IOANA DOBRE-SECVENŢE ÎN ALB ŞI NEGRU

Frumos poemul "Abandon"...dar trist...reprezintă oare o stare actuală de spirit ?

Hm! E o stare de spirit trecătoare, sperăm...
Se pare că Ionela se acomodează greu cu noul statut social. Vacanţă ori începutul perioadei de pensionare lungă de vreo 50 de ani?!
Orice ar fi, capul sus, Ionela!
Lumina trebuie să-ţi fie bucurie în orice situaţie şi moment...

Dragii mei prieteni,
Nici nu stiti cat ma bucura interventia voastra! Stiam eu ca sunteti suflete alese si vreau sa va asigur de toata dragostea mea! Va multumesc nespus pentru grija voastra si promit sa am grija de mine ,,sa nu ma atinga nimic rau,, ca sa nu sufere nimeni.Multa, multa dragoste va doresc insotita de sanatate si voie buna! Ionela, cu aleasa prietenie.

In videoclipul anterior am recitat poezia ,,Cererea de veşnicie,, în memoria lui Adrian Păunescu, fiind de faţă şi fiul poetului, Andrei, invitat să ne cânte câteva cântece pe versurile marelui poet. Undeva, în spatele sălii, Andrei a păstrat şi el odată cu noi, un moment de reculegere în memoria tatălui său.


Cererea de veşnicie

Lui Adrian Păunescu

Nu mai ştiu de câte ori
Serile ,,m-am sinucis,,
Şi în somnul de-o secundă,
TU îmi apăreai în vis!

,,Miile de morţi,, din viaţă
Mult mai viguros mă fac
Şi renaşterile toate
Cu moartea am să le-mpac!

Am s-o convertesc în stele
Şi-am s-o luminez fictiv!
Cu renaşterile mele
Am s-o-nving, definitiv!

Timpului, audienţă
I-am cerut dar ea nu ştie
C-a semnat patronul vieţii
,,Cererea de veşnicie,,!

Să stingem jarul tristeţii de azi
Cu lacrima ta, prinos al iubirii,
Mă poartă în gânduri spre vârfuri de brazi,
Mă strânge la piept şi mă dă, fericirii!

Dă-mi mâna, iubito, şi urcă în mine
Şi lasă, în urmă păreri de rău!
Deschide, sub paşi-ţi doar zări senine
Şi fii doar a mea, precum sunt al tău!

Pe muntele vieţii, prăpăstii străine
Întind mâini hulpave să mi te fure.
Rămâi, cetatea zidită în mine,
Granitul cel pur ce ştie să-ndure!

Mi-e teamă, frumoaso, de-ale tale flori
Căci sunt râvnite, la orice pas
De zeii cei răi şi de muritori
Dar dintre ele, doar tu mi-ai rămas!

Trăieşte, cu mine minune de soartă,
Secundele pline de-nalt şi sublim!
Deschide, în suflet singura poartă
Spre raiul cel veşnic ce ni-l dorim! 

Plecate aripi călătoare se-ntorc la tine de cu zori,
Se leagănă plutind în soare şi auzi ţipăt de cocori.
Izvoarele se înfioară şi-n unda lor înmiresmată
Se oglindeste-o căprioară, gingaşă şi subţire fată.

Un colţ de rai ţi-a pregătit buna zână-a primăverii,
De când pe lume ai venit şi până în lăsatul serii.
Şi-acolo-ntre minunăţii, numai din dragoste de viaţă,
Tu răsfăţatul ei vei fi iar bogaţia ei, o soaţă!

Nu mai am putere să o iau de la-nceput,
Nu mai am voinţa vie, ce odată am avut!
Am numai privirea, urii tale ce-a durut,
Amintirea bolii şi-a durerii n-a trecut.

Nu mai am nici vise de iubire sau de dor!
Tulburată-i zarea, tulbure lumina lor.
Nu mai văd scânteia ce aprinde focul iar
Dar mă arde-ntr-una, amintirea ca un jar.

Te-ai ascuns în plapuma
nepăsării generale,
dar gerul a fost mai cumplit.

Cel mai mult a durut
imaginea focului
de pe retina gândului îngheţat.

În suflet îţi clocoteau
culorile şemineului
la care se încălzea omenirea.

Când s-a desprimăvărat,
ne-ai pictat sufletele
în culorile iernii.

Atâta alb era în sufletul tău,
că obrajii ni s-au roşit
instantaneu.

