Dorina Ciocan-Neculce

ramuri albe ning
brațe de mălin spre cer
înger de lumini

femeia din umbra mea

mai știi? iar auzeam triluri pe sub fereastră
lumina se curba ca o femeie amorțită și
mă decupam din umbra fantomatică
ce îți tremura privirea convulsivă
pe un colț de noptieră
îți lăsai pălaria și ochelarii imenși
să-și odihnească măcar până
pe la miezul nopții
stolul liliecilor siniștri care
te răscoleau sub frunte

mă desprindeam iarăși cu capul aplecat
și mâinile în buzunare
din colțul acela
mă nășteam numai pentru tine
că să mă poți purta în
buzunarul de la piept așa
ca și cum s-ar dărâma cerul
cu mare grijă
să nu mă sfarmi
să îți poți privi din când în când chipul
pe când îți aranjezi în ochii mei tulburi
freza și
mă privești impasibil
fremătând alături de femeia care
s-a cuibărit
în noaptea aceea amară
fără de lună
la mine...în umbră

surâsul meu gothic(4)

undeva în așternutul nopții
gândurile noastre se acuprind
sărut medieval cu zornăit de lance
pumnale sugrumând văzduhul
păreau că ne schimbă sensurile
vieții atinse crunt de aripa moliei
roasă de singurătate

și eu și tu

pe față universului
ne proiectează umbre viorii vibrante
ca niște palme deschise care
încearcă să ne atragă în adânc
tot mai adânc mai înfundat pământul
icnește înghițindu-ne lacrimile sărate
apoi doar gândurile tale apoase vestejite
apocaliptice desene pe un asfalt murdar
gânduri de om sărman

era și normal
fericirea își împarte ochiul pe din două și
eu simt nevoia să mă ascufund
somnul meu are gust amar
tu dormi
strângând în brațe umbra izvoarelor reci
care ne înfășoară nebunia în mantie de cer
https://youtu.be/CNzRlmyiwg4

nori de mătăsuri
pescăruşi ţipând a zbor
val desprins din ram

strânge-mi primăverile în palme, iubite, să
pot așterne pajiștea rochiei mele înflorate peste
razele somnambulice ale lunii
cuprinde-mi pleoapele grele în
privirile tale febrile aș
vrea să topesc liniștea cerului în
apele tulburi,
ape de vânt,
ape de gânduri,
ape de doruri.
neînfricatele mele ape cu nuferi galbeni, cu
buze săpate în lacrimi.

ooooooooo, amețitorii mei nuferi peregrini care
te caută cu rădăcinile desprinse prin
trupuri de noapte.

strânge-mă în brațe, iubite, ca pe cea dintâi zi
decupată din perdeaua norilor
cuprinde-mi în pieptul tău gândurile,
reazăm oglinzilor fară de ramă.

și eu cad în mine (ră)bufnind.
din numele meu mic orbul flămând mai cere
o halcă amară.
l-aud cum respiră în vopseaua tabloului înoată,
înoată, încercând disperat să ne unească gurile
într-o singură șoaptă,
într-un suflet reflexiv (ne)obosit călător pe
câmpuri toride și albe.

caut cu unghiile ascuţite
ceva
în piatră sap
adânc
tot mai adânc
degetele îmi lasă urma în formă de boabă
amară
în vene mi se scurg
miile de veacuri şi
uit că nu-s fiară
unghiile mele
amestecă praful greu alunecând la celălalt capăt al zorilor.
.....................................................................
ce doamne, iartă-mă,
unde-am ascuns zâmbetul ploii?
dar iată, se întrezărea în florile de iarnă pe
obrazul zăpezii căutând
într-o frescă adâncă
dorul meu de linişte albastră.
......................................................................
haidem, un pas,
încă un pas
două urme stinghere pe
apa cerului alergând.

