Dorina Ciocan-Neculce

all the roads have closed
in the tower of waters
we may live
with borrowed lungs
we still swell one another-
asleep swing
of lonely childrenhood
but,today I shall obey
today I shall be
a small and caressing May rain
That only I can be for you
Open your soul my love
my yell crushes
the empty towers, the wall
is raising inside you havens of light
and shadows stay next to you
in my water`s face
with obedience drops
on your forehead
I bow to you.


s-au închis toate drumurile
în turnul de ape
mai putem trăi
cu plămânii împrumutaţi
cu venele desfrunzite
ca nişte ramuri întinerite
ne putem creşte
unii pe alţii-leagăn adormit
al copilăriilor sihastre-
dar azi mă voi supune
azi îţi voi fi ploaie de mai
măruntă
mângâietoare
aşa cum numai eu îţi pot fi
deschide-ţi iubite sufletul
şi strigătul meu dărâmă
turnurile goale zidul
în tine zideşte
ceruri lumină şi umbre
rămân lângă tine
în chipu-mi de ape
cu stropi de supunere
pe a ta frunte
mă-nclin

cuibul de vulturi a fost răscolit în
foametea mărilor
saul răsădea arme și
culegea din pietre pumnii dorințelor obscure
sfârșiți și goi
flămânzi și delirând noi
adăpam lumina cu zâmbete sterpe
demențial curgeam la vale pe
aripa de fluture nocturn săltam
de pe un nor pe celălalt și
nu știam dacă exist sau dacă sfinxul însuși a
adormit cu buzele întredeschise a mirare în
trupul tău tăiat în stâncă străină
cu dinții strânși într-o ultimă strigare săpam
săpam orbitele adânci și
ți-am șoptit:
așteaptă
până mâine
am să mă înalț pe treptele tăiate
să mă-ngrop sub cer și în pământ
acolo și aici…

Urbi et Orbi!
………………………………………………….
infernul din tăcere s-a trezit
și căutam prin măruntaie
oasele-ţi albiteRequiem for a Dream - Lux Aeterna

Asculta mai multe audio diverse

Ologul era un om cu chipul liniştit şi împăcat ca al sfinţilor din icoane.

Atâta bunătate şi împăcare cu soarta nu am mai întâlnit la alt om vreodată.

Toamna. pe când se desfăca porumbul la CAP, el, soţia lui şi mătuşa Lupăneasa erau nelipsiţi de pe bucata noastră pe care o aveam de lucru.

Tata era şef de echipă şi era singurul om din sat care avea cai de la CAP, aşa spunea lumea. De fapt erau caii noştri şi el a a vut norocul de a-i păstra şi după colectivizare, deşi nu mai erau în proprietatea lui, ci doar îi folosea la muncile agricole, sau să aducă îi doctorii, poliţiştii prin sat, când îl anunţau.

Îmi amintesc de faptul că atunci când ne porneam la câmp oprea căruţa la poarta ologului, îl lua uşor pe bătrân în braţe. ca pe un copil nevolnic şi îl urca în căruţă.

Bătrâna, soţia lui sau Roşoaia cum o porecleam noi, copiii, era o femeie aprigă, cu o privire cruntă, care nu scăpa o clipă să nu îl cicălească pe moşneag.

-Arză-te-ar focu de olog...mi-ai mâncat viaţa...mârâia ea, mereu, ca o pisică răzbunătoare, abia auzit.

Ologul o auzea chiar şi când bodogănea aproape imperceptibil şi uneori cerea ajutorul tatălui meu:

-Zi tu, Nică, dacă eu am vreo vină, că nici n-am deschis gura. Toată ziua-i cu gura pe mine, că...dacă aş putea, mi-aş lua lumea în cap.

Tata nu încerca decât să se ţină deoparte de situaţia asta ieşită din normal. Ştia şi de greutăţile mătuşii. Nu îi era uşor cu un om nevolnic de o viaţă şi fără un ban de nicăieri.