De e fluture
în zbor
tot ca dorul călător,

De e pasăre
cântând
tot ca omul numai gând,

De e puful
pe câmpii,
norocel de păpădii,

De e floare
pe alei,
tot mirosu-i numai tei.

Se miră timpul, se mai miră, de drumul meu şi eu mă mir!
Ciorchinii albi demult veniră, pe frunte, sărutarea-i mir.
Se miră drumul de curajul acestui mândru cercetaş.
Doar dragostea rămâne pajul sublim şi tandru, uriaş.
Se miră cerul, soarele şi de o viaţă, eu mă mir
Cum s-au păstrat izvoarele cu dragoste, ca suvenir!

Am fost atât de veselă odată şi străzile păreau aşa de pline!
Priveai cu-atâta drag la mine! Eu, cea mai fericită fată!

Ţi-am fost mereu atât de-aproape! Am fost o lume şi-mi erai o lume
Însă o mână nevăzută ce desparte m-a rupt de viaţă şi m-a rupt de tine.

Şi amintirile ce ţi-am lăsat, frumoase, pline de zâmbet şi de voioşie
Sunt tot ce-am fost trăind, cândva, în viaţa ce mi-ai dat cu bucurie!

În clipe grele, de melancolie, când străzile îţi par pustii
Tu mângâie cu drag, o amintire! În ea, pe mine mă mângâi.

Eu sunt mireasa fiecărei zile!
Petrec în muzici cu meseni de soi.
Am pregătit o nuntă cât o viaţă
Copilului ce sunt şi pentru voi!

Eu sunt mireasa fiecărei clipe!
In alb m-am îmbracat definitiv.
Caleaşca mea e trasă de doi cai
Din negrul cel mai pur şi mai fictiv.

Şi sunt mireasa timpului prezent
Trecut şi viitor mă-ncercuiesc.
Nimic din ce există nu-i absent
Din arsenalul ce-l diriguiesc!

Visam o rochie de mireasă s-o port când viile se coc.
Visam să-ţi fac, iubire, casă si să strâng toate la un loc!
De miere ne-a fost toată vara! În stăpânire m-ai luat
Şi m-ai făcut să ard ca para. Erai al meu, cu-adevărat!
Învăţ acum dorul de tine, tânjesc de calde mîngâieri
Şi simt că eşti partea din mine lăsată într-o gară, ieri.

Adevărurile toate, la pământ se zvârcolesc.
Ceaţa vrea să le ascundă.
Nu ştie cât le iubesc!

Au căzut sub aspru vânt,
sub ploaie şi vreme rea.
S-or întoarce din pământ în mâna ce le-o-nvia!

Mă rog, iarna să străbat,
primăverii să-i zâmbesc
şi verii îmbujorate adevărul să-i păzesc!

De m-ai fi iubit,
Din prima clipă-aş fi ştiut!
Privirile mi le-ai fi înflorit!

Ca soarele, în răsărit,
În ochii tăi aş fi crescut
Şi-o lume aş fi cucerit!

Ţi-aş fi adus-o toată-n dar
În cel mai fin mărgăritar.
De m-ai fi iubit... De m-ai fi iubit!!

Ca prin farmec,
din germenii de grâu, a doua zi,
pâinea rumenă mă îmbie pe masă
şi dragostea noastră
în focul solar
iveşte un prunc drăgălaş.

M-ai înflorit cu un da
la starea civilă
şi m-ai ucis cu acelaşi da
în faţa judecătorului.
Între aceste două înfăţişări
mi-am luat porţia de libertate!

Privesc la voi,
simple cruci
şi totuşi atât de diferite!

Crucea de marmură
înconjurată cu gărduleţ de fier,
crucea de lemn, neîngrădită.

La cimitir, ca în viaţă:
avuţia îngrădită de convenienţe,
simplitatea, frumuseţea, libere ca pasărea...

La cimitir-odihneşte, în viaţă-trudeşte!
Şi toate astea pe acelaşi pământ
şi sub acelaşi soare...

Focul inimii mele   
A născut noi tărâmuri.   
Paşii m-au purtat în lumina lor   
Şi în curgerea izvoarelor   
Mereu proaspete, mereu susurânde.   
Cine ar fi crezut că focul   
Este atât de bogat!  

Eu sunt călătorul veşnic solitar
Si umbra ta mă-nviorează iar.  
Primeşte-n schimbul cântului amar
O inimă aprinsă de cleştar!  