Lupii stelari urla slova desueta
Din Carul Mare ascult cu teama
Si bine nu pot a baga de seama
In ce constelatie sunt,pe ce planeta???

depinde din ce unghi priviți, mă bucur de revedere, domnule Petrescu. gând bun, cu drag

numai noaptea moartea intră în
umbra fantomatică a chiparosului bătrân
și numără din trei în trei amestecă
stele pe foaia albastră apar nuferi tu stai
la margine de lume cuprinzi în palmele calde
tăcerile de mai
tăcerile începutului de veac

fețele se despletesc lăsând
pe lespedea tocită suspinul
din talpă ia forme
piramidale
numeri pe nerăsuflate până la șase instantaneu pe
spatele meu
înflorește o altă piele mai înstelată

noaptea se minunează îndelung se
oprește în turla bisericii golia
trage sforile
clopotul strigă a
pulbere de cer și numără din
șapte în șapte
nemulțumit
îți dezlegi toate rănile
lupii te simt adulgecându-ți
mirosul ploilor care ți-au putrezit în oase

oamenii fără de fețe îmi întind sângele
pe pâine și îmi măsoară durerile de la
obraz până în tâmplă
de la tâââmplă până în talpă
e un drum anevoios și lung

nopatea intră icnind în ochiul morții ne
pândește mișcările cu gândurile îndoliate alunecându-i
pe umerii pătrați mă sprijin
zâmbesc pierdută pe o pajiște de coaste
număr din nouă în nouă și-mi scuip în palmele
crețoase

numără moartea din trei în trei
chiparoșii se sting in lespedea tocită din șase în șase
stelele-mi clipesc
pe spate
îmi trece ochiul nopții
se-nchide
se deschide
din șapte în șapte
numără noaptea
oameni fără de fețe
din nouă
în nouă...

ramură albă
gând de lebădă pe ape
lacrima nină

port în mine o mare adâncă și
tulburată privesc adesea
din profil fotografiile alb negru și
din perete o lume necunoscută
mă îndeamnă să adorm pe o altă coastă.

„haide, irma, dezleagă-ți brațele din mal,îmi strigi.”
nu tresar pentru că mi-ai și uitat
numele pe o margine de piatră...

nici nu m-am plâns, dar tu te înfurii
îngropi cuțitul și spargi pahare în
palmele însângerate ții trupul meu/frescă
rezemată la căpătâiul crucii unui necunoscut/mormânt.

nu.
asta e clar. nu îmi mai plac ușile când se închid.

ca un răspuns neașteptat pe sub umbrele cenușii ale așteptării
se contura tabloul mistelelor de epoci neuitate
copii cu zâmbete achiziționate de la second hand
sar coarda și numără din patru-n patru fără să clipească
pro-mi-si-u-ni-le-se-țin-chiar-și-a-ce-le-î-ne-ca-te-în-ve-nin...

ce, dumnezeu? e iarăși primăvară?

simt. te-ai odihnit în mine,
pleoapa înroșit m-apasă,
și-n privirile-mi senine
azi, se lasă ceața deasă.

și te-ai proiectat în verde,
m-ai sorbit cu legământ,
ochiul lumii iar mă pierde,
eu m-ascund într-un cuvânt.

și-ai deschis o catedrală,
să-mi cuprinzi tăcerea-n ea,
mi-am uitat vorba pe-afară,
poate-o încolți, cândva.

Minunată poezia, mai ales sfârşitul. De fapt aşa şi trebuie să fie..sfârşitul trebuie să marcheze un urcuş, ca o sentinţă finală.

mulțumesc, Raul.am scris-o aseară întorcându-mă de la școală. scoteam o foaie și creionul din geantă și scriam, era seara, pe la 6 și jum. și niște oameni mă priveau ca pe o ciudățenie. dar mă bucur dacă ți-a plăcut. deci a meritat

ochiul tânăr al lui socrate îmi
arată lumina filozofală a
pietrei amorțită în mâna sibilică
ai crede că pot vindeca
trupul morții
se scurge-n mulțimile
adunate în dealuri prin spelunci
zidurile mă strigă și
le răspund: sunt fiica pierdută pe o pajiște
fără de margini înlăuntrul meu
zac pietrele ucise.

tăcere...
nu se mai aude glasul ploii
plânsul
demult
s-a stins
pustiul
se-ntinde de-a lungul și
de-a latul zăpezilor de sub copită
umbra cailor/semizei se
proiectează ca o filă
păgână
la mine-n obrazul de ceară
nechează răscolind în
vârfuri de munte
norii
dar mi s-au dat cețuri și
râuri de umbre
amestecate-n firele de iarbă
întrevăd copilul desfrâului
agonizând
obsesiile se învârt eretic
se-nvârt de mână
cu viața și moartea.

