Mihaela Suciu

Cî ghini li mai zâşi matali, draga me' prietenî! Buuuuuun!

Dan, Florin şi Raul, mulţumesc pentru prezenţa în pagina mea. Să aveţi inspiraţie!

Cica candva sa nascut un prunc,fiind din neam omenesc si cu nume de om chiar...dar,de...sa nascut el sa nascut,insa,cine sa-l invete a vorbi?Caci fiecare din neamul cel omenesc cu nume de om vorbeau aproape gresit si stalcit chiar in greselile lor.S-a facut un sfat mare pe atunci,de zvonea in lung si lat...iar daca doriti,apoi,si-n sus si jos.Mari oameni venisera sa ridice aceasta problema a pruncului,aceasta murmureala de straniu inteles.Pruncul zimbea,ei discutau.Si,de ma rog;fara vin nu e tolc in orice sezatoare si chiar conferinta.Si pe data s-a adus vin ros si vin alb de prin prejurul fiecaruia gospodar cu beci umplut cu ce trebuie.Vinu-i dulce,dulce-i vorba,dar mai dulce e limba!si,uite ca cel mai virtos in fraze slefuite si cu propozitii cuvinta din suflet cateva comentarii asupra limbii in care,sau mai bine zis;dialectul,in care v-a vorbi pruncul...Si vinul si-a jucat rolul important asupra unei natiuni perfecte in toate,care numai acesti semeni de oameni din BINE pot preface-n GHINI!Numai acesti oameni le indeferent de ce se produce-n tara,caci e bine cum e bine!Caci,oricum ca acasa nu e nicaieri!Si la fine,vreau sa spun ca,nu importa vorbirea,ci importa ce fel de?este omul....Nu judecati prea sever ceia ce e afisat de mine aici,ca pur si simplu m-am jucat putin cu cateva fraze!Fi-ti sanatosi!(Volontir D)

Mulţumesc de trecere, Volontir D!
Printr-o povestioară, iaca, aflăm de naşterea limbajului moldovenesc care merge "ghini" cu vin. Cât despre indiferenţa moldoveanului, problema este discutabilă.

Salutari!Fiecare problema ramine problema atit timp cat este discutata ca o problema din punct de vedere problematic!Si,bine este in binevointa omului ca sa se opreasca cugetind la orice fel de deranj fie lumesc,fie sufletesc.Altfel,trecem ca un stol de migratori din lumea asta spre un necunoscut cu nume in frunte"PROBLEMA",necunoscutul care a curmat gandurile oamenilor de-a lungul veacurilor.Si cand,insusi,viata devine o chestiune cu prolog problematic,cel care nu stie sa se descurce,apoi,ramine indeferent fata de inconjurul sau.Si cat este cald si bine,vreau sa ridic un pahar de vin pentru acei care vin si o sa citeasca aceste rinduri!Ei,daca ati citit,atunci,eu cu siguranta va zic:HAI NOROC!

Motto:
„ Toamna se numără bobocii!”

Ghemotocul de fată se cățără cu uşurinţă în pat, își puse pernuța pe umărul străbunicului, se ghemui lângă el, îndesă între ea şi „Bubu” jucăriile preferate: o gâscă şi cârdul de boboci din pluş, apoi, cu o voce fermă şi puţin alintată, spuse:
- Buubuuu, vleau o poveste lotundă!
- Paula-bobocico, n-ai învăţat să vorbeşti frumos! Mereu vleau, vleau... te rog, nu există? o dojeni bătrânul, strângând-o uşor la piept. Spune-mi! Ai fost cuminţică?
- Am fooosst! - şi adăugă repede micuţa peltică, încercând să dreagă minciuna: - Stiu, Doamne, Doamne n-o să-mi dea un flățiol și nici balza n-o să-l aducă! Te looog Bubu, ssspune-mi o povessste, o povessste cu bobossi!
- Ia să vedem noi „Călin” - zise străbunicul, căutând într-o carte. Unde sunt măi, bobocii? Iată!
„Şi pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ
Şi cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulţi.
- Bună vreme, măi băiete! – Mulţumim, voinic străin!
- Cum te cheamă, măi copile? – Ca pe tată-meu - Călin;”

- Nuuu, Bubu... asta o ssstiu, te log, spune-mi o poveste lotundă, lotundă... aia cu fetisssa... Un an de... Ăăă... Cum îi ssspunea?... A! Da! Un an de pomană!
Da! da! de... pomană.
- Vrei să zici "Un an de pomină”, nu?
- Da! Da! se bucură fetița bătând din palme. Aia o vleau! Ăăă... te log fumosss, Bubu!
Străbunicu mustăci un surâs în barbă, lăsă cartea deoparte şi, se puse pe depănat firul poveştii rotunde ca un ghem:

Un an de pomină

A fost odată ca niciodată, o familie nici prea mare, nici prea mică... fericită; în casă locuiau trei generații: bunicii, părinții și o fetiță năstrușnică. De ce năstrușnică? Stai să vezi și să nu crezi! Iată, un moment dintr-o zi oarecare în familia fetiței:
... Poc! și uşa casei se lovește cu putere de perete... Fetiţa trece ca o furtună spre bucătărie, ia în fugă de pe masă o plăcintă aburindă şi dispare. Doar strigătul ei... „Auuu! Auu! Uuu! Uuu!” rămase ca ecou, în urmă.
- Alex! Alex! Iar te-ai lovit mamă de prag? striga bunica, dar cine s-o audă?
Îi răspunse bunicul:
- Lasă, mâine desfiinţez pragurile!
- Măi omule, până crește mare năstrușnica noastră, desființăm tot! Hi! Hi! Hi! O să ajungem societatea „Demolarea”, dar fata să fie sănătosă! și bunica își văzu mai departe de treburi.
(Vezi! Asta e fetița năstrușnică: Alexandra-boboaca!... o mogâldeaţă mică, iute, iute, pe care toţi o strigă „Alex”- nume de băiat, primit datorită năravurilor ei, care se apropie mult de cele ale unui băieţoi. Spaima tuturor! Un titirez mereu în mişcare, zărit când în curte, când în casă sau pe stradă.)
În zilele ploioase: Jale!... Alex trebuia să rămână în casă şi atunci începea să-l sâcâie pe bunic cu veșnica întrebare:
- De ce toţi copiii au fraţi, surori, iar eu n-am?
- Nu eşti cuminte Alex şi nu te comporţi ca o fetiţă! o dojenea blând, bunicul.
Ţii minte când te-am îmbrăcat în rochiţa aia cu fluturaşi? Tu... Nu şi nu! vroiai pantaloni, că râd copiii de tine... Părinţii tăi când ies din curte, se strecoară stânjeniţi pe stradă, nu vor să dea ochii cu vecinii, de teamă c-or să afle o altă năzbâtie de-a ta. N-a scăpat niciun copil, de pe strada noastră, să nu poarte un semn de-al tău. La vecini, le-ai rupt florile, copacii, le-ai mânjit cu păcură gardurile, le-ai spart geamurile cu praştia şi câte şi mai câte... Nici la grădiniţă după o săptămână nu te-au mai primit; intrasei precum uliul între vrăbii. Cum să ne aducă barza un bebe? Spune tu... Eiii?!

Alex tăcea, apoi, se retrăgea în lumea ei, uita dojenile ca şi cum n-ar fi fost, iar cei din casă, din dragoste, uitau şi ei... până într-o zi, când, în curte zări maşina cu motorul pornit: „ Azi o să fiu şofer!” și n-a stat prea mult pe gânduri... Bârrr! Bârr! bârâia veselă la volan. “Ia să trag de manetă. Ce mai facea tata?... A! Pedala...”

Pocnetul sec: Buuum!, al impactului maşinii cu poarta solidă din fier, a ridicat toată casa în picioare.
- Vai! Vai! Veniți repede! Nenorocire! striga disperată bunica.
Au ieșit cu toții în curte, au constatat stricăciunile, dar acestea nu contau, conta fetița. În primul moment: Bine că Alex e teafără! doar s-a dat singură jos din mașină, pe urmă mama îl dojeni pe tatăl neglijent: - Numai tu ești vinovat! Ți-am zis să nu mai lași mașina pornită... iar el: - Am lipsit o clipă... Tu trebuia să fii cu ochiii pe fată!
Ambii părinți începură ciondăneala cu: ba tu, ba tu... Bunica a fugit după un pahar cu apă... Poate e nevoie! Bunicul, cu calm, a luat-o pe Alex în brațe:
- Te-ai lovit? Te doare ceva? Te-ai speriat?
Alex muțise și dădea din cap ”nu, nu...” la toate întrebările.
Când bunica, întoasă din casă cu paharul de apă, a decis:
- Trebuie s-o vadă un medic! fetiței i-a venit glasul: - Nuuuuuuuu! N-am nimic! Iertați-mă! N-am vruuut!
Seara s-a întrunit consiliul de familie. Mama, tata şi bunica au decretat: „O dăm la şcoală! Se va cuminți! Ce dacă are doar cinci ani şi jumătate?”. Bunicul n-a spus nimic, s-a abţinut.
Zis și făcut!
Familia a apelat la cunoştiinţe, s-a făcut rost de hârtii de la medic, şi, au înscris-o la școala din cartier, mai încolo, la câteva case de ei. Pe urmă, au început s-o lămurească pe Alex: Ce frumos o să fie! O să înveţe lucruri noi: să scrie, să citească, să picteze, să cânte. N-o să se plictisescă, va avea prieteni... Alex le-a spus sec:
- Merg! dar... vreau: fundiţe albe, guleraş cu dantelă şi toc cu peniţă pentru scris.
N-au mai încercat s-o convingă să scrie cu stiloul; bunicul a cedat din colecţia lui de ustensile de scris: un toc şi peniţe, bunica a împletit - la urgenţă - un coşuleţ din lână pentru călimara cu cerneală; să-l ducă Alex în mână, să nu se verse cerneala în ghiozdan sau Doamne ferește!, să nu se spargă călimara.