Întinde-ţi, ramul greu şi mă cuprinde!
Mai bine ca aici nu-mi e niciunde!  
O să te-aprind la margine de drum
Şi amintirile vom face scrum.  

Vom arde amândoi şi-al iernii ger
Rămâne-va un zâmbet efemer.  

Să nu crezi, în cuvinte care ţipă
Că sunt cuvinte-nvolburate!
Să crezi, doar în cuvintele-aripă
Ce te ridică peste toate!

Să nu crezi, în cuvinte care plâng
Că sunt aidoma cuvinte-moarte!
Să crezi, doar în cuvintele-lumină
În raza lor venită de departe!

Să nu crezi în cuvinte care taie
În carnea vie-a sufletului tău!
Să crezi, doar în cuvinte-vâlvătaie
Ce te ridică pân’ la cer mereu!

Să nu crezi în cuvinte ce strivesc
Un fluture, o inimă, o floare!
Să crezi doar în cuvânt dumnezeiesc,
În râul limpede şi-n mare!

Plănuiam să mergem la Ermitage,   
iubitule!   
Voiam să-mi arăţi bogăţia lumii.   

Cuvintele însă   
au ajuns înaintea noastră.   
Ştiam că eşti un vrăjitor prin naştere.  
 
Mi-ai dăruit   
dintr-un singur hocus-pocus   
mirajul nopţilor albe.   

Patinez   
şi nu mă satur
de lunecarea spre tine.   

Aurora sufletelor noastre mă ameţeşte   
şi simt aici, în plină noapte,   
ermitageul din ele.   

Ce tristă e lumea în care trăieşti
Când cerul nu plouă, deşi tu iubeşti,
Când soarele arde şi ultima frunză
Iar ţie-ţi îngheaţă cuvântul pe buză!

Ce triste sunt toate şi gri şi stinghere!
Demult ai uitat cum e gustul de miere
Şi-albina tot cată nectarul în floare
Cum cată lumina, frumosul în zare!

Ce trişti sunt şi ochii şi inima-i tristă
În lumea în care Dumnezeu nu există!
În lumea de clone şi de surogate,
Ce tristă e viaţa, ce triste sunt toate!

Te-ai ascuns în plapuma
nepăsării generale,
dar gerul a fost mai cumplit.

Cel mai mult a durut
imaginea focului
de pe retina gândului îngheţat.

În suflet îţi clocoteau
culorile şemineului
la care se încălzea omenirea.

Când s-a desprimăvărat,
ne-ai pictat sufletele
în culorile iernii.

Atâta alb era în sufletul tău,
că obrajii ni s-au roşit
instantaneu.

Mă rătăceşte ziua,
mă rătăceşte noaptea
şi drumul către mine
îl caut ne-ncetat.
Mă rătăceşte ziua
aştept să îmi dai dreapta
să te aşez de-a stânga
cu darul ce mi-ai dat.

Suntem normali
adică, formidabili!
Sub ochii tăi
o lume nouă creşte.
Sub mâna ta,
un mugure-nfloreşte.

Suntem normali
adică, formidabili!
Într-un sărut
fiinţa mea se prinde
de inimă
şi iute ţi-o aprinde.

Suntem normali
adică, formidabili.
O mângâiere
te prelinge-n vene,
balsam să-mi curgă-n
în zilele-poeme.

Mi-am luat graţios iubirea
şi am aşezat-o la loc de cinste;
Icoană a peretelui de la răsărit.

Soarele se priveşte fericit,
înflorind-o în fiecare dimineaţă
iar eu îmi umplu plămânii în fiecare zi

cu mireasma ei de iasomie.
Serile mă închin ei
şi îi aduc ode de dragoste mereu proaspătă.

Eşti busuiocul care a sfinţit izvorul
Şi steaua ce luceşte-n lacul
Unde mai plânge dorul!
Eşti floare-albastră-n ochii mei,
Mirificul parfumul de tei!
Şi seara-n bucium te prefaci
Când strigi şi îi aduni pe fraţi.
Şi eşti dorinţa cea mai vie
Pentru eterna, dulcea Românie!

Suflet bun, făcut scrum care-ţi e soarta, acum?
Din ce parte vântul bate să mi te ducă departe?
Suflet drag, răvăşit dacă-ai şti, cât te-am iubit,
Cât am plâns când ţi-a pierit umbra deasă-n asfinţit!