eu tot mai desenez obsesii de umbre pe
un perete de granit le tai
de-a lungul și
de-a latul malurilor ceții

ghicea zilnic în bobii jumătate albi o parte negri și restul încolțiți în
nourii apoși cu firișoare moi se
gândea că ar putea duce mâinile la gură ba
ar putea să zâmbească din nou în galben îngerului
din sticla icoanei
îngerului acela de la marginea piesajului sacru

care își pipăia palmele uscate și

aripile-i zvâcneau/ în inimi însângerate

*
el o asculta în suflet și
nu înțelegea dacă
e vară sau iarna a murit demult
nici dacă timpul mai poartă bocancii de argint
pe sub cetate vedea clar oseminte și cranii și mâinile tăiate în forme piramidale auzea doar glasul pădurii amenințând și strigăte de blesteme de sub talpa groasă a cetății ruinate răsunând dar castelul fantomatic încă mai zâmbea din dosul ferestrelor se prelingeau sunete suave de harpă și eu
invitam umbrele la dans cu eșarfa mea albă de mătase împrejurul gândurilor tale mă aplecam amețitor de tandru îmi puteai zări chiar coapsele săpate-n zid mă
ascuțeam ca un cuțit cu lama ruginită îți pătrundeam pe sub
unghii ca un desen abstract al lacrimilor de hârtie îmi așezam frumusețea pe genunchi să îți apar femeia cu ochii încrustați în masca de granit mușcam burta pământului până clipele se rostogoleau metalic în hăurile neastupate ale cerului

***
vezi tu asta era atunci dar azi stau la pândă ca o pisică miorlăitoare torc strâmb și
aștept cu ghearele pregătite să
îți vânez până și
ultimul gând

Sper sa nu zici ca am tupeu
La panda daca stau mereu
Si te privesc prin perdeaua trasa
Nu cand predai elevilor in clasa
Ci mai aproape langa a ta casa
In pas de rock dansand pe masa

Ma intreb pe pe acest site oare
Surasul Gothic n-a avut lansare ?
Felicitari doamna Dorina Ciocan Neculce
"Carte frumoasa, cinste cui te-a scris"!

Frumoasa carte, frumoasa lansare
Dar mai am inca o mica intrebare:
Am stat sa cugent si nu un pic
De ce surasul tau este Gothic?
Nu vi ca mine, din neam tracic?
...
Goti si vizigoti pe aice au trecut
Dar zambetul lor.nu mi-a placut
Crunt era atunci cand suradeau
Si fetele din neam imi tavaleau

multumesc de semn și trecere, domnule Petrescu. sunteți plin de surprize plăcute. cu un surâs tracic vă răspund. gânduri bune !

Dar frunzuliţă verde siminoc
Şefu nostru nu prea stă deloc
Dar acum mi-aţi dat idee, ce sa-i faci?
Am să scriu o poezie despre traci
Şi pentru că de antichitate mi-a venit chefu
Nu pot să nu-l invit la un rachiu pe şefu

frunză verde busuioc,
am să scriu despre noroc ,
despre fete, despre foc,
despre casa din grădină,
despre soare și...lumină
multumesc de trecere, Raul

aripi desprinse
picături de rouă-n geam
buze sculptate

buzele mele învinețite
ating scoarța uscată a mâinilor tale,
chipule de fum care te înalți azi mult mai aproape
de soare. nu știai că umerii norilor au forme ascuțite de gânduri
cenușii?

apropie-te, călătorule al nopților cu lună plină!
palmele mele îți vor rămâne aceleași urme calde
sidefate /amprente puternice ale sufletului tău ce
strigă muntelui să ne răsfețe cu ierburi alese,
să ne tocească umbrele în apus.

hai, încearcă nemurirea are
gust de leșie, un ochi
de cioclu și mantie 9 prea)străvezie din aripi de naiadă
rătăcită prin perdelele nopții
te tot strigă
veșnicie a mea cu spatele curbat înspre
templul luminilor de foc.
primește jertfa!
ridică mirosul de carne arsă!
deschide-mi porțile masive
sau mai bine
dăruiește-mi cheia să o înghit
de azi
nu va mai trece nimeni pe
drumul păcii
cresc mărăcinii și buruienele mă
(a)cu(prind)...

