Dorina Ciocan-Neculce

Soarele îşi deschidea leneş pleoapa aspra lumii aceleia uitate cu oameni calzi, cu feţe radioase şi copii neastâmpăraţi.

Priveam pe deasupra copacilor scăldaţi în lumina violacee a dimineţii, şi refăceam amănunţit ,,zborul,, din visele mele. Zborul acela care se repeta cu regularitate şi care mă salva de toate relele, iar eu resimţeam starea de bine şi pace.

Bănuiam că ,,zborul,, e cunoscut în vis de toţi copiii şi îi trageam de limbă pe fiecare în parte, supărată că ei nu îndrăznesc să îşi deschidă aripile în vis şi dezamăgită când îmi spuneau că ei nu zboară şi mai ales când observam că mă priveau într-un anume fel, poate prea ciudat, ca pe o fiinţă desprinsă din altă parte.

Era duminică şi se auzea clopotul din satul vecin bătând în răstimpuri, ca o chemare de dincolo de lume.

Ne trezeam foarte devreme şi ne îmbrăcăm de sărbătoare, era o disciplină a familiei şi a satului.

La câteva case de noi, locuia o familie care îmi inspira mult respect şi mi se parea altfel decât celelalte familii din sat.

Casa lor era aşezată pe un deluţ, la doua case de a noastră şi aveam o vedere destul de clară înspre curtea ei.

Era o casă mai veche, bătrânească , acoperită cu stuf şi prispa nu era în faţă, aşa,cum era la toate celelalte, ci spre partea din lateral.

Pentru că era duminica, zi de odihnă şi de linişte a sufletelor, gazda, mătuşa Dochiţa, aşeza ţoale noi de-a lungul prispei, aşteptându-şi nelipsiţii musafiri de sărbătoare.

Eu eram un fel de ceasornic al mamei anunţând-o cine a mai venit pe prispa lui moşu` Isac, convinsă fiind că efortul meu o să fie răsplătit, ca de fiecare dată.

Mama se îmbrăca frumos, strivea în palmele crăpate, doua, trei fire de busuioc şi mă întreba într-o doară:

-Vrei să mergi şi tu?

-Dacă vrei să mă iei...

Aşteptam cu capul în jos sentinţa, dar mama cred că ştia de ce mă ia acolo, de fiecare dată.

-Bine, încalţă-te cu sandalele cele noi. Hai! Dar să fii cuminte. Să nu te bagi în vorbă cu cei mari. Stai şi ascultă...

Aproape nici nu respiram pe când îmi cuibăream mâna mică şi arsă de soare în mâna ei caldă, striată de bătături adâncite.

Ne apropiem de poartă. Câinii ne latră furioşi, anunţând-o pe stăpână ca a mai venit cineva. Ţaţa Domnica se apropie trăgându-şi cu greutate piciorul beteag şi strigă ca să fie auzită de cei de pe prispă:

-Uite, vine şi Lenţa cu aceea mică.

Cei de pe prispă îşi pironesc privirile în fruntea mea şi o femeie, pe care noi, copiii o poreclim Gotca, pentru mersul ei legănat şi pentru că ne ceartă mereu cu glas înfundat, îi zice mamei:

-Doamne, Lenţă, nu ai ce face, de o cari mereu după tine.

Parcă mă priveşte cu un soi de răutate. Moş Isac intervine împăciuitor şi zice:

-Ei, ce aveţi dom`le cu dânsa. Hai, vină aici , lângă moşu`!

Vocea lui iese ca gâtuită din gâtu lui lung şi subţire, pentru că era un om gângav, dar foarte așezat și calm.

Eu dau să urc repede pe ,,prispa aceea a oamenilor mari,, şi mă împiedic aşa de tare în săndăluţele noi, de vin cu nasul drept în ţărână, murdărindu-mă toată pe rochiţa îmbrăcată prima oară și zdrelindu-mi uşor genunchii.

-Vezi , dom`le, vezi, Niculină, numai tu ai făcut-o să se fâsticească. Hai la moşu`!

Apoi, îmi şterge cu grijă praful de pe genunchi şi de pe rochiţă.

Mama pare că nici nu mă mai observă, preocupată să povestească ,,ceva,,(mama mea povestea mereu ,,câte ceva,, cu un înnăscut talent de naratoare, care ne vrăjea pe noi, copiii satului, şi nu ne mai săturam niciodată de poveştile ei).

Câteva lacrimi mi se amestecă-n ţărână şi parcă sunt supărată pe mama pentru că nu mă observă sau că nu o ceartă pe femeia împricinată, dar îmi trece repede așteptând curioasă poveştile ,,mari,, în care să mă las ca într-o luntre care mă va duce lin, foarte departe.