Nici nu ştiu de ce veneau la lucru cu noi, la câmp. Poate pentru că tata le aducea şi porumbul lor de pe câmp cu căruţa şi asta era plata lor, dar sunt sigură că le-ar fi adus şi degeaba, însă mătuşa insista şi cum se făcea toamna, zi de zi, erau cu noi pe câmp.

Uite aşa auzeam şi eu primele poveşti despre oamenii din sat. Şi despre olog am aflat că în tinereţe a fost un flăcău mândru şi voinic, dar a sărit cândva de pe ,,călugărul vechi,,(un fel de turn din ciment) direct în apă, cu capul în jos şi s-ar fi lovit de ciment cu spatele.

El ne era mereu dat exemplu când mergeam la scăldat:

-Nu te prosti şi nu sări fără minte, Dorină, îmi striga mama. Ştii ce-a păţit ologu`. Asta nu-i glumă.

Cine ne putea opri? Spuneam că nu mai facem, dar abia aşteptam să plece şi ne întreceam la sărit, cu toţii.

Anii treceau, noi creşteam şi cei trei bătrâni erau ca nişte umbre alături, pe câmp.

De la o vreme, Roşuleasa plictisindu-se să îl cicălească numai pe moşneag, a început să se lege de mătuşa Lupăneasa, inventând sau poate răscolind o veche poveste de dragoste.

-Îţi place, aşa-i? Ologule? Crezi că nu ştiu? Uite ce te mai ocheşte Lupăneasa...Nu îmi ajunge că m-ai bătut o viaţă cu măciucile de pumni în cap pentru dânsa, amu te mai şi holbezi, pe faţă, la dânsa...

Moşu, luat prin surprindere , s-a făcut stacojiu la faţă.

Momentul era de domeniul penibilului.

Toţi trei erau desprinşi ca dintr-un tablou cu umbre şi cearta idilică părea caraghioasă.

Noi, copiii, ne amuzam şi alergam printre coceni aşteptând ca cele două bătrâne să se încaiere.

Nu a durat mult.

-Ardă -te-ar focu` de nebună...Da` ce ai cu mine? Bată-te să te bată...Ce ţ`-am făcut? strigă înfuriată mătuşa Lupăneasa, care îmi era dragă pentru că era o femeie peltică, văduvă, care locuia într-o casuţă mică acoperită cu stuf, doar cu o singură cămăruţă, cât o cutie de chibrituri, dar era femeie aşezată şi nu supăra pe nimeni. Însă te pui cu hatârul mătuşii Roşuleasa care fierbea în suc propriu, fără un motiv bine întemeiat?

Şi deodată, printre braţele de popuşoi, mâinile femeilor se încleaştă şi se apucă de batice. Baticele zboară. Părul alb le ese ca o pădurice iernatică de sub broboadele smulse, se trag de firele albe, ţipă, se mai îmbrâncesc vlăguite, abia împleticindu-se una în alta o vreme, spre deliciul nostru al copiilor care ne roteam în jurul lor ca la o bătaie a unor găinuşe americane.

Săracele obosesc şi se lasă amândouă, sleite de puteri, pe câte un maldăr de coceni, cu privirile ciulite, gata-tata să se mai încăiere o dată.

Nimeni nu îndrăznea să le despartă până nu a venit moş Niculae, fratele mamei şi le-a strigat:

-Ho, nebunelor! Vă rupeţi gâtu` pentru un biet olog. Nu vedeți că abia mai suflă acolo de rușine pentru voi. Nu aţi putut să vă bateţi la tinereţe? Vă omorâţi acuma pe tarlaua lui bădia Nică, să îl faceţi de râs...Nu poate omu` să îşi mai facă treaba, să urmărească lucru la echipă, că voi, în urma lui, vă strângeţi de gât?

Când a revenit tata să le mai tragă coceni dinainte, babele se făceau că nu s-a întâmplat nimic și cu zâmbetul pe buze l-au întrebat:

-Nică, da un păhărel de ceva, nu avem și noi, acolo?

Tata a scos o sticlă de țuică și au ciocnit cu toții un pahar în sănătatea tuturor.

Bătrânul olog înghițea cu noduri și cu rușine, dar cele două eroine și-au urat noroc, una alteia, și au râs și s-au veselit de parcă momentul acela ,,eroic,, nici nu s-ar fi petrecut.