personal consider ca versurile dvs. sunt by Akasha

Cronica Akasha este istoria tuturor creaturilor care au trăit vreodată în acest viaţă ca şi în altele. Materia este indestructibilă, la fel şi undele electrice. Ştiinţa a făcut descoperirea că, dacă un fir conductor de aramă este supus la o temperatură suficient de redusă, curentul rămîne invariabil fără o sursă externă de energie.
Să presupunem că un ciclu de existenţă umană este de 72000 ani, timp în care entitatea revine la întrupare, sub diverse orme, de nenumărate ori. Aceşti 72000 ani reprezintă durata şcolarizării noastre. Cu ajutorul instrumentelor optice foarte sofisticate noi putem vedea lumina unor aştri care de fapt au murit. Să presupunem că am putea voiaja mai repede decât gândul, spre o planetă care primeşte lumina pe care a emis-o Pământul acum 3000 de ani. Cu un telescop foarte puternic am putea vedea ceea ce s-a petrecut pe Pământ acum 3000 de ani, şi tot aşa la diverse perioade de timp.
Din timpuri imemoriale omul visează să voiajeze în timp. Când ne părăsim trupul pentru a voiaja în astral, voiajul în timp este foarte simplu, ca o plimbare de seară. Memoria Akasha este deci, doar o formă de vibraţie care nu poate fi explicată cu termenii tereştri. L-am putea asimila cu o undă radio. Fiecare corp emite un program radio diferit, la ore diferite. Toate acestea sunt stocate în Memoria Akasha. Tot ceea ce s-a petrecut pe Pământ, există stocat aici,sub formă de vibraţii.
Cronica Akasha conţine tot ce s-a petrecut în lume. Alte lumi au şi ele cronicele lor proprii. Cu ajutorul Cronicii Akashe putem urmări atât evenimentele istorice în desfăşurarea lor dar ne putem urmări şi propria noastră evoluţie de-a lungul întregii existenţe terestre.
Desigur, e nevoie de un lung antrenament şi multă credinţă pentru a avea acces la Memoria Akasha.
Credinţa, despre care vorbeam, poate fi cultivată. Pentru a ne păstra credinţa e nevoie să o repetăm pentru ca ea să se imprime în subconştient. Subconştientul reprezintă 90% din identitatea noastră. Subconştientul este ca un bătrân cam surd, care nu răspunde la prima chemare şi nici nu doreşte să se deranjeze la chemările ulterioare. Trebuie insistat pentru a-l putea accesa automat. Credinţa este un lucru atavic. Suntem adepţii unei religii fiindcă ne-am născut în cadrul acelei religii. Este posibil să avem de fapt convingeri diferite de cele pe care ni le conferă apartenenţa la o anumită religie.
În Occident, credincioşii merg la biserică, la capelă, la sinagogă, la templu, se roagă şi îşi impregnează subconştientul de ideea credinţei. În Orient există mantre, anumite texte, care sunt repetate cu o anumită frecvenţă. Mantrele au fost compuse de aşa manieră încât, chiar dacă cei ce le repetă nu le înţeleg, prin repetare dorinţa respectivă este indusă în subconştient. Curând mantra devine parte integrantă a subconştientului şi credinţa devine automatism. Repetând, de pildă, că vrem să devenim telepaţi, cu timpul chiar vom reuşi. Toţi marii inventatori au reuşit fiindcă au avut credinţă şi încredere în ei. Îndoiala este negativul credinţei, deci trebuie negată.
Venim pe Pământ ca la o şcoală. Trebuie să ne amintim permanent că încercările prin care trecem sunt indispensabile pentru purificare şi pentru ştergerea păcatelor. Cea mai bună cale de învăţare este suferinţa, nefericirea. Lumea noastră este impură şi urâtă şi marilor entităţi, superioare, le este foarte neplăcut să coboare în această lume pentru a o supraveghea. Mulţi dintre marii clarvăzători, telepaţi, suferă de afecţiuni fizice pentru că durerea amplifică numărul de vibraţii şi posibilităţile de clarvedere şi telepatia. Uneori boala este indusă deliberat tocmai pentru a creşte frecvenţa vibraţiilor.
În lumea spiritelor din astral nu există rău şi corupţie. Oamenii vin pe Pământ pentru a-şi face instrucţie „dură”. O entitate superioară coborâtă pe Pământ poate adopta un viciu sau o supărare fără ca aceasta să fie considerată „karmă” ci „misiune specială”, ca un instrument, o ancoră, care va dispărea o dată cu corpul fizic.

