat.

Monumentala antologie pe care-o avem în faţă (808 pagini, format academic) este o selecţie riguroasă din toate volumele publicate de Horia Zilieru din 1961 până astăzi. Ea dă seama asupra unui poet care şi-a impus cu fiecare carte publicată în peisajul liric al unei jumătăţi de secol, pecetea originalităţii. Muntean muscelean prin rădăcini, venit la Iaşi doar pentru studii filologice, poetul a rămas până azi, când împlineşte senioriala vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, ieşenizat total, cum altădată G. Topîrceanu.

sursa
http://princepsedit.ro/index.php?main_page=product_info&cPath=2&products_id=13

Cateva fotografii facute la acest minunat eveniment

În ziua de 19 mai 2012, Asociaţia Universul Prieteniei şi Muzeul Literaturii Române Iaşi, a organizat la Galeriile “Pod Pogor” Iaşi un Cenaclu, în cadrul căruia am sărbătorit pe marele poet Horia Zilieru şi poeziile sale, cu două zile înainte de a împlini venerabila vărstă de 79 de ani. Cum era de aşteptat, evenimentul a fost moderat de cel mai bun şi preţuit prieten al domniei sale Emilian Marcu. Au participat poeţi, scriitori,prieteni, personalităţi a literaturii ieşene, studenţi, membri ai Asociaţiei Universul Prieteniei, preotul Dumitru Marticaru şi actorul Dionisie Vitcu. Poetul Liviu Apetroaie în cuvântul său mărturiseşte că a petrecut mulţi ani alături de poet şi îi cere permisiunea de al suporta încă mulţi ani .Fiind un bun orator, întinde braţele gesticulând plăcut, flutură în jurul lui o cărticică de unde citeşte poezii deosebite şi recunoaşte că dintre mulţi poeţi mari pe care îi citează, cel mai mult îl iubeşte pe Horia Zilieru. Emilian Marcu îl denumeşte ca fiind un histrion tragic, cu tot ludismul din poeziile sale, tragismul din sufletul său şi din tot ce trăieşte el. Poetul N. Panaite din Bucureşti îl defineşte ca fiind un poet astral, cel mai adevărat, o paradigmă strălucită a poeziei noastre. Horia Zilieru se află pe banca din faţă a marii poezii postbelisce. Bibliotecarul şi poetul N. Busuioc are marea plăcere că sărbătorim poezia şi poeţii noştri, dar dincolo de poet trebuie să descoperim şi omul, Eugen Ionescu spunea despre H. Zilieru , că este un erudit, un teoritician. Trebuie să ne mândrim cu astfel de poeţi ca H. Zilieru el fiind reprezentativ nu numai pentru Iaşi, Moldova,ci în toată ţara şi în străinătate. Horia a fost şi este un mare vorbitor, mentorul a multor generaţii, este o valoare, este regele poeţilor. Am înţeles de la H. Zilieru că Dumnezeu este un verb şi el s-a situat între a fi şi a face. Boris Crăciun care îl cunoaşte din studenţie îl descrie ca pe un mare iubitor al feminităţii, a fost iubit, adorat, de puţini contestat, fiind un obsedat al raportului dintre cuvânt şi limbaj, ridicândul pe podiumul modernismului. Emilian Marcu spune despre Horia Zilieru că face parte dintr-o generaţie de poeţi extrem de favorizaţi de soartă, au avut şansa că au găsit un loc gol în literatura română, era nevoie de forţa acestei generaţii. Eugen Barbu spunea despre H. Zilieru : este un bun profesor liric, are un adevărat cult al poeziei, iar profesoara Livia Ciuperca spune că omul şi poetul H. Zilieru se află sub protecţia divinului Iisus, patronului Sf. Gheorghe şi deopotrivă a lui Orfeu, numele său fiind Gheorghe Iancu, născut pe 21 mai 1933. Luând cuvântul H. Zilieru spune: ce aş putea să mai vorbesc, cu cât ştii mai mult despre poezie, cu atât nu mai ştii nimic, ce am simţit şi ce am trăit se transformă în rezonanţe, ce se vor transforma în trecerea unui prag. G. Călinescu spunea despre M. Eminescu că este cel mai mare poet care l-a ivit şi-l va ivi vrodată Pământul românesc. Limba română este Eminescu, să iubim litera cărţii, să iubim individualitatea, să fim prieteni şi să credem că Dumnezeu are grijă de noi şi noi să ne descoperim în faţa sa .Poetul Horia Zilieru a primit în anul 1980 Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române. În încheiere poetul Emilian Marcu mulţumeşte doamnei Rodica Rodean pentru venirea în întâmpinare a întâlnirii cu poetul şi omul Horia Zilieru. Să ne trăieşti mulţi ani alături de prieteni şi de cei dragi şi să mai scrieţi multe, multe poezii de dragoste!

Olina