În prima zi de şcoală bunicul a lipsit, fiindcă... dimineaţa înainte de plecare, Alex a întrebat: - Da flori, nu am?!... și toți se întrebau între ei: - Unde sunt florile? N-ai luat tu? Dar tu?... atunci, bunicul s-a repezit să meargă la o vecină să cumpere flori şi-a alunecat; ghinion! a rămas acasă cu piciorul scrântit... a mers bunica după flori.

Toți erau mulțumiți, dar Alex era cea mai mulțumită. Țopăia într-un picior pe trotuar, de fericire.
Feţişoara ei? Numai zâmbet! de parcă ar fi spus:„Azi toată lumea este a mea!”
Din spate, privind-o pe Alex, se contura nostim un ghiozdan mare - gulerat cu dantelă; dedesuptul lui - două picioruşe mici, mici; în lateral - două mânuţe (într-o mână dansa, sus-jos, un buchet de flori); iar deasupra ghiozdanului - două fundiţe albe (ca doi fluturaşi care băteau din aripioare, în ritmul săltăreţ al fetiţei).
Mânca-o-ar mama de boboacă! gândeau cei trei membri ai familiei, privind-o.

La şcoală pe Alex a întâmpinat-o clasa cu bănci frumos aliniate, pereţii plini cu desene, litere şi cifre, ghivecele cu flori la ferestre, mirosul de var proaspăt şi perdelele albe ce se mişcau la adierea curentului atenţionând... Ssst! Aici se învaţă!

Învăţătoarea tânără i-a aranjat pe două rânduri, băieţi şi fete, după înălţime şi i-a repartizat în bănci, în pereche: băiat și fată.
Alex s-a grăbit să-şi ocupe locul; banca din faţă, pe mijlocul clasei, partea dreaptă, dar colegul a dat buzna, îmbrâncind-o. Ea i-a înfipt băieţelului, pe sub cot, doi pumni în coaste şi, stabilind astfel ierarhia s-a aşezat zâmbind victorioasă, pe locul dorit.

- Alexandra! strigă clar, răspicat, învăţatoarea, ajungând la numele ei în catalog.
- Prezent! a răspuns fetiţa... Oooau! Dacă o să mă strige mereu aşa, o să fiu ...cuminte, cuminţică! și-a propus Alex.
Când a vrut să se aşeze la loc, în bancă, tânăra doamnă a observat că mititica nu vede corect la tablă:
- Stai, nu te aşeza Alexandra!
A scos o pernă din dulap, a aşeazat-o pe scaunul băncii şi când s-o ridice: Hâc!, a scăpat învățătoarea un icnet, încercând s-o aşeze pe Alex... Mică, mică, dar voinică!
- Apleacă-te puţin spre pupitru, a îndemnt-o dânsa, să-ţi văd poziţia pentru scris.

Dezastru! Dezastru!... Alex arăta ca o cumpănă în echilibru precar. Picioruşele îi atârnau neputiincioase să atingă un punct stabil, spatele luase o poziţie aproape orizontală... noroc de mânuţele în care se sprijinea!
- Merg la cancelarie! Să fiţi cuminţi copii! i-a atenţionat învăţătoarea, ieşind din clasă.

În urma ei, colegul de bancă al Alexandrei, cu un rânjet sfidător pe faţă, răzbunător, urmare a celor doi pumni primiţi, i-a spus răutăcios, silabisind:
- Pi-ti-ca-ni-e!
Alex și-a împietrit lacrimile sub pleoape, însă, de furie, două săgeţi au ţâşnit din ochi spre coleg şi rapid a pus mâna pe coşuleţul în care ţinea călimara. Călimara deveni ad-hoc armă... Poc! a răsunat înfundat creştetul capului lovit... Cerneala s-a împrăştiat în mii de picături (artificii albastre, peste care se prelinse roşu, sângele picurând din rana proaspăt facută).
Copii au început să râdă, toţi repetând continuu: Pi-ti-ca-ni-e! Pi-ti-ca-ni-e!
Alex şi-a deschis ghiozdanul în care burduşise prune şi a început să-i mitralieze cu ele... rafale după rafale.

Aceasta era atmosfera, când a revenit în clasă învăţătoarea. Uimită, schimbată la faţă, ea a găsit tăria să-şi reţină enervarea şi calm a spus, dând verdictul:
- Alex, eşti prea mică! Am vorbit și cu doamna directoare. O să te primim la şcoală... la anul! Acum stai în clasă, până la sfârșitul orelor, când o să vină cineva din familie să te ia și o să discutăm. Copii! plec la cabinetul medical cu cel rănit, voi să stați cuminți! Alex să strângi toate prunele din clasă și să cureți cerneala de pe bancă. Ați înțeles?
Copiii au răspuns: - Da!
Alex n-a spus nimic.
După plecarea învățătoarei, fetiţa a ieşit demn din clasă, călcând apăsat. În urma ei ușa s-a trântit (ca de obicei): Poc!, dar ea și-a văzut de drum, n-a întors nici măcar o privire înapoi.
La poarta şcolii n-o aştepta nimeni. S-a aşezat pe bordură în aşteptare, și-a scos fundiţele din păr, a căutat câteva pietricele, a început să arunce cu ele spre un copac -să vadă dacă îl nimerește - şi a început să fredoneze cântecul ei de jale:
“Trişti şi negrii rămân norii,
Hai, Dunărea mea…
Toamna când pleacă cocorii,
De cum se revarsă zorii,
Hai, Dunărea mea…


Cât eşti Dunăre de mare,
Hai, Dunărea mea...
Tu curgi liniştită-n vale,
Şi n-ai nicio supărare ,
Hai, Dunărea mea…”

Tocmai atunci, a trecut pe acea stradă: ”Toamna”! (pesemne vroia să zărească bobocii din școală, să-i numere câți au început anul școlar). În joacă, Toamna a aplecat cu o pală de vânt crengile din dreptul porții și a zărit fetița pe care o cunoștea din anii anteriori. Cu vocea veselă, a întrebat-o:
- Alex! Ce face boboaca mea preferată?
- Mă gândesc!
- La ce pui?
- De unde să fac rost de slănină să ung școala... mânca-o-ar câinii, s-o mânce!
Mâine adun toți câinii din cartier și-i aduc aici în curte; să-i latre, să-i fugărească pe răutăcioșii din clasă ... să nu-mi mai spună în veci... piticanie.
Of, Toamnă! De ce nu ești tu Zâna cea bună?
- Mă rog, Alex, de unde știi că nu sunt?
- Fiindcă nu ai rochie albă, coroniță cu diademă pe cap și bagheta magică... Știu! și tu faci magie, dar... doar în natură. Tu colorezi totul! Ei, Toamnă... Ce să mai zic? Sunt supărată foc! Am rămas repetentă chiar din prima zi de şcoală! a răspuns fetița.
- Netoţii! Of! Of! puiul meu mic. N-am cum să te ajut și simt că iau foc... Îmi dau demisia! Așa nu se poate! Nu accept! a spus la furie ”Toamna” și...
S-a ținut de cuvânt! În anul acela, n-a mai fost anotimpul tomnatic. ”Doamna” a plecat spre alte meleaguri urmată de alaiul de ploi reci, vânt, nori negri, brumă. În locul rămas vacant, s-a întins în continuare, alene, cu mult soare „Vara” – sora sa mai mică... pomii au înflorit din nou... s-au întors chiar şi berzele, iar Alex a primit un frăţior! și...
Ce atâta vorbă... A fost un an de pomină!
Nu s-au mai numărat bobocii!!!
***
- Cam așa a fost! spuse străbunicul și se uită spre Paula, dar cine să-l mai audă? Fetița adormise și surâdea minunatelor vise pe care doar copilăria ți le poate dărui cu atâta candoare. Bătrânul răsfoi cartea cu versurile dragi:
“Toamna frunzele colindă,
Sunt un grier sub o grindă,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mână tremurândă,
Iară tu la gura sobei
Stai ca somnul să te prindă…” și ațipi.