mulțumesc pentru acest articol, domnule Petrescu.
știu că am niște legături mai puțin obișnuite cu un trecut foarte îndepărtat și am acces la niște gânduri care mă caută, acum nu știu dacă e de bine sau de rău.
cunosc și eu cultura acashei și faptul că aceste gânduri, viziuni caută parcă niște „monitori” pentru a se reoglindi în alte timpuri, parcă spre a transmite mesaje de genul: vă știm , am mai fost pe aici.
eu voi scrie atât cât voi crede de cuviință în stil propriu și vă doresc inspiratie tuturor.
zile frumoase alături de cei dragi. cu respect dorina neculce

Interesantă Cronica Akasha. Cred că treaba e mai simplă dacă ne gândim la Dumnezeu şi dorul după paradisul pierdut..acum, în sfârşit, ştiinţa şi tehnica exprimă acest adevăr fără să vrea, tocmai pentru că adevărul e "gol-goluţ", vorba aceea.

Asa este Raul, dar si oamenii de stiinta primesc lumina
de la Dumnezeu
Doamna Dorina fiecare scrie in conformitate cu misiunea pe care a hotarat-o Dumnezeu

multumesc, Raul, domnule Petrescu, pentru cuvintele voastre. Sărbători frumoase alături de cei dragi vă doresc.

Revista lunilor octombrie, noiembrie și decembrie 2011.
Mulțumesc administrației siteului Cititor de proză pentru că mi-a fost alături în data de 10 decembrie prin onoranta prezență a doamnei Maria Sava, a domnului Nick Sava, a domnului Iulia Sârbu și a doamnei Elena Amariei.

http://falezedepiatra.net/?p=15622

Normal că şi oamenii de ştiinţă primesc lumină de la Dumnezeu..asta am scris şi eu mai sus, dar cu alte cuvinte. La fel şi ţie, Dorina!

multumesc Raul pentru tot: mesaj, cerbulet, mos Craciun si...minge ...sau cine sare acolo in sus/jos ...))))))

stai liniștit
timpul nu are cum să doarmă
ia nădușit o ureche și se apleacă peste
turla abisală sfidând cu ochii lui tulburi norii
ne joacă durerea în călcâi
uneori iau forma inimii tale care
îmi crește mirările din adânc

stai liniștit o să ai destul timp
peste umerii de piatră ca
să mă poți iubi cum te-am iubit eu
prin gulerul de cârpă străbat asfaltul
și mă prefac în femeia de mătase care
nu mai cântă niciodată prin cheița ruptă
fug jucăriile stricate
dar uite a rămas doar Elly șoferul de tir
fără de brațul stâng
zici că sunt mai grațioasă mai împlinită și
au început să cadă brusc îngeri peste cerul meu de hârtie creponată
ca o ninsoare uscată și umbroasă

clovnul îi face cu mâna Lui Dumnezeu
laSă-i să treacă orașul le plânge la picioare
și chiar treceam timizi ca niște ghemotoace prin noi se imprimau
ploile de curcubeu

ne clătinam de atâta lumină albă cerească
încadrându-ne buzele într-un unghi perfect
cusut cu sforile de plumb izvorâte de la tine din coastă

topeșTe-ne Doamne curcubeul sub ochiul stâng și
plouă flăcări de argint sub fereastră

și se facea
zi
și se făcea
noapte
și se făcea...

topeșTe-ne Doamne curcubeul sub ochiul stâng și
plouă flăcări de argint sub fereastră
și se facea
zi
și se făcea
noapte
și se făcea...