În răstimpuri, clopotul îşi mai frângea sunetul sacru peste zare, şi oamenii de pe prispă se ridicau toţi, deodată, se îndreptau înspre răsărit, şi băteau îndelungi metanii, ca pe nişte rugi înfricoşate topite în lacrimi de lumânare, rostind un cutremurător:

-Doooaaaaaaaaaamne, Iartă-ne!!!

Îi priveam cu ochi de copil şi nu înţelegeam cu ce au greşit, de se tânguiau aşa.

Apoi, curgeau lin poveştile lui moş Isac despre război. Răscolit de emoţiile retrăite , părea că vorbeşte mai clar, de parcă emoţia îi ştergea defectul vorbirii. Şi ne povestea cu răsuflări uşoare despre bătălia de la Sevastopol, despre necazurile soldaţilor pe care îi mâncău păduchii:

-Cu pumnul culegeai păduchii.

Şi ne arăta cum, refăcând gesturile de demult.

-Da, mulţi au murit de tifos şi de foame, pentru că rodeam o bucată de pâine cu mucegai în două...și apă vedeam doar din când în când, îți ardea gura , nu alta...

Ochii lui se îndepărtează pentru o vreme în zare parcă vrând să alunge din minte clipele acelea întunecate care nu mai voiau să plece niciodată.

În contra celor povestite despre foamete, ţaţa Domnica se apropia de noi, pe prispă, cu nişte turte crescute şi bine rumenite, îndemnând pe fiecare în parte:

-Hai, luaţi că avem de unde...

Ea era cu vreo 15 ani mai tânără decât moşul pe care îl respecta spunându-i ,,mata,, de fiecare dată.

Moşul continua cu ochii pierduţi în amintiri suferinde:

-Apoi, odată am fost luaţi prizonieri toţi şi ne-au legat cu funia unul de altul, uite aşa, şi ne-au dus la duşman,dar am dat peste un Om al lui Dumnezeu, care ne-a dezlegat şi ne-a trimis din nou la regiment. Uite , aşa am scăpat cu viaţă şi pot să vă povestesc, azi, şi vouă. Ochii i se umezesc şi lăcrimează, lăcrimează ştergându-şi ochii tulburi cu dosul mâinii lui muncite.

Se ridică de pe prispă şi bate nenumărate metanii ,,întru sănătatea aceluia, sau să îi fie ţărâna uşoară, dacă n-o mai fi printre noi,,.

Aveau multi copii plecaţi prin ţară, acasă rămăsese numai Vica, o fată suferindă de o formă uşoară de schzofrenie, mai mare cu vreo 8 ani ca mine şi care mă privea cu un fel de ranchiună, ea neîndrăznind niciodată să se apropie de prispă, stătea pe la colţul casei şi privea cu un fel de neînţelegere, chiar supărată că se adună atâta lume acolo, mereu trântea câte ceva ca să îşi arate nemulţumire.

Atunci mătuşa dispărea câteva clipe ca să o potolească şi să îi explice că nu se face aşa ceva...

Cu toate astea în familia lor domnea pacea şi decenţa. Moşul striga nevestei, uneori:

-Domnicăăă, vezi că era o sticlă de vin prin cămară! Adu şi nişte pahare!

Femeia răspundea supusă , trăgând piciorul bolnav după dânsa:

-Uite amu, cum spui mata...

După ce soarele dădea să se ascundă spre asfinţit, oamenii îşi luau ziua bună şi plecau fiecare pe la casele lor, mulţumiţi că au putut petrece împreună încă o zi de sărbătoare.

Cănd începeau lucrările de primăvară, moşul venea la tata şi împrumuta ,,baba,,. O măciucă cu care să întărească aracii la vie. Era tare nostim şi noi râdeam pe ascuns când moş Isac venea şi zicea:

-Nică, împrumută-mi şi mie câteva zile ,,baba,, să întăresc aracii.

Era mai în vărstă decăt tata cu vreo 15 ani, dar se înţelegeau destul de bine. Nu îmi amintesc dacă tata sau el s-au certat vreodată cu cineva din sat vreodată. Dar erau şi oameni mai puţin binevoitori care ne făceau uneori necazuri.

Îl iubeam mult pe tata pentru că avea o mică bibliotecă în camera din sus, o cameră liniştită şi răcoroasă, şi aici, citea până noaptea târziu, iar după ce am învăţat să citesc şi eu, îmi alegea cărţile pe care să le citesc şi era tare bucuros că îmi place, de aceea îmi spunea ,,fata tatii,,.