O mângâiere şi un pupic pe frunte, îl trezi din picoteală pe bătrân. Nu simțise când se apropiase cineva de el. Zâmbea spre femeia aplecată deasupra lui:
- Când ai apărut boboacă-Alex? Mereu vii târziu de la serviciu. Doamne ce mare s-a făcut și ce frumoasă! își spuse el în gând.
- Ne adaptăm vremurilor, bunicule! zise tânăra luând cartea. O așeză cu grijă pe masă. Se aplecă cu dragoste spre Paula. Îndreptându-i un zuluf, încet să n-o trezească pe mititică, continuă: - După câte observ eu, aici a fost o poveste, nu?
- Da! O poveste lotundă! Mereu vlea și mă loagă să i-o spun, răspunse bătrânul. Doamne! Ce an de pomină am avut toți!
- Apropo Bubu, atunci - în acel an, bobocii nu s-au mai numărat! Dar boboacele?
- Mai ales boboacele! răspunse el chicotind... Ce să faci? Eu ți-am purtat ghinion, mi-am scrâtit piciorul.
- Bunicule, ghinionul tău – norocul ferestrelor! Mă gândesc că dacă n-o trimiteai pe bunica, cam după cinci minute spărgeam - de ciudă - câteva geamuri cu piatra și plecam în lumea largă...
- Paula începe să semene tot mai mult cu tine! Va deveni o năzdrăvană. Azi arunca cu pietre în pomi, iar când m-a văzut, spunea să-i fac o praștie. Ce zici Alex? N-o dăm la şcoală? întrebă bătrânul, făcând hazliu cu ochiul înspre mogâldeaţa cuibărită lângă el şi dusă în lumea viselor.
- Hi! Hi! Hi! Pesemne bunicule, ţi-e dor... de un alt an de pomină!!!
- Cam aşa ceva! Mi-e!

Tremurând de emoţii, aleg un plic din maldărul de pe masă. Gândurile nu-mi dau pace: - Acesta e competiția vieții mele, dar de data asta, o s-o câștig cu brio! Azi, o să fiu cât se poate de responsabil, să-mi duc la capăt ideile. Trag cu coada ochiului în stânga şi în dreapta şi văd că toţi concurenţii prezenţi au un plic cu acelaşi motto.
- Ăsta nu s-a schimbat niciodată! exclamă un vecin supărat, la fel a fost şi în anii anteriori.
- Dă-l naibii de mottou, îi răspunde altul în vârstă, importantă e tema. Îţi faci tema corect, e ok!, n-o faci, repeţi până la adânci bătrâneţi, dar atunci, ca mine, s-ar putea să te copleşească regretele: - Ei, ce n-aş da să am mintea de acum şi tinereţea ta … He! He! He!
Mă retrag într-un colţişor. Parcă am fi la “Loz în plic”. Rup plicul buclucaş şi filez foaia. Mare, scris să vadă tot chiorul:
“Cum vă imaginați viitorul?” (scenariu, patru pagini). Oare tematica celorlalți e identică? Parcă aceeaşi temă era şi anul trecut…
Of, temă despre viitor! De rezultatul obținut depinde: “A fi sau a nu fi!” Cel care câștigă... va deveni… dar să ne apucăm de lucru că: “timpul trece, viața merge”… Important este că astăzi am elan.
Încep să schițez textul mustăcind glume de care ştiu că n-ar râde nimeni, dar eu mă distrez copios. Să văd cât mă ţine “inspiraţiunea” şi teleportarea mea în viitor, deci:

Titlu: Libertate! (Fraternitate, egalitate sunt perimate, deci, tăiem! Mă repet, nu?, deci : - Fără deci!)
Timp: în viitor (normal că al vostru, n-o să-mi fac singur-singurel propriul viitor, dar vă fac un scenariu de-o să vă cadă plombele)
Personaje: voi; adică: tu, el, ea… și care o-ți m-ai fi (‘oților… Hi! Hi! Hi!)
Oare câte acte să cuprindă? Păi… să fie simplu, deci… de deci nu scap în veci…
Piesă într-un act (mă gândesc: să fie de caritate?... la naiba! meritați?)
(Repet mental decorul și acțiunea; să scriu cât mai concis. Acțiunea se petrece în viitorul îndepărtat, într-un circuit “ambulant”, adică într-o conexiune exterioară față de traficul normal de transmitere a datelor. Spectatorii fac parte din piesă, explicit: conexiune în conexiune.)
Scenariu:
Apare pe scenă actorul.
Actorul: - Tot înainte! Să ne perfecționăm tehnologic din scenariu în scenariu! Acesta este mottoul generației mele, transmis “tradițional”.
Ceilalți actori (spectatorii din sala-virtuală, în cor, râzând): - Și cum definești tradiția?
Actorul: - Tradiția este… tehnologia stră-strămoșilor noștri transmisă procesual, prin intermediul nostru, clonelor, clonaților voștri.
Ceilalți actori (spectatorii din sala-virtuală, în cor): Huooo! E plictisitor! Vrem altceva!
Urmează partea cu schimbarea rolurilor: actor-spectator. Un novice spectator ia locul pe scenă. (Primise meditații - on line - de la un expert în actorie:
- Băi, individule! Îți dau indicații suplimentare: - Șmecheria e să ai un scenariu trăznet.Cu cât vei acapara mai mult interesul cu atât vei avea mai multe replici cu ceilalți participanți-spectatorii. Vrei să fii actor? Ce naiba? Ne jucăm ori nu ne jucăm?... Fii pe val!... Cum ți-o fi norocul! Când acesta îți surâde, te conectezi rapid. Important este să fii pe scenă, să poți vorbi. Actorii sunt ultimii mohicani.“Pricepiși”? Nu uita!... suntem în secolul “viteza luminii”… cei mulți au uitat să vorbească, li s-au atrofiat corzile vocale și comunică doar datorită tehnologiei avansate, ce să mai zic de muzică? Vax! Tu ești înzestrat ereditar - ai voce.)
Actorul novice (intră în scenă, timid): - Cu! Cu! Cu! Cu! (cântat)
Spectatorii (aplaudă frenetic): Magnific! Ești unic! Bis! Bis! Bisss!
Se sting luminile. (Pană energetică)
Actorul novice așteaptă să se aprindă “flexiile”- analizoare plasmatice biometrice care identifică și oferă posibilitatea de vizualizare holografică a fiecărui individ; fără ele comunicarea: actor - spectator, nu se poate realiza.
Apare Speranța. Aprinde o lumânare-led.
Speranța (veselă): - Ia-te la trântă cu Viața! Trăiește la maximum!
Se aduce pe scenă Viața - un calculator secolul XX - Pentium IV.
Actorul novice (derutat, enervat): Asta-i Viață? Beh! Asta-i tradiție – second. Cine naiba mai are nevoie acum de procesoare de tipul acesta? Vreau Viața mea! Viața mea cea ireală! Ajutooor!
Pornesc instantaneu dispozitivele de reglare automată a condițiilor de mediu ambiant: compoziția aerului, temperatură, presiune, umiditate, luminozitate, etc.
Actorul novice se frământă, transpiră, fața devine lividă, se închide în lumea sa interioară. Holograma sa începe să aibă fluctuații… Alertă grad doi! Bip! Bip!
Dispozitivele de control a parametrilor individuali trec pe minim… Alertă grad unu! Bip! Bip!
Apare pe scenă un analizor de explorare subconștientă cu proiecție mentală pe ecran molecular care monitorizează starea de funcționare a sinapselor, numărul neuronilor activi… Alertă grad zero! Bip! Bip!... Tiiiiii…
Moderatorul anunță: - A clacat! Individ irecuperabil… definitiv transferat în lumea virtuală! Rebut social - fără hologramă! Din motive tehnice, reprezentația se reia peste jumătate de oră! Vă mulțumim pentru înțelegere!
Fleoșc! adică… punct!
Of!... M-am cam săturat de scris! Mă duc să mă plimb cu motorul. Am scris din patru pagini două… și ce elan aveam!... dar mai e timp, sunt tânăr, dă-l naibii de scenariu!
***
Azi e termenul. Ziua fatidică. Mă prezint cu scenariul de două pagini. Aștept la ușă. Îmi aud strigat numele. Intru. Comisia este reprezentată de o singură persoană. Ridic jobenul și fac o plecăciune.
- Jos masca paiață! spune Marele păpușar - șeful, examinându-mă… continuă: - Ți s-a cam rupt ața vieții, nu? Păi, cam așa se întâmplă când tragi sforile… tot cu gândul la joacă. Ia să-ți văd scenariul! Sunt cel mai aprig critic… alfa și omega! Ha! Ha! Te ha-ha-lesc, păpușă!
- Prea mărite șef, din “Pomul cunoașterii știițifice” mi-am croit scenariul după cum m-o dus capu’ meu de lemn. Nu l-am terminat! și cred că mi-am cioplit crucea… virtuală. Te rog izbăvește-mă, nu-mi mai da să scriu scenarii… fă-mă Om, că a ta e tehnologia și puterea. Amin!…
- Lasă gargara Pinochio! Scenariul!
- Eu-Pinochio, clona după chipul și asemănarea ta! am dreptul la o ultimă dorință?
- Zî-i! - mustăcește șefu’-n barbă…
- Tată care-mi ești - Gepetto, dă-mi, te rog, alt motto și jur c-o să rescriu scenariul!
- Respins! Ho! Ho! Rămâne motto: “Liberu’ arbitru!” - valabil pentru toți.
- O bucățică de ață! Plizzz!
- He! He! He! Șchecher mai ești Pinochio… umbli cu subtilități, mă tratezi ca pe Dumnezeu!
- Păi nu ești tu tatăl nostru, al tuturor păpuşilor? Azi, știu că n-o să câștig marele premiu… n-o să devin un băiat adevărat, dar te rog, puţină aţică, lungeşte-mi viaţa că mi s-au cam lărgit legăturile pe la încheieturi…
Gepetto ia mosorul cu ață și începe să refacă păpușa. Cântă:
Mosorelul se-nvârtește…
(foarfeca): Țac! Țac! Țac!
Păpușa se șmecherește…
(foarfeca): Țac! Țac! Țac!
Toată ziua-i cu motorul
(foarfeca): Țac! Țac! Țac!
Și tăticu-i duce dorul
(foarfeca): Țac! Țac! Țac

- Gata Pinochio… Fugi la joacă! O să mă gândesc ce temă să-ți mai dau… mottoul rămâne la fel!... Heiii! Unde ai dispărut?