STRAINUL ( Prefata la STRAINA)
In coltul sumbru al unei tristeti gri
Inima-mi plange lacrimi sangerii
Nisipul clepsidrei imi cerne uitare
Sa acopere misterul, izbada nu are
Timpului oameni de aici gasesc alinare
in secte, bisericute si in spatii selenare
Stapana imi este si ma chinue, o intrebare
Cum am ajuns aici din spatii interplanetare?
Si pe aceasta planeta ciudata...
Ce misiune imi este destinata ?
Incerc cu greu pe oameni sa-i inteleg
Insa nu stiu neghina de grau sa o aleg
-Tata, lasa-ma sa ma intorc pe al meu astru
Chiar daca aici e mai rotund si mai albastru

eu nu cred ca ar trebui sa-i intelegem pe oameni, ci doar sa ne straduim si sa ne facem noi intelesi, domnule Petrescu. va doresc un an luminos si bun. cu drag

Egoul cu intelegera nimic comun, nu are
Un inteles exista in cuvant, pentru fiecare
Si fiecare il percepe cum vrea si potriveste
Se amareste cand in el substraturi banuieste
Si atunci nu stim raspuns la marea intrebare
Daca dorim iubire: Cum putem face, cautare ?.
Singura pura si curate de Sus ne este data
Nu putem sa o atingem;E prea indepartata !

ma rog, dumneavoastra aveti o filozofie proprie. ganduri bune de la Iasi

Nu vi se pare firesc sa fie asa..?Nici fratii gemeni nu au acelasi mod de a interpreta realitatea inconjuratoare....La o mana sunt doua degete identice ??
Nu este filozofie,,,,este adevar.....chiar daca nu eu sunt acela care sa-l stie pe cel absolut...

dar uite, tată,
primăverile tale mi-au acoperit ochii
și mâinile mi-au crescut de după umeri
ca două cioturi smulse din mărăcinii veșniciei
simt că nu mai pot ieși
precum am și intrat: un fulg, o stea, un zâmbet sau
un rug aprins pe o câmpie întinsă nu pot dormi știind
jivinele slobode zadarnic îmi strâng arcanul după gât și
tot nu îmi pot simți umerii, tată, strigătul nu îl mai pot slobozi.

arareori, mai trec pe aici leproșii cu ochii luminați de durere,
cu chipurile pustiite de frumusețe, ei duc în mâinile ciunte
povara mai multor neamuri.

oooo, aruncătorule de flăcări! pentru ce trimiți atâtea vaiete? în săgețile mușcătoare de suflet îți pasc numai corbii boabele deșirate și le poartă numai vântul după grumaz fudulindu-se că ieri îmi mai era frate.

și, atunci, tată, pentru ce să ard eu în candelă atâta timp?

Felicitări, Dorina!

Iti multumesc de lectura si apreciere, Raul.
Tu esti dovada vie ca ``prietenia sincera si curata``nu moare niciodata, indiferent de orgolii si interese.
o zi buna iti doresc!

pentru că mă iubeai
așa
putred
ca o tornadă anxioasă
am stins în tine sonata lumii
și mi-am încrustat pe buze
(cu pumnalul trupului întreg)
semnul morții,
apoi semnul vieții
și iar semnul...
...semnul

am început
să mi-l vopsesc pe frunte
până am devenit metresa cuvintelor
(perfectă)
și îți vorbeam despre manechinele uitate
în cimitirul crucilor vii,
prizoniere în visele întunecate.

,,-îngerii nu vorbesc în șoaptă, mi-ai surâs telpatic,,

și-am început să-mi cioplesc singură aripi din piatră,
să îmi crestez pe buze
poeme sângerânde cu stele albastre
despre oamenii veseli
cu obrazul ascuns în ceară
și crucifixe atârnate-n gurile
spurcate

îți mai vorbeam despre timpul de fum
când încă mă iubeai,
la fel putred,
cu fața întoarsă în cealaltă parte...

sabatul se lasă cu pasul de ceară
și mă întind cruce albastră în
cele patru zări sunt punte de
stele aleargă aleargă sigur mă
vei cunoaște veșnicie
cu plasa de fluturi
țesută din pânze de
păianjeni uriași cu
bărbile cărunte și
dese mă topesc
în ceața/nălucă
de fum
respiră
respiră-mi ființa cu
palmele goale/înflorite în
pene de păun sigur mă
vei atinge
inima mea să îți fie
ultimul cui care îți mușcă
din coastă