Când nu era acasă, mergeam pe furiş în camera cu pricina. Păşeam pe vârfuri, parcă speriată că m-ar putea auzi cineva şi căutam printre acte, hârtii. Aşa am descoperit livretul lui militar. Am privit cu mândrie şi curiozitate spre tânărul zâmbitor cu faţa senină şi am descoperit că fusese sergent. Dar el lucrurile astea nu le spunea niciodată, nimănui. Era de o modestie neobişnuită pentru lumea aceea a satului. Întotdeauna am gândit că locul lui nu era acolo şi el gândea la fel.

Chiar dacă era văzut ca un om deosebit şi i se dădeau diferite funcţii de pe la Sfatul Popular, el nu şi-a putut găsi nicicând locul acolo în satul acela pustiit şi izolat de cealaltă lume.

Nu mergea niciodată pe prispa lui moş Isac şi discuţiile aprinse păreau că îl obosesc peste măsură.

Ţin minte că era în comisia de prevenire a incendiilor şi avea un carnet în care scria amenzile celor găsiţi în neregulă.

Când era anunţat că vor porni a doua zi în control, mergea prin tot satul şi îi îndemna pe toţi sătenii să ,,îşi sape groapa,, pentru cenuşă.

Părea morbid îndemnul, dar practic, pentru că amenzile erau usturătoare.

Unii se conformau, alţii îl sfidau spunând pe la spate ,,dă-l încolo de venetic,, şi a doua zi li se tăiau amenzi pentru care veneau pe la poartă şi se căiau, dar degeaba, procesele verbale erau deja înaintate Sfatului Popular şi amenzileli se opreau din alocaţiile şi aşa foarte mici ale copiilor.

Aşa trecea timpul copilăriei mele, în căutări prin poduri şi povestiri furate de pe la cei mari.

Uneori, iarna, mama mă lua pe la ţaţa Domnica ,,cu cusutul,, și ea mergea ,,cu furca,,(pentru tors lână).

Îmi plăcea cum torcea , aș fi privit-o zile în șir, pentru că avea mișcări precise și repezi, iar fusul parcă dansa după o muzică numai de el știută.

Mă învățase și pe mine câte ceva. Acum aveam diferite carpețele care deveneau fețe de pernuță și îmi placea să cos poate doar ca să pot pleca și eu pe la vecini cu ea.

Lucram repede și mâna îmi aluneca și mie ușor.

Vica mă privea cu aceeași ciudă, iar țața Domnica văzând-o, încerca să o mai potolească și-i zicea cald și cu mult calm:

-Hai, Vica, adu și tu ,,băiețelul,, și mai coase la El...

Avea un carpet cât o foiță de carnețel și, cât am mers pe la ei, Vica tot cosea la carpețelul ei minuscul.

Când mamică-sa o îndemna să lucreze, ea se apleca docilă asupra lucrului, mai împungea de două , trei ori cu acul, apoi devenea iar preocupată de ,,munca,, noastră.

Alteori, venea şi ea pe la noi, pășind apăsat pe lângă pereteși stând câte o zi întreagă pe pat, cu ,,Băiatul,, în brațe. Noi bănuiam că îl place pe fratele meu cel mai mare și chiar adeseori luam bătaie când strigam după el, ca pe un reproș:

-Vica lu`moş Isac!

Aproape turba de furie și mă fugărea de nu mă vedeam, alegându-mă şi cu câteva pe spinare, motiv să îl pârâsc tatălui meu, care îl altoia cu o curea. Bineînţeles că nu spuneam motivul pentru care am luat bătaie niciodată și nici el nu spunea că eu am început prima.

Era mai retras și avea un anume mod de a se purta care îl deosebea de noi, toți.

Fiind un băiat frumos, era tare îndrăgit de multe fete din sat.

Simpatia Vicăi pentru fratele nostru era evidentă, pentru că îl privea cu ochi ficşi în care ascundea ceva nemărturisit nimănui.

Ieșea întotdeauna furios din casă și striga ca să fie auzit:

-Iar a venit nebuna asta!

Se părea că nu o deranjau vorbele lui și revenea după câteva zile cu aceleași obișnuințe.

Zilele au trecut și noi ne-am despărțit, fiicare îndreptându-se către o altă școală, numai Vica a rămas așteptându-ne la poartă, pe fiecare.

De când am plecat din sat, ea părea să ne accepte. Ne aștepta, la poartă, ca o soră a tuturor. Ne zâmbea când veneam în vacanțe și ne întreba despre oamenii pe care i-am întâlnit acolo , departe.

Mergeam cu ea la pârâu, la spălat rufe. Ea venea cu câteva batiste și baticuri pe care le spăla cu atâta atenție, de ne distram adesea pe seama preocupărilor ei migăloase.