- Nu pânge, puiule… viața e frumoasă! Lasă, lasă... Hai, lasă, nu mai plânge! Uite, ia un măr! Ia, e soi domnesc, galben-portocaliu cu dungi roşii. În Domneşti, nu există pom mai roditor ca el. Eu şi mărul suntem de-o seamă, bunicul tău l-a plantat când m-am născut.
- Nu mamă, viaţa nu-i frumoasă! Tu ești frumoasă!, iar prostul ăsta nu vede.
- „Prostul ăsta” e taică-tău, te-am rugat să-l respecți.
- Dar el, de ce nu ne respectă? De ce nu mă strigă pe nume? Pentru el, eu sunt „tu”: - Hei, tu! du-te și adu... Hei, tu! fă... iar când e nervos: Bastardul mă-tii! De ce eu sunt bastard? Și nu e vorba doar de mine, dar cu tine ce are? De ce mâncarea pe care i-ai pus-o în față, nu i-a plăcut? De ce spunea: - Asta-i mâncare de doi lei – lături! De ce a trebuit s-o arunce? De ce tu nici măcar n-ai apucat să mănânci? De ce?...
***

Băiatul știuse c-o să iasă rău, de când sărise gardul. Fugea cu sufletul la gură... - Acuș o să mă prindă! – își spunea în gând, mânat de frică.
Frica era cea care încerca să-l ajungă. Frica era și în interior, dar și afară. Cea din interior mușca al naibi, cea de afară îl fugărea... Frica!, frica!
„Frica” era parte din viața lui zilnică, de parcă erau îngemănaţi.
Când „nemernicul” - cel pe care mama sa îl numea „taică-tău” - a intrat în casă, soră-sa geamănă – „Frica”, s-a prelins perfidă prin deschizătura ușii și stătea zâmbind în umbra „lui” – a celui mai puternic, barându-i băiatului calea de scăpare. Posibil ca această soră să fie rudă de sânge cu „Moartea” că prea apăreau amândouă odată.
- Te omor! - țipă tăică-său, și-i șterse un dos de palmă.
Se aplecă sub duritatea ei, a doua o încasă maică-sa, care a intervenit :
- Lasă-l bărbate!, hai la masă, deja ți-am pus mâncarea și s-o răci!...
Băiatul profită de acest moment și o luă la fugă. Restul doar intuise...
Desigur „prostul” a dat cât a putut în ea, mama lui. Ura faptul că n-a avut curaj să-l înfrunte; de vină era „Frica”!
S-a întors spășit, plângând, când totul se terminase:
- Iartă-mă mamă!
- Lasă puiule, trece...

Femeia își pleacă fruntea. Mâna ei se încolăcește peste mijloc... „Durerea vine de acolo!” - oftează în gând, să nu audă băiatul, dar el e prea concentrat să pună întrebări, prea mic să găsească singur răspunsuri...
Ştia de la mama lui că purta numele unui domnitor – Radu (de la Afumaţi), cel care atestase prin hrisov localitatea aflată la jumătatea drumului dintre cele două capitale ale Ţării Româneşti – Câmpulung şi Curtea de Argeş. Casele domneşti, de odihnă, pentru familia Basarabilor, dăduseră şi numele localităţii – Domneşti. Îi plăcea să asculte poveşti despre locurile natale, dar cel mai mult îi plăcea să colinde pe malurile râului Doamnei.
***

Radu era în drum spre Grasu, prietenul său. Fusese pe malul râului cu undiţa. La munte plouase, apa era tulbure şi nu reuşise să prindă nimic.
Trecuse de „Monumentul eroilor” (ridicat în centrul comunei) şi se îndreptă spre strada unde locuia Grasu. Ăsta le știa pe toate (citea tot ce-i pica sub ochi) și-i promisese c-o să-i arate „niște” reviste. Când i-a spus „niște” a clipit, deci trebuia să fie ceva trăznet.
Lângă gardul verde se gândi: „Ici stă Florica!, bună bucățică” - așa o considera Grasu -, când a auzit râsul. Cum să nu-l recunoască? (Avea nevoie însă de certitudine.)
Șipcile erau solide și bine îmbinate, abia fusese construit gardul. Dacă ar fi avut constituția Grasului – ăsta făcea sală, nu glumă! -, din două mișcări, era sus, dar așa... s-a cam chinuit, dar tot a reușit.
Se prinsese bine în mâini, își curbă spatele, se opinti și apucă să treacă piciorul peste gard. Aruncă o privire. Ceea ce văzu nu-i plăcu... chiar deloc; „el” râdea și o strângea pe „ea”, de mijloc, iar ea se retrăgea; ba că ar vrea , ba că nu ar vrea... „Ea” e Florica - țoapa - căreia-i plecase bărbatu-su în străinătate și o lăsase cu un copil de cinci ani (asta o știa de la Grasu). Le trimitea bani, altfel de unde gard nou?
Locul ales nu era strategic fiindcă l-a zărit „el”:
- Crucea mă-tii!
- Lasă-l, în plata... știi doar că mă-sa e mâncată de „rac”! – încercă ea să-l îmbuneze...
Băiatul credea că n-o să reușească să sară, dar izbuti și o luă la fugă... Uitase de Grasu și de revistă... frica era mai puternică. Cu „ăsta” nu-i de glumit!
În urmă a auzit: - Poc!, o piatră. Nu l-a atins, doar glasul lui l-a ajuns din urmă:
- Marș acasă, bastardule! Dacă spui ceva mă-tii, te omoooor!
”Lasă c-o să afle mama, brută ce ești! Crezi că dacă m-ai amenințat cu moartea o să tac? Ai să vezi tu... nenorocitule! și tu – fufă, n-o să scapi de bărbatu-tău... te spun și pe tine!”

***

”Furia asta nu-i bună! Trebuie să fie iertare...” – gândește ea, mama, ascultând șirul de dece-uri, ce-l înșiră fiu-său. El parcă presimțind că e cazul să-l încheie, adaugă:
- Da! mamă, viața o să fie frumoasă... Când voi fi destul de mare o să am propria casă. Atunci vom fi doar noi doi. O să am grijă de tine, mamă! O să mă fac doctor! Voi fi om mare! Ce e racul mamă? și-și sterse lacrimile de pe obraz cu dosul palmei.

Mama îl ia în brațe, se leagănă odată cu el. Brațele sunt moi, palmele ei aspre. Stomacul o doare, dar mama zâmbește:
- Nu plânge puiule! Hai dormi! Mâine ai să mergi la Bădeşti la mama tatălui tău, eu voi merge la consult, o să mă fac bine, nu stau mult, într-o săptămână o să revin, o să fim iar împreună și o să fie bine... Da? O să fie bine! Mă auzi? Hai, nu mai plânge...
- Da! mamă – răspunde băiatul, aprobând-o, deși în gând îi rămăsese ideea: „când se va întoarce mama de la control (o săptămână trece repede), o să-i povestească toată tărășenia.”
Se culcă. Îi pare rău că din cauza lui, a fost iar scandal cu urlete și înjurături... și mama nu trebuia să ia bătaie... Mama îl leagănă și brațele ei sunt moi... ”nu plânge puiule!...” Adoarme.

***

Nu-i place defel aici la Bădeşti. Și „baba” - mama „ăluia” căruia trebuia să-i spună tată -, și a dat arama pe față. Poate uitase sau poate nu uitase (naiba știe!), dar parcă nu, să închidă ușa WC-ului din spatele casei, cert este că bobocii căzuseră în gaură și muriseră. Faptul era consumat. Baba l-a ocărât:
- Nimic nu-i de capul tău, dar la ce să mă aștept? și doar i-am zis lui fiu-meu, să nu se lege la cap cu o femeie cu un copil - vacă cu vițel.
Aha, deci „ăla” nu-i tăică-său - gândi băiatul și-și asumă moartea bobocilor, bucuros de cele aflate.
Se uita - cocoțat fiind pe gard - de-a lungul drumului. Număra mașinile ce treceau sortându-le după județul de înmatriculare: una de Vâlcea, două de Bucureşti, dar cele mai multe erau de Argeş – patru.
Trecuseră deja patru zile, mai avea trei și o să plece acasă. Așa i-a promis mama, că stă aici o săptămână. Cel mai greu îi era noaptea; plângea. Ziua îl apuca dorul, atunci își făcea de lucru prin grădină să nu-l vadă baba.
„Uite o căruță! Parcă ar fi nenea Gheorghe – vecinul lor care face cărăușie. Da desigur este el, deși nu se vede, îi cunoaște calul, are motocei roșii la urechi.”
- Bârrr! Chiar pe tine te căutam, Radule. Du-te și-ți ia bagajele și anunță că pleci acasă, trebuie să te duc s-o vezi pe mama ta. Grăbește-te că nu-i timp!