(ooooo, nemuritor cu
tâmplele de rai,
ce îți cobori a jale
chipul de mărgean,
până când gura ta o să
îmi coase pleoapele de față?)

mă leagă argații de
coarnele boilor cu biciul mă-ndeamnă
hai gloabă înoată și strigă e vremea
să știi că lumile lumii nu-s vorbe
ușoare

privește privește-mă-n ochiul de suflet
rămas neîntinat

***

aleargă
respiră
privește
cât încă e soare și
lumea se pierde în valuri de
ceață

Un martisor de la Marian
Trimis cu postasul Nicu Dan

MĂRŢIŞOR DE SUFLET
*****
La început de primăvară
Îţi dăruiesc un mărţişor
Să-l prinzi la piept în astă seară
Să-ţi fie somnul lin, uşor…
*
E mărţişor cu prima floare
Ce-i vestitor la noul an
Un ghiocel văzut de soare
Îţit din albul său suman…
*
Cu şnur legat în două fire
Să-ţi fie faţa-n alb curat
Şi roş obrazul tău subţire
Să-ţi fie dulce sărutat…
*
Să-ţi poarte mult noroc tot anul
Iubire să-ţi aducă-n prag
I-am prins în nod de şnur şi banul
De-argint ce ţi-l ofer cu drag…
*
De suflet este mărţişorul
Simbol al dragostei ce-ţi port
În spaţiu ne uneşte dorul
Iar din respect fac paşaport!
***
Marian MALCIU

știi tu ...aziza
aziza o să-mi cunoști oamenii
astăzi se umflă-n penele
fabricate zâmbesc prostește
se cred un fel de zei banali
învăluiți în fumul aroganței
scutură gușa policromă se dau în
lături nu poți să-i atingi cu
vârful degetului de cristal

nu aziza tu nu ai știut
nu mai e ca ieri oooo nu
oamenii de mucava se retrag în
umbre sau prin azile cu miros de
mâini moarte agonizează la
porți de cimitire se resemnează-n
spitale proaspăt renovate cu îngeri
țintuiți în cuie ruginite la căpătâi le
abandoneaza multe rugăciuni și
mor așa de probă
mor ușor
mor încet
poate chiar modern precum se cere

dar eu aziza ți-am pus o pernă plină cu
fluturi la căpătâi ca să visezi și tu
cum se zboară prin noroiul rânced
mișună viermi planturoși cu burțile crăpate
și am putea dacă am vrea să trecem ca o lama
ascuțită printre veșnicii
pentru că
vezi tu
și veșnicia asta
a început
a` dracu` să mă doară...

http://misionara-misionara.blogspot.com/2012/03/in-tipete-stanii.html

privește drumul îmi spunea magul
fericirea asta i-un fel de plasă de
prins fluturi acvatici/semne înnegrite de carte
într-un poem
sincer
al iubirilor străine am pătruns cu toate simțurile mele de femeie am
păstrat ascunse toate fericirile mele cu fețele-ntoarse
cu umerii încordați /ușor aplecați
așteptând îndemnul
degetul acela ridicat
a chemare
...ne contopeam în ploi furtunoase de gânduri
revărsând în reflexii
ne luminam pe dinăuntru
***
ține-mi prietene pielea de șarpe
până mă (re)întorc din pașii
presărați pe faleza pustie
în țipătul straniu al pescărușilor
sinucigași care își îneacă durerile
între valuri ca pe un trecut scuturat
între palpabil și implacabil
mă chircesc strângându-mi dureros aripile dislocate
într-o pagină ruptă din carte mă (con)topesc simfonie a nopții
strecurându-mă eroină necunoscută aruncată cu sila printre șacali
***
și mi-am zis că am să te uit poezie
ca am să mor pașnic și învins
ca n-am să mă mai întorc la tine
dar sunt același tâlhar trădător
și mă întorc mereu ca la o roată zimțată
care ar vrea sau putea să îmi ascută
SIMȚURILE

Talhar nu esti,dar sigur m-ai tradat
Cand in gradina pe obraz m-ai sarutat
Iar aripile singura tu ti le-ai retezat
Cand din mandrie Domnul ai suparat