Mă privea cum înotam, pentru că ea nu a îndrăznit asta niciodată. Parcă simţea un pericol și îmi striga întotdeauna să mă întorc sau alerga acasă să îi spună mamei. Atunci auzeam glasul înfiorător, rece şi îngrijorat al mamei:

-Doriiină!!! Întoarce-te!!! Las că vii tu acasă. Vrei să te îneci ca Dănuţ.

Şi brusc îmi apărea pe firul apei chipul copilului înecat pe care l-au scos cu cancea, după ce s-a lăsat asfinţitul şi felia de pâine cu o lumânare aprinsă s-a rotit ameţitor împrejurul locului unde i se oprise trupul.

Copilul părea să mă privească deschizându-şi ochii vii şi spunându-mi cum îl învăţa mama lui: ,,năşica Dorina,,.

Fusese botezat de părinţii mei şi era şi nepotul tatei.

Eu voiam acum să îmi cer iertare pentru bătăile repetate pe care i le dădeam prin livadă, pe când nu mă vedea mama, şi-l obligam să-mi spună tanti, cu toate că eram de aceeaşi vârstă.

Ştiu că de fiecare dată, după ce îl băteam îi dădeam bomboane din buzunarul rochiţei cu un fel de remuşcare şi îi spuneam:

-Lasă că doar nu te-am bătut aşa de tare. Dar trebuie să fii mai curajos. Dacă nu te bat eu, o să te bată alții. Poţi să-mi tragi şi tu.

El își lăsa ochii în pământ și pesemne mă credea tare puternică pentru că nu mă lovea niciodată.

Acum mă revedeam, pe firul întins al apei, fetiţă de 6 ani , obraznică şi arţăgoasă , îi ceream, cu lacrimile arse de un soare dogoritor şi nebun, să mă ierte.

Mama tot striga şi trebuia să mă întorc spre mal.

Uneori înotam o zi întreagă, luând cursul apei, pe matcă (partea de mijloc) până ajungeam în satul vecin, adică vreo 4 - 5 km.

Copiii îmi spuneau mereu că înot altfel, cu trupul pe deasupra apei, ca o saltea plutitoate.Toţi amicii mei înotau încă de foarte mici şi eram într-o întrecere continuă, fiecare încercând să fie cel mai bun înotător.

...................................................................................................................................

După ani și ani, m-am întors în sat . Vica era singură, îmbătrânită și neajutorată.

Toți ai ei au plecat şi prispa casei părea un prieten care tot aşteaptă. Doar umbrele mai poposeau din când în când sprijinite de peretele scorojit.

Am privit cu aceiași ochi curtea cu prispa dărâmată dar nu mai vedeam țoalele de sărbătoare, nici pasul beteag al țaței Domnica, nici oamenii pioși bătând îndelungile lor metanii, murmurându-şi păcatele în dangătul plâns de clopot.

M-am apropiat cu pas sfios de curtea casei bărtânești care părea că lacrimează din geamurile mici. Câinii nu m-au mai lătrat ca altădată, parcă plictisiți de imaginile dezolante şi de bălăriile care invadaseră ograda.

Vica mi- a ieșit în cale, ca întotdeauna și m-a îmbrățișat lăsându-mi câteva din lacrimile ei calde peste obraji, m-a întrebat :

-Ce-o să mă fac eu de amu?

Glasul i se spărgea în glasul de clopot al acelei triste duminici și eu parcă auzeam poveștile și glasurile de altădată venind dinspre prispa din dosul casei.

Erau iluzii. Prispa era goală și mâncată de gura nemiloasă a timpului...

În casă, de pe un perete curat, proaspăt văruit, mă privea cu ochii cusuți strâmb ,,Băiețelui,, care părea că râdea într-un fel strâmb de durerea noastră.

,,Băiatul,,copilăriei noastre era priponit în niște cuie bătute neuniform bătute în perete și încă nu fusese terminat...Lipseau locuri din cusătură, așa cum lispește câte o piesă dintr-un puzzle care nu îți arată imaginile adevărate şi te lasă doar să i le intuieşti...

De undeva, de foarte departe aud doar glasurile pioase, dangătul de clopot și tânguirea vocilor pierdute într-o lume a umbrelor pustii:

-Dooooaaaamne, iartă-ne...Doooooooooooooaaaaamne, iaaaartăăă-neeeee!

Stins. Din ce în ce mai stins...

Înserarea coboară lăsându-şi trena

de mătase neagră peste

gândurile mele

nu mai cresc fluturi

cu lacrimi de rouă

stropesc poemele

cu apa morţii

şi le aştept să crească...

aştept