Cam mohorât azi nenea Gheorghe,- gândește băiatul, nu-i prea arde de vorbe. Data trecută glumea: - Di, Dacia! și atingea ușurel crupa calului. Dar acum...
- Nene Gheorghe, pot să țin eu hățurile?
- Ia-le, dar să fii cu grijă. Ia și biciul, să nu atingi calul, doar te prefaci. Ai înțeles?
Băiatul e fericit; a plecat mai devreme decât se aștepta şi nenea Gheoghe l-a lăsat să conducă... Di! Di! îndeamnă calul, iar calul... Tropa trop! Tropa trop!... deja se vede localitatea lor, mama îl așteaptă, o să fie bine...

- Bârrr! oprește nenea Gheorghe calul în dreptul cimitirului. Bârrr!
Tatăl băiatului, îl vede și vine spre ei cu o sticlă de băutură într-o mână și cu un pahar în cealaltă.
- Mulțumesc Gheorghe că l-ai adus! Tu - spre băiat – ia-ți bagajul și du-te înăuntru lângă ceilalți.
Radu nu stă pe gânduri, ia bagajul, sare din căruță și repede în cimitir; acolo, poate îl așteaptă mama.
În urma lui bărbatul toarnă un pahar de alcool și-l întinde spre nenea Gheorghe:
- Să fie de sufletul moartei! Nu intri și dumneata?
- Bogdaproste! Dumnezeu s-o odihnească! Să-i fie țărâna ușoară! și dă paharul peste cap... Nu, nu intru! Am ceva treabă...

Radu se apropie timid de grup, o caută pe maică-sa, trece pe lângă două femei:
- Săracu! - spune una.
- Da, ce bine seamănă băiatul cu ea, măi, măi... răspunde cealaltă. Păcat de ea, prea tânără s-o prăpădit. Cică n-o mai suportat durerile și s-o aruncat de sus - de la etaj... eu așa cred, că prea e mușcată la gură, tu... și când o desfăcut-o la „otopsie” era toată mâncată de rac... Doamne ferește! și-şi face cruce.
Întors după ce-l „cinsti” pe nenea Georghe, bărbatul îl luă la rost pe copil:
- Nu sta țapăn! Du-te s-o pupi pe mă-ta!
Radu stă nemișcat, nedumerit:
- Unde e mama?
- Mai întrebi mult? Am așteptat să vii, s-o vezi, o plecat și popa, am ținut oamenii ăștia aici – în soare, iar el întreabă... Uite colo! în coșciug...

Băiatul se uită cu coada ochiului la moartă şi răsuflă uşurat, chipul nu seamnă defel cu al mamei... Păi asta e o hoață! Asta nu-i mama! Hoaţa joacă teatru, măi oameni voi nu vedeți?... face pe moarta! Iar mama nu și-ar fi dorit să fie înmormântată aici. I-a arătat cândva unde; lângă părinții ei – buneii, nu în locul ăsta, separat, la margine de cimitir. Se uită spre „el”... Mincinosule! Ai dus-o pe mama la spital şi ai adus femeia asta să joace rolul moartei numai ca să ne iei casa... dar nu scoate nici un cuvânt – de frică! Se apleacă ca și cum ar vrea să-și încheie șiretul...
- Stai nebunule! Unde fugi?... Al naibii bastard!... Bă, voi terminaţi-vă treaba! zise bărbatul clătinându-se spre gropari şi continuă... Haideţi!, oameni buni, la crâşmă... să fie de sufletul ei...

***

Ascunsă de ochii lumii, pitită în verdeaţă, stă o căsuţă. Ocrotitor, străjer domnesc, un măr... Tiptil îşi strecoară rădăcinile pe sub temelia ei luând-o pe palmă şi crengi viguroase o îmbrăţişează strâns. Abia perceptibil rădăcinile se înalţă spre cer. Sus, icoana mamei are privirea atât de blândă. Ferestrele uimite privesc spre ea; fiecare au câte un surâs pentru această întâmplare ireală. „De ce bat clopotele, mamă?”
Un vis a prins rădăcini, creşte şi se înălţă cătinel. Iată! i-au înmugurit aripile. C-o palmă, destinul i le frâge.
Pe aripi de măr domnesc, celelalte vise îşi iau zborul... doar un chip ascuns suspină.

Autor : Mihaela Suciu

O zi fără tine - e beznă. Două, trei… - insomnii. Te rog! Scrie-mi, două cuvinte!... Mu-mu-mulţumesc!
Bravo! Viţel la poartă nouă! zise în gând, împăturind biletul. Plecă să-şi caute iubirea.
Merse şi merse, din poartă-n poartă, până dădu norocul peste ea. Dădu, aşa de tare, că se prezentă la medic:
- Please, adeverinţă că sunt vie!
El se uită spre telefon.
- Nu, nu e cazul să sunaţi la 112! Jur, sunt întreagă la minte, chiar mi-am găsit jumătatea, dar nu se angajează într-o relaţie, vrea referinţe despre mine. I-am arătat hârtia aceasta şi mi-a cerut adeverinţă. Citiţi!
Regrete eterne! - două, nu?

Regrete eterne ai aratat
Semn ca bine ai cugetat
Cand la libertate ai renuntat
O relatie este foarte serioasa
Cand de iubire se renunta si la masa
Si ca sa arati ca esti vie
Iubire faci si pe o farfurie

Petrescu Dan, dragostea trece prin maţe!

Ecce homo!
- Heiii! te zăresc… Da, ești lumina de la capătul așteptării! Heiii! Ne vezi?... Suntem aici, pe balcon, eu și Suflețel! Heiii!...
Toată ziua, Suflețel a fost nerăbdător: - Când vine? De ce nu apare? De ce? și iar: De ce?...
Suflețel te-a zărit și tropăie fericit. Dă din piciorușe copilărește; le simt ca atingeri diafane de fluturași. Mă gâdilă în stomac. Încerc să mă abțin. Râsul năvălește:
- Hi! Hi! Hi!
Vecina se uită spre mine, face un semn spre cap, aşa… c-aş fi dilie. Supărată de hohotul meu, trântește geamul.
- Mi-e bine, iubire! - strig fericită… E atât de bine, iubiiite!... Tu îmi aduci primăvara!...
- Suflețel, vezi? Se întorc cocorii acasă!, iar Suflețel, vesel, mă completează : - Uite, escadrilele de bombardiere!... Bârrr! Bârrr! - imită zborul lor.
- Bîzzz! Bîzzz! Da, Suflețel, sunt bondarii… Trag din greu plasa înserării; au pescuit iar rod mănos de stele.
Bondarii trec, rânduri-rânduri, pe deasupra noastră. Geamurile vibrează, rezonează cu zumzetul lor și eu zumzăi împreună cu Suflețel:
- Zîîî! Zîîî! Zîîî!
Te aștepți să explodeze, din clipă-n clipă, oricare din noi: geamurile, eu sau Suflețel; sau poate toate laolaltă. Pocnesc mugurii magnoliilor: Poc! Poc!
Blocurile privesc cu ochi negri cerul. Câte o stea aruncă firimituri de speranță. Ferestrele se luminează și-și dau binețe una alteia: - Bună seara, vecino!... Bună seara! (Vecinii mei nu se salută.)
Cânt din toată inima: ” Bună seara, iubite! te aștept ca și când, numai dragostea noastră ar fi pe pământ, mai presus…”
Planezi. Îmi atingi brațele. Le întind spre gâtul tău. E atâta calm în atingerea ta. Liniștea se strecoară în noi.
Ne privim. Mă iei în brațe. Stăm pe covorașul verde - Edenul nostru. Îmi așez capul pe umărul tău, iar tu începi să depeni povești. Nu ești Șeherezada și petecul de sub noi nu-i covorul lui Aladin din ”O mie și una de nopți”. Pare obișnuit, dar este vrăjit; țesut cu descântece vechi. Poartă în el multe povești. Dacă nu ar fi poveștile tale, le-ar spune pe ale lui, dar tu ai propriile povești despre locurile pe care le vezi din înalt.
Cuvintele tale izvorăsc, se adună-n oceane, conturează țărmuri. Glasul tău curge molcom. Eu și Suflețel stăm cu gurile căscate. Florile din chenarul covorului se adună încet, încet, mai aproape de noi să te asculte; doar păsările măiastre, sfioase, rămân încadrate în romburile țesăturii. Au muțit cu ciocurile deschise; poveștile tale sunt minunate!
Uneori ești trist, dar nici atunci nu ne plictisim, chiar dacă nu avem internet. Avem patefonul cu o singură placă: ”Non, je ne regrette rien”, avem radioul cu tranzistori, avem și tv-ul alb-negru… sau ne imaginăm fântânile arteziene și privim curcubeul, răsfoim Almanahul Cutezătorii… Tot înainte!, spunem baliverne și râdem cu gura plină cu dulceață de cireșe amare, bem apă rece și ne ștergem cu dosul palmei...
Adormim fericiți. Covorul fermecat ne acoperă. Fire verzi se împletesc deasupra. Florile se apleacă. Păsările încep să îngâne cântecul inimilor noastre pendulând metronomic: Tic!-Tac! Tic!-Tac!
La răsărit, covorul fermecat se deschide ca o carte, iar eu cu mâini tremurânde te iau în căușul palmelor. Le întind spre cer. Te sărut îndemnându-te:
- Zboară! Ești liber – iubirea mea! Înalță-te!
Suflețel e supărat; ar fi vrut să rămâi. Bosumflat își lasă colțurile gurii și plângăcios mă ceartă: - De ce l-ai lăsat să zboare? Ești o rea! iar eu îl amăgesc:
- Hai! Hai, că avem treabă!
Împreună întindem covorul la soare. Razele gâdilă straturile de flori țesute rânduri-rânduri.
- Suflețel, să ne uităm atent, să vedem ce voinic răsare primul! - încerc să-l duc cu vorba.
V-am spus că acest covor e fermecat…
”Voinicul Ghiocel ridică pălăriuța să culeagă roua, își drege glasul adresându-se consoartei:
- Hîm! Lăcrămioara! Fa, n-auzi? Iote ce decapotată roșie a trecut! Vrei să iau una la fel și să colindăm haihui?
- De ce mă trezești cu noaptea-n cap? Iar tragi clopotul? Vrem să dormim! - îi reproșează aceasta adunându-și pruncii - copii miniaturale ale lui Ghiocel.
- Of, femeile astea! Aseară știam ce vrea - o mașină roșie, acum vrea altceva… Of! of! își pleacă Ghiocel supărat clopoțelul. Am să tac!”
Tac!
De vizavi, vecina se uită spre covorul meu bodogănind… Aceleași vorbe în fiecare dimineață:
- Oameni buni, uitați-vă!, iar și-a întins nebuna vechitura spălăcită la aerisit. Culcă-te, fa! în casă. Nebuna naibii! Duce-ți-o, măi, la ospiciu! Aruncă, nebuno, zdreanța aia! Cine dracu’ mai poartă astăzi scoarțe oltenești?
Dar mie nu-mi pasă ce spune lumea. Deschid brațele strigând:
- Doamne, ce mult te iubesc!... Heiii! Te iubesc! Te iubesc!
Zefirul îți poartă râsul, iar ecoul lui – verde iarbă, descrește între zidurile din voi:
- Te iubesc!… esc… esc… esc… esc… esc…