Seara, când luna îşi arăta obrazul ca o codană îmbujorată, tata îl dădea jos din căruță, în brațe, pe moșu` Roșu ducându-l până în odaia lui cu miros de busuioc, înspre liniștea lui nepământeană și pace flămândă a patului, alături de gura neostoită a Roșulesei...

În drumul lor, distingeam glasul stins dar oarecum mulţumit al bătrânului:

-Să îţi dea Dumnezeu sănătate, Nică, pentru că mă mai scoţi, din când în când, să văd şi eu lumea, să pot să mă uit în jur că până la primăvară nu oi mai ieşi din casă. Cine mă mai scoate? Să trăieşti măi, băiete...Să trăieşti...se auzea de dincolo de prag glasul lui liniştit şi stins, tot mai strins.

Tata n-a trăit chiar atât de mult pe cât i-a urat moş Roşu.S -a stins mult înaintea moşului şi îmi amintesc de faptul că uneori îl mai necăjeam, noi, copiii, jucându-ne pe uliţa lor. Mătuşa ne fugărea cu un ciomag pe care îl ţinea lângă uşă. Dar moşul mă recunoştea dintre copii şi de multe ori mă striga:

-Tu!! Cea mică...eşti a lu` Nică?

-Da...îi răspundeam cu ochii în pământ parcă ruşinată că îl necăjesc şi eu alături de tovarăşii mei de nebunii. Şi îmi aminteam clar de zilele acelea frumoase petrecute la câmp, cu ei.

-Hai la moşu...Ia nişte mere...Ce mai face mă-ta? întreba şi ochii i se umezeau.

-Pe acasă, răspundeam în fugă. Apoi alergam să împart merele cu ceilalţi copii care mă întrebau miraţi:

-Ce te-a întrebat Ologu`? Ce a zis? E supărat pe noi?

-Nimic, mi-a dat nişte mere...Şi în suflet o rană îmi înflorea ca un trandafir uscat...

.................................................................................................................................................................

A mai trecut o zi, gândesc, și parcă de departe, de foarte departe, zăresc umbre argintii: ologul, mătuşile rivale, părinţii mei, alţi oameni din sat, toţi se îndepărtează spre negura de...fum și ceață, zâmbindu-mi ca de după un perete gros din sticlă.

Deodată se face linişte, o linişte bolnavă, de cristal.

învia-voi în mine
crucit
sărăcit
fără de culoare
sau marmură
pe toţi ca la o mare petrecere
vă voi duce sătul de faldurile apretate
ale vieţii nu obrajii voştri cu sânge voi unge
nu buzele voastre aprinse cu vorbe voi stinge
împăcat
aplecat
de atâta bunătate şi bunuri
mă voi şi plictisi
Veselie!!!- tu ambră
cu trup de aramă
să nu!!!
să nu...
şi tu...

cu multumiri!

Scris de Dorina Ciocan Neculce la data de Sam 14 Mar 2015 - 15:06
emilly s-a trezit cu flaconul de barbiturice
în mâna stângă ţine strâns o parte a nopţii
alături rochia de smoală mototolită
cade ca o femeie de ceară pe
care nu o mai doreşte nimeni
mi-e frică să sorb tăcerea ei
coase umbre
peste spate mâinile nu
mai tremură buzele bărbatului se
lipesc de buzele mele plastificate
degetele tremură în
palme ochii mi se cuibăresc
pe faţa lui alungită
primăvara decupează fluturi
prin braţele mele încremenite
trec miile de nume
mă încuie în ferestre
e umezeală şi frig inima mea
încă pulsează emilly
înfige acul în sângele meu
bărbatul clocoteşte inima
se împietreşte
de aici începe totul îmi zic:
păpuşile lui emilly
dansează; creierul
trosneşte; e semn
că boala mi se agravează; doar
bunul îmi mai cunoaşte secretul,
doar bunul
zic eu mai ştie de marginea
mea albă şi sufletul
-pasăre rubinie-
neliniştit,
mă tot striga...