,,Ce ştii tu, îmi spuneai! Eu am strâns mucegai,
Boli, durere şi mult plâns, lumea asta mi-a adus!,,
Suflet bun, făcut scrum care-ţi e soarta, acum?
Din ce parte vântul bate să mi te ducă departe?

Ai plecat luând cu tine, primăvara.
Ai iubit-o atât de mult
încât ai vrut să fie numai şi numai a ta.
Te-ai dus singur, la sărbătoarea liliacului,
să păstrezi pentru tine floarea cu cinci petale,
trifoiul cu patru foi şi iasomia.
Ne-ai lăsat nouă lăcrămioarele...
Câmpuri întregi de lăcrămioare,
pe bărăgane, amintesc de trecerea ta.

Toamna blândă îţi trimit mesager la uşa ta
Şi soarele la zenit să te mângâie, aş vrea!
Frunzele să-ţi spună mut despre dragostea ce-ţi port
Când aduse sunt de vânt în al vieţii tale port.

Cu el, inima-mi aprinsă vine iarăşi să topească
Flori de gheaţă-nchipuite ce ar vrea să înflorească.
Tu, primeşte darul meu, fiinţa ce sunt şi-am fost,
Ce-a avut un rost mereu şi-acum parcă, n-are rost!

Blândă toamnă, dulce doamnă te trimit cu mere coapte
Către dorul meu, dorit şi în zi şi-n miez de noapte!

Cuvântul,
un gând ţâşnind din pământ,
o umbră înfăşurată
pe creangile copacului,
ramură cu ramură.
Cuvântul
trasează un destin
de iubire diafană,
un curcubeu uriaş.
Cuvântul,
o clipă din piatra
ajunsă nisip
pe o palmă de pământ
udat de lacrimi arzătoare
Cuvântul,
profund şi amăgitor,
lacrima îl ştie
din aripa idealului de stea
luminând universul!

Te-am căutat prin vise,
singuratic
dar tu erai prea sus,
în zbor urcând,
te-am căutat
şi mi-au răspuns lunatic,
îndepărtate aripi, fâlfâind.

Te-am căutat prin nopţi
şi aspre zile
dar tu erai prea sus,
în zbor urcând,
te-am căutat în visul tău, copile
şi te-am găsit
iubirea, legănând.

Te-am căutat prin timpuri
efemere
dar tu erai prea sus,
în zbor urcând,
te-am căutat în licărul de stele
şi te-am găsit
fiinţa-mi luminând.

De dorul tău, eu mă prefac în noapte;
Altarul tau de vis şi de iubire,
Iubirea îţi trimit in blande şoapte
Care să crească vis de fericire.

Încrede-te în ele şi urmează
A nopţii stea ce licăre duios;
Inima mea, destinul îşi urmează
Alături de un suflet maiestuos.

În nopţi aprinse, călător prin mine,
Nebună de iubire şi de dor;
Mă lasă ca să-ţi dărui clipe line,
Fii vraja mea şi-a nopţilor!

Ascultă marea şi chemarea,
Aşteaptă fluxul şi refluxul,
Ascultă vântul scrutând zarea,
Furtunii nu-i grăbi impulsul!

Ascultă ploaia-nsingurată
Şi bucură-te de-ai săi stropi;
Aşteaptă-o cu fiinţa toată
Când aşteptare nu mai poţi!

Si lasa timpul să-şi reverse,
(Din darurile ce le-ai dat)
Cândva-nmiit toate-aceste
Minuni ce Domnul ne-a lăsat!

Am aflat astăzi povestea
unei gări îndepartate,
unde orientexpresul
a oprit numai o dată.

Tot astfel, acceleratul
şi-a văzut de drumul său
şi lăsând în urmă satul
n-a avut păreri de rău...

Semaforul fară vină
s-a-nverzit de supărare
tot privind golaşa şină.
fără niciun tren în zare.

Iată cum pe negândite,
fără nicio programare
din visele părăsite
apăru un tren în zare.

Şi pe şina prospăt unsă,
cu ulei de busuioc
luneca vagonul care
aducea cu el, noroc;

Ce-l purta cu ea anume,
o fetiţă din popor
precum steaua fără nume
căutând doritul dor.

Nu mai ești tu să-mi definești iubirea
Si-un diagnostic bolii sa imi pui,
Nici ochii tai nu-mi mai scormonesc firea
Si azi sunt te iubesc-ul nimanui!

Raman padurea care te-a primit
La pieptul ei in orice primavara
Raman acelasi om indragostit
Ce toamna o resimte-ntaia oara...