Hei, voi!, suflete cu aripi frânte… înrădăcinaţi în betoane… Ce proști mai sunteți!

- Fa Leano, m-a sunat Jicu, frate-miu, că mâine e musai să fim la ora şepte la livadă. Începe culesul prunelor! Fă bine şi anunţă-ţi neamu’, să vină la noi, să ne organizăm, da înainte de asta, toarnă-mi o bere să-mi dreg glasul. Își mângâie cu vădită plăcere haina şi continuă: - De haina mea nouă, ce zici?
- Ce să zic? O salopetă! S-o porți sănătos!
- Ei și tu... salopetă. Nu vezi?... Culoare, material... și are și inscripție. Dom’le, neamțul tot neamț!
- Doar n-ai luat-o de la second – hand?
- Doi poli! Ieftin și bun!
- Gata! Fug să-mi aduc neamurile.

Cam asta era discuţia părinţilor mei. Până vine neamu’, eu - fiica lor, să vă pun în temă:
Tata are zece fraţi, unu şi unu. Împreună stăpânesc un petec de pământ la ţară; o livadă de pruni. Din unitate de neam, n-au împărţit bucata în bucăţi-bucăţele şi nici n-au vândut-o. Au hotărât ca toamna, când se coc prunele, să se anunţe, unul pe celălalt şi să vină fiecare cu “famelia” lui, să culeagă. De fapt culesul, e doar pretext: de-a se întâlni cu toții și să petreacă. Abia aștept momentul!

Au venit neamurile mamei. Mama îmi face semn să mă apropii.
Tata tuşeşte ca să se facă linişte, își mângâie salopeta nouă cu o deosebită satisfacție şi ia cuvântul:
- Ne-am adunat aci, fiindcă mâine începe acţiunea anuală de strângere a recoltei de prune. Anul acesta trebuie să ne mărim venitul “fameliar”, adică să mărim norma de cules prune şi deci, trebuie să ne organizăm, să vedem ce responsabilităţi revin fiecăruia. Fiică-mea va face, inventarul “fameliei” pe categorii de vârstă… Zî-i fato! Îmi întinde o hârtie.
Eu mută. Mă gândesc: “Ce naiba l-o fi apucat pe tata? Auzi normă!”
Tata:
- Ai muţit sau ai uitat să “ceteşti”?
Eu agitată:
- Cum să uit? Şi încep să turui textul scris de tata până să apară mama cu neamurile:
“Inventarul afectiv al fameliei noastre este compus din: eu-fiica, doi părinţi, bunicu’ şi bunica, un unchi, o mătuşă, doi nepoţi: Georgică - 10 ani, născut la 10 februarie 2000, ‘nălţime -1,50 metri, ochi căprui, păr şaten şi sora sa geamănă – Georgiana - semănând leit deci nu e cazul s-o mai descriem.
Total efectiv = 9 persoane.”
- Tată, dar de ce ne trebuie inventar? - întreb curioasă.
- Să nu pierdem forța de muncă pe drum! Celor mici să le ştim datele de identificare, pentru poliţie. Un om lipsă, venit lipsă! Acu să ne organizăm, spune tata... fiecare membru trebuie să-şi care echipamentul personal:
- pentru dormit: o pătură ş-o pernă;
- pentru hrănit: o lingură ş-un castron; cană nu luaţi fiindcă apă se bea din “blidonul” comun.
Pentru preparat “jemul” de prune vom lua: ceanul mare de 50 kile, pirostriile şi linguroiul.
Pentru depozitat, transport şi conservat vom lua 20 bucăţi PET-uri de 5 litri fiecare; sunt uşoare, se închid perfect şi nu vom avea pierderi.
La faţa locului, când ajungem, vom pregăti un borş bun-bun, din adunătură de legume şi tacâmuri Avicola, că doar n-o să ne rupem dinţii cu găinile lor de ţară.
- Cumnate, da ciorba în ce-o fierbem? – intervine unchiul.
- Cum în ce? În ceaunul mare. Seara mâncăm o tură, dimineaţa încă o tură, ce rămâne turnăm în “blidoane”. Spălăm ceaunul şi turnăm prunele. Pe măsură ce culegem şi facem “jemul”, îl turnăm în “blidoanele” rămase goale. Cele cu borş le-om goli până se termină ultima şarjă de “jem”, aşa că le folosim şi pe ălea. Corect, nu?
Pâine sau mămăligă îşi ia fiecare, după cum poate duce în “schinare”.
Tu fato, să-ţi iei laptopul, să scrii cronica “fameliară” zilele astea, poate trimiţi şi la concurs literar, că nu strică să ai la CV, când te-oi mărita, cât mai multe “diploame”. Să iei şi bâzdâgania aia pentru net, să vedem ştirile, să ne informăm ce se mai întâmplă prin lume; că n-om fi, aşa ca toţi proştii! ne culcăm deştepţi, nu? şi ne sculăm cu noaptea-n cap… la prune!
Toată lumea să se uite pe unde calcă, să nu se accidenteze, nici pe drum şi nici la livadă, că nu am plătit asigurarea pentru sănătate şi ne spitalizează gratis, dracu’. Înțeles?
- Tată, dar nu mergem cu mașina?
- Nu! E an de criză, mergem cu trenul! Pe ce lume trăiești, fato?

Zău dacă mai pricep ce-i cu tata! Nu credeam că un om se poate schimba peste noapte, darămite în câteva ore? Din omul omenos, hazliu, tata devenise hapsân… parcă era o haină întoarsă pe dos. Nu-l mai recunoșteam.

Am mai primit mici instrucţiuni şi fiecare şi-a făcut bagajul.
Încărcaţi ne-am deplasat pe drumul naţional de ţărani, încolonaţi în şir indian, spre gară. Tata mergea în faţă cu lanterna aprinsă, conform normelor de circulaţie pe drumurile publice, iar eu ultima ca să am efectivul “fameliei” în faţa ochilor şi să fac inventarul din mers. Toți eram îmbrăcați ca de zile mari, numai tata era în salopetă.
Ajungem în gară. Trenul personal era tras la linie. Șuieră dând semnalul de plecare, aşa că stricăm rândul şi ne bulucim, unul peste altul, să urcăm în vagon. În compartiment ne aşezăm pe băncile de lemn cu muşama veritabilă, care însă nu rezistase briceagului; dovadă pomelnicele cu cei vii - trecuţi prin tren, încrustate peste tot.

Tata strigă:
- Fato, inventarul!
Îl fac rapid pe degete, murmurând: ”eu, doi părinţi, bunicu şi bunica, un unchi, o mătuşă, doi nepoţi: Georgică; 10 ani, născut la 10 februarie 2000, nălţime… ăăă?… 1,50 metri, ochi căprui, păr şaten şi sora sa geamănă – Georgiana – semănând leit, deci nu e cazul s-o mai descriem”… și strig:
- Total efectiv nouă persoane!
- Bravo! respiră uşurat tata.
Trenul se pune în mişcare prinzând ceva viteză.
În compartiment intră un tânăr oacheş, curăţel, mama-mi dă un ghiont, să-i fac loc lângă mine. Politicos acesta se prezintă înainte de a lua loc:
- Sărut mânuşiţele, mă numesc Angelo Alberto Ronaldo, reporter!
Mama dă să-i zâmbească, dar rămâne cu gura căscată şi zâmbetul în gât fiindcă trenul se opreşte brusc. Cineva, pesemne, a tras semnalul de alarmă! De afară se aud vociferări şi ne bulucim toţi la fereastră, să vedem ce-i.
La capătul podului ce uneşte mahalaua cu restul civilizat, un cetăţean agita o pancartă pe care scria: ”Hoţii! Hoţii!” iar el striga cât îl ţinea gura: ”Criminalii! Criminalii! Moarte!”
Tânărul Angelo iese să prindă ştirea. În urma lui aleargă conductorul trenului atenţionându-ne:
- Închideţi geamurile, trageţi perdelele, ocupaţi-vă locurile, păstraţi-vă calmul, verificaţi centurile personale, imediat demarăm!
Acest imediat durează o oră, şi, trenul se pune în mişcare dar… tânărul oacheş nu s-a mai întors în compartimentul nostru, drept urmare nici mama n-a mai avut motiv să zâmbească.

Iată-ne! la destinaţie, în livadă.
“Famelia” noastră, ajunsă prima, se ocupă cu ridicarea taberei, iar eu pornesc laptop-ul să prind ştirile.
Să leşin! Mama mă observă şi se repede cu “blidonul” de apă, ceilalţi după ea şi… rămân toţi cu gura căscată… tânărul din tren era pe post!

“Gentile ascultatore, vi parlato de la Buhăieşti, Angelo Alberto Ronaldo, de la televiziunea rromena.
In questa sera, treno personalo a calcato una canina negro per la stare de ebrietate. Amigo de questa, e fratelo del canino - Barbadone - ultimo mohicano di grupo bugetaro -reformato, qui agitato pancarto: Hoţii! Hoţii! e făcuto greva foamei a capo del podo, apostrofato la conductore del treno: Asasino! Morte! e pe urmă bătuto morto.
Una maşina poliţia locale, qui s-a deplasato per la vedere, făcuto la cercetare del accidento, e una grande multimea populaţione locale a participato la înhumare del canino.
Vi parlato de la Buhăieşti, Angelo Alberto Ronaldo, de la televiziunea rromena, lidero uno, per tuti rromi, ţigano e jitano del mondo, qui e cazato ocazionale a Roma. Buonasera!”

Mama extaziată, văzându-l pe Angelo:
- Mânca-l-ar mama de îngeraş!
Tata:
- Fa Leano, unde naiba ai văzut înger oacheş? iar mie… Angelo ăsta-mi miroase a plagiator, ştirea o fi noutate, da!, dar… stilul, ba!

Şi bine-nţeles că s-au ciorovăit pe tema asta şi nimeni nu s-a mai ocupat de tabără, toţi urmărind ştirile date pe posturile private, care sunau cam așa:
- Ca să nu-şi piardă locul, ministrul transporturilor s-a lipit de scaunul ministerial cu superglue, dar a fost scos cu tot cu scaun, afară în stradă. S-a adus alt scaun şi în deplinătatea prerogativelor de înscăunare şi în unanimitate de voturi, premierul a dat o Ordonanţă la urgenţe, telefonic, adică la 112, prin care s-au suspendat toate trenurile personale pe durată nelimitată;
- Sfrijita Bar de Aoleu - preşedinta apărării drepturilor necuvântătoarelor maidaneze şi-a anunţat prezenţa în Piaţa Rromană din Buhăieşti…

Am adormit care cum a putut.
Dimineață când m-am trezit, mama făcuse focul.
Eu abia reușeam să deschid ochii, dar tot am zărit un rest din salopeta tatei mistuindu-se în foc și-i fac semn mamei. Ea duce un deget la gură, să tac.
Se scoală peste vreo zece minute și tata. Întinzându-se:
- Unde ai pus salopeta Leano?
Mama:
- Iaca nu mai știu, ia de colea haina ta veche până o găsesc.
Se îmbracă tata bodogănind. Începe să se încheie la haină. E din ce în ce mai vesel.

- Azi o să fie distracție mare! Cumnate, trezește-te! Mergem în sat, să luăm mâncare, vin, bere, suc și poate găsim și niște lăutari. Hai odată cumnate că ne prinde amiaza! – îl îndeamnă tata pe unchiu’-meu.

Ăsta e tata! și sar și-l pup și-l îmbrățișez.

Ce să vă mai zic în final?... Zău că:
”Haina îl face pe om!”

Barajul orizontului cu greu mai face față presiunii; dincolo de el, noaptea borborosește furioasă: ”Vine, dă-mi drumul!” Preaplinul înserării deversează peste țarini, răcorindu-le. Revărsarea umedă stinge și clocotul locomotivei ce se apropie șuierând de stație apoi se disipă și devine ultima suflare călduță a zilei. Vigilentă, gura de aerisire a văzduhului soarbe ultimile rămășițe și noaptea - gazdă primitoare - așterne covorul de gală pe dalele de beton ale peronului, întâmpinând singurul pasager care coboară în haltă. Bărbatul măcinat de gânduri, uită să o salute - cum făcea odinioară; nici măcar n-o privește deși ea îl îmbrățișează cu drag: ”Bine te-ai întors, Lisandre!” Grăbit, își aranjează ranița pe spate, își încheie cu grijă haina, ridică gulerul, îndeasă basca pe ochi - cumva mai pe-o sprânceană, cum se purta la vânătorii de munte - și-o ia la pas.
Burnița toacă mărunt, mărunt - vestea sosirii. Vântul se prăvălește peste călător, îl cuprinde ca pe-o jucărie și șăgalnic îl împinge pe la spate purtându-l spre locurile natale - un cătun rătăcit în neguri.
” Alo! Lisandre!... Of! Bine că am reușit să prind semnal; mulțumesc lui Dumnezeu, frate! Am încercat de mai multe ori să dau de tine, dar cu peregrinările tale, abia acum am reușit. Iartă-mă pentru veștile rele pe care ți le împărtășesc, dar tu ai rămas singurul meu sprijin după ce mama și tata s-au dus la cele sfinte. N-am vrut să te mâhnesc mai tare, atunci, când i-am ridicat pe ai noștri la cer, dar urgia de care se temea mama - după ce s-a mărturisit baba Safta și și-a cerut iertare plângând pentru toate relele ce le-a pricinuit familiei noastre - s-a abătut asupra casei părintești. Vinovată e și Floarea lu’ Banu fiindcă a plătit babei cu salba de nuntă, farmece și blesteme. Mi-e teamă să mai rămân în casă și stau la vecina Profira - cea care e însoțitorul meu, acum, dacă s-a prăpădit mama. Am adus preot să țină slujbe, dar totul pare să ia, din ce în ce, mai mare amploare. Lumea trece pe lângă casă, scuipă la... ducă-se pe pustii!, se crucește, iar eu mă simt ocolit, bârfit (știi cum e lumea!). Ai rămas singura mea speranță! Vino, urgent! Numai tu poți desface blestemul. Mai multe o să afli din scrisoarea (dictată de mama) pe care o găsești în Biblie (vezi c-am lăsat-o pe masă!). Să vii noaptea, să nu te zărească chip omenesc (așa a zis mama, cu limbă de moarte), să aduci și un cocoș viu cu penaj alb și să faci întocmai cum am scris în scrisoare și o să fie bine. Cheia casei o găsești sub piatra de lângă tufa cu dumitrițe. Nu uita să mă anunți data când vii; o să aprind lumânări sfințite și o să mă rog: Bunul Dumnezeu să te ocrotească! Dimineața, după ce arunci salba în iaz - la ivirea zorilor, să te întorci la mine. Mi-e dor să te văd și să te îmbrățișez!... Da! Da! Sunt bine!... Te aștept! La revedere, frate! Sănătate și să ne vedem cu bine!”

Pe poteca umedă, pașii drumețului se afundă în lutul moale, ici-colo, alunecos. Pământul clisos se ține de ghidușii; mai, mai, să-i fure încălțările sau să-l trântească. Lui însă nu-i pasă; s-au hârjonit și altă dată și a învățat să-l biruie. Înaintea sa, nu vede mai nimic, dibuiește cu vârful bocancilor smocurile de iarbă de pe marginea potecii și adulmecă (asemeni unei jivine) miresme cunoscute: de fum, de așezare omenească.
Între două rafale, când vântul se mai domolește, îl ia în primire ploaia. Nici ea nu se poate stăpâni și-l joacă mocănește. Se amuză năucindu-l: boare, reflexe umede-ireale lucind pe firele de iarbă, fuioare de pâclă ieșind prin crăpături. Picăturile cernute pe chip: pe obraji, pe gene, pe buze, îl acoperă ca o mască subțire, umedă și lipicioasă. Stropii fini se adună firișoare-firicele și alunecă mișelește pe gât, dibuind locurile călduțe pitite sub haină. Zgribulit, singuraticul își ridică ușor umerii și își pleacă și mai mult chipul îndesându-și protector gâtul la adăpostul gulerului. E îndârjit. Nici ploaia, nici vântul, nici umezeala, nici întunericul, nimic din toate acestea nu-l pot abate din drumul său - să se întoarcă, din contra îl ațâță și îi strecoară speranța - O să se termine toate, cu bine!.
Acolo, în cătun, îl așteaptă: fratele, copilăria și casa părintească. El - veșnicul pelerin, iar ele - reperele lui statornice, răbdătoare.
Cunoaște iluzia vremurilor și neputința sa umană, dar știe că orice ar fi în jur, orice s-ar petrece, undeva, acolo, pâlpâie flacăra vetrei - acolo! e ”acasă”. Cu fiecare pas, distanța spre ”luminiță” descrește și bucuria lui devine mai adâncă; iubește tot ce se petrece în jur, se contopește cu negura, devine însuși făptura vremii, se lasă purtat de vânt, se unește cu fiecare picătură de apă și se strecoară tiptil, pe firul potecii, spre final - ”acasă”.
***
Nici nu ştie cum a trecut timpul. Citea și recitea scrisoarea, apoi ridica privirea lăcrimată spre chipul Maicii Domnului și cele două tablouri dragi așezate de o parte și de cealaltă parte a icoanei pictate pe lemn; unul cu părinții proaspăt căsătoriți în ținute de nuntă și celălat: el și fratele-Dan; el - cel mai mare - stând în picioare, iar frățiorul - pe un taburet, într-o postură amuzantă de ”omuleț mare” - picior peste picior - cum îl așezase fotograful.
La un ceas din noapte, nu știe care, a țipat o cucuvea și casa s-a zguduit. Nu s-a sinchisit de țipăt, de tulburarea liniștii, dar s-a îngrijoarat de casă: ”Cutremur!” Casa icnind s-a mai zguduit odată, iar pe acoperiș s-a auzit: Tîîîr!, tîîîr! ca și cum cineva (în glumă) rostogolea bile de pe coama acoperișului. În momentul când acest rulaj ”tîr” a ajuns cam în dreptul streșinii, becul a pocnit sec. Pe sub ușă a pătruns un val de aer rece, flacăra lumânărilor s-a înclinat, umbrele și-au lungit fețele spre colțuri, iar cărbunii s-au aprins în obraji răspândind miros mai insistent de tămâie. Flacăra candelei însă lumina lin, ocrotitor și el s-a liniștit: ”Gata! A trecut valul.”
Când ușa s-a zduduit din balamale, mai, mai, să sară din țâțâni, și geamurile au troznit, și cheia a căzut pe dușumea cu un zgomot metalic ireal: Poc!, apoi s-a ridicat cam la un metru în aer și iar: Poc!, inima i-a tresărit groaznic de tulburată. A sărit de pe pat și așa, desculț, s-a repezit spre masă și-a pus mâna pe cuțit. Nu era omul care să se teamă, cu una cu două, dar atunci înlemnise de nu putea nici să clipeasă. Ușa se zguduia continuu, iar lui, sudori reci i se prelingeau pe șira spinării. Simțea cum i se zburlește părul, fir cu fir. Și-ar fi făcut semnul crucii, măcar pe cerul gurii, dar limba îi amorțise și gura i se încleștase de-l dureau fălcile. Ochii țintuiți pe cadrul ușii îi ieșiseră din orbite. Și a ținut-o așa o vreme, într-o hărmălaie și frică de nedescris, și, parcă timpul se dilatase, apoi s-a oprit. A răsuflat ușurat deși tâmplele și inima încă îi zvâcneau. După un răgaz de liniște s-a auzit un bocet, așa, cum ar plânge vântul prin hornuri:
- Liiisandruuu! Liiisandruuu! Deschide-mi și o să-ți fiu soață smerită! O să-ți dăruiesc prunci, Lisandreee!
Cuvântul ”prunci” l-a scos din minți. A căzut în genunchi și cuțitul i-a scăpat. Și-a înfipt mâinile în părul albit și s-a lovit cu capul de lemnul dușumelei: ”Doamneee, Dumnezeule! Iart-o! și iartă-mă și pe mine, păcătosul!” Atunci, a prins puteri, s-a ridicat luând cuțitul și s-a dus ață la raniță. A prins de gât cocoșul alb. Dintr-o mișcare scurtă i-a tăiat gâtul și l-a aruncat spre ușă.
Cocoșul se zbătea pe prag în ghearele morții și glasul mieros se milogea: ”Lisandruuu, dragul meu, lasă-mă să intru! Lisandruuu!”
Strângând în mână cuțitul plin de sânge, s-a îndreptat pășind cătinel, câte un pas, să deschidă:
- Te omooor! - zise răstit și făcu un pas spre prag.
- Lisandruuu! Te rooog! - spunea dulce, glasul ei.
- Netrebnico! O să înfig cuțitul până-n prăsele în pieptul tău găunos. E gol, că n-ai inimă! (Alt pas.)
- Lisandruuu! Nuu! (Și ușa se zgâlțâna.)
- Ți-am dăruit salba să-mi fii mireasă și te-am rugat să mă aștepți să intru la studii, că o să facem și nunta. De ce m-ai pârât că sunt neam de chiabur? Ca să nu fiu primit la facultate și să rămân în sat cu tine?... Iaca, asta am aflat atunci, demult, și de aceea nu m-am mai întors. (Alt pas.)
- Te rooog, Lisandru! (Ușa pârâia.)
- De ce nu mi-ai spus de pruncuț? Trebuia să aflu acum? L-ai ucis nenăscut, numai ca să te poți mărita cu altul? Ai?!... și te-o lăsat și ”ăla” în fața altarului cu ochii-n soare! Apoi, besmetico, ai alergat la baba Safta și pe fiecare bănuț de aur dăruit de mine, ai pus blestem: să-mi fie legate cununiile și să pribegesc, să nu-mi găsesc liniștea nici eu și nici neamul meu. De ce te-ai aruncat în iazul satului îmbrăcată mireasă? Cu ce-a greșit apa de-ai blestemat-o? Doamneee, Dumnezeule! Iartă-ne! Rogu-Te, ai milă de noi! - implora plângând și cu mâna pe clanța ușii, gata-gata să deschidă, când a cântat primul cocoș, iar pasărea de pe prag, cea cu gâtlejul retezat, s-a zbătut pentru ultima oară și zarva s-a oprit și s-a lăsat liniștea.
Nici zgâlțâieli, nici rugăminți. Liniște!
***

”Maică, zicea dumneaei în scrisoare, dacă te uiți adânc în Balta Miresei îți ia mințile, te vrăjește, te prinde în mreje și n-ai scăpare, al ei rămâi pe veci. Ai grijă, închide ochii și nu intra prea mult în apă, vezi că s-au făcut excavații în iaz, să nu nimerești în vreo bulboană.”
”Iată-mă, aici!, cum mi-ai povățuit, mamă. Zorii și-au depus ofranda pe altarul răsăritului. Răni și iar răni. Of, mamă! Cum mai sângerează noaptea, pic!, pic! și-și plânge de milă, singură-singurică. Lacrimi și sânge se contopesc – bleu, roziu, gălbui se scurg pe văi și acuși o să ajungă și în iaz și o să întineze albul păsărilor. Doaaamne, Dum-ne-ze-u-le, ce păsări!!! În viața mea n-am mai văzut păsări așa mari! Mamă, parcă ar fi pernele matale plutind pe apă. Și acu iazul, zici că se cheamă Balta Miresei?...”

Se uită în urmă spre cătun așteptând parcă să audă iar glasul mamei... Nici o vorbă, nimic. Un dor, un junghi în piept... un șuierat în depărtare. ”Trebuie să mă grăbesc!” - își răspunde sieși.
Căldura astrului se revărsă molatec scădându-i chipul frumos încadrat de buclele albe. Pipăind cu vârful degetelor salba din buzunar, ”îngerul” se îndreptă spre ape, s-o arunce în mijlocul lor.
Primele raze licăresc pe luciul apei și-i joacă feste. Privește mirajul apei, se concentrează, dar imaginile se suprapun și vede neclar în adâncuri; ”Nu-i nimic. O să mă las în voia pașilor mei. M-au dus o viață, mă vor duce și acum. Câțiva pași doar, până mi se limpezesc ochii.” - au fost ultimele gânduri, apoi, a închis pleoapele și s-a orientat spre Soare-Răsare.

Legănate lin de micile valuri, păsările picotesc. Sub ele iazul doarme acoperit cu pilota pufoasă trasă până sub nasul malurilor. Iazul respiră. Fuioare de aburi se ridică încețoșând păsări și păpuriș, laolaltă. Apa este rece. Răceala ei o simt și păsările, dar mai ales piciorul nătâng ce alunecă. Apa depășește marginea bocancului, piciorul s-ar retrage, dar mâlul călduț îl împachetează grijuliu - să nu răcească. Piciorul coboară pe bâjbâite. Pare teren sigur. Nămolul îl îmbie cu căldură, tot mai sus - pe gambă. Lângă el apare și celălalt picior - geamănul. Mâlul e amăgitor, călduț... cald - ca o mănușă, însă brusc, înșfacă cele două membre și... haț!, le trage spre adâncuri îngurgitându-le.
Un țipăt!... Un fâlfâit...