Violetta Petre

Bina aţi venit şi dv! Şi eu vă citesc cu mare plăcere. Versurile dv au un parfum diafan, care vine de dincolo de cuvinte.

Bine spus Raul....vezi...eu nu-mi gaseam cuvintele ca sa caracterizez poezia lui Violetta...dar le-ai gasit tu...eiiii...tot voi poetii....eu cu organizarea

Asa e Raul, versurile Violetei imprumuta parfumul florii al carei nume il poarta cu atata delicatete, iar profunzimea versurilor ei o regasesti in superbii ochi albastri. Sa ramai mereu asa frumoasa la suflet si la chip si nici un nor sa nu-ti intunece Lumina, har si inspiratie Violeta, cu drag din drag Mara.

Vă mulţumesc, dragii mei prieteni!
Ce poate fi mai emotionant decât să citeşti asemenea cuvinte cu care eşti întâmpinat?
Eu , aici, cu voi sunt fericită, liberă, descătuşată de formalizări şi etichete...
Să-mi trăiţi, să înfloriţi!
Vă îmbrăţişez cu iubire, pe fiecare pentru ''ceva''-ul acela dăruit cu bucuria de a fi om!

Cu dragoste nemărginită, pentri tine, Rodica, Mara, Raul!

Nici nu stiu ce sa scriu sa redea emotia ce o transmiti cu aceasta poezie, chiar nu gasesc cuvantul potrivit, admiratie, durere, extaz, tristete, iubire , divinitate exprimata in emotie de suflet? nu stiu ,cauta tu un numitor coumn pentru toate aceste emotii ce mi le-a transmis lectura poeziei tale, cu drag din drag Mara.

Aş vrea să fiu Cuvânt!


Mă uit spre stele , Doamne, în seara asta rece
Şi gândurile toate-mi întreb ce se petrece?
De ce nu-i primăvara cu mine de Florii?
Când te aştept spre noi cu dragoste să vii?

Aud cum trece noaptea prin sevele din flori,
Întunecând parfumul ce-aşteaptă până-n zori
S-alerge înspre albul narciselor din drum,
Iar salcia pletoasă se tânguie postum...

Se-ascunde bucuria pe după nori şi ploaie
Şi Crezul de ruşine şi ne-nţeles se-ndoaie.
Îşi pleacă ochii sfinţii de după vechi altare
Şi vinul roşu ţipă sarcastic în pahare...

Spovada-i anulată de certuri şi blesteme,
Nimic şi nimeni astăzi de moarte nu se teme.
Prea fierbe lava-n Iadul din sufletul vândut.
Aş vrea să fiu Cuvântul din clipa de-nceput!

Sau chiar să mă dizolv de dincolo de Timp
Într-un nimic albastru din nici un anotimp,
Fără identitate şi fără conştiinţă,
Lumină-n embrionul de Rugă şi Credinţă...

Geneză


Ascunde-mă în tine să nu mă văd prea goală
Şi prinde-mă de cerul din inima-ţi curată
E-acolo un albastru din clipa mea fatală
În care mi-am pierdut identitatea toată

Şi lasă-mă să fac ceva schimbări prin tine
M-oi ghemui cuminte în ruga mea spre seară
În locul coastei-lipsă găsi-voi ploi din mine
Când ne-am iubit obraznic în Eden prima oară

În amalgam de vise ce se-mpletesc spasmodic
Când îmi atingi piciorul ieşit de sub veşmânt
Îmi prinzi în braţe visul plăcerilor , metodic
Când sevele astrale le-arunci cu jurământ


Nimic nu se mai vede în supa milenară
Tăcerile-şi vorbesc prin semnele virgine
De-atâta reverie încerc să fug afară
Dar tu mă prinzi de cerul păcatului cu tine

Plutim apoteotic prin timpul fără nume
Cu laurii pe frunte şi-un germene fecund
Noi suntem începutul iubirilor postume
Trăind în cercul nostru ce nu mai e rotund

Superbe poezii Violeta, superbe...

Mulţumesc frumos, Mara!
Florii cu linişte şi pace!
Cu drag,Vio

Si tie nume si suflet si chip de floare minunata, LA MULTI ANI, uite asa, sa fiu prima, si un sfarsit de saptamana asa cum il doresti cu iubire si armonie in suflet si in viata alaturi de cei dragi.

La multi ani fericiti floare cu suflet si traire de floare, sa fii iubita fericita si sa daruiesti in continuare Lumina din sufletul tau cu aceasi intensitate, cu drag din drag Mara.

La multi ani, floare violet! Sa fii iubita si fericita!

Am venit cu daruri...Primesti?


Roua dragostei de viata

Eu te simt
în raza blândă,
primăvară parfumată!
În dorinţa mea
arzândă
te presimt ca niciodată,
când în zori,
pe-o adiere,
calmă şi uşoară vii
să creşti mugurii de miere,
pomilor şi printre vii.
Străluceşti
şi porţi în plete
un noian de violete
Iar din galbene narcise
împleteşti noaptea la vise.
Eu te am în suflet,
fată!
Tu, mereu îmi înfloreşti
floarea vieţii,
parfumată
cu idile şi poveşti!
Un bujor-aprins
zâmbeşte
unei dalbe lăcrămioare.
Faţa ta iar străluceşte,
lăcrimând
de-atâta floare!
Roua dragostei
de viaţă,
tot preface-n nestemate!
Şi mi-am dat cu ea pe faţă
să fiu primăvară-n toate!

La mulţi ani! Să vă fie viaţa ca o grădină de flori!

Cu mare drag iti urez Sarbatori Pascale fericite cu Lumina Invierii in suflet si in viata alaturi de cei pe care ii iubesti, cu drag din drag Mara.

Mulţumesc, dragele mele!
Să vă dea Domnul linişte şi bucurii alături de cei dragi!
Lumina din Lumină să vă lumine casele şi să Îl primiţi pe Iisus în vieţile voastre cu bucurie şi iubire!

Paşte fericit tuturor prietenilor Din Univers!

Cu drag, Vio

Iisuse, te-am uitat!

Nici pietrele nu muşcă din pielea subţiată,
Nici cactuşii nu-nţeapă călcâiul de ruşine
Când vorba luminoasă îi este-nmiresmată
Cu rugile în lacrimi, şi cu urări de bine...

Se plimbă-n lumea largă, călare pe-un asin,
Cu haine zdrenţuite, cu roşcove şi pâine...
Din apa de fântână , curată face vin
Şi din secunda veche, uitată face mâine...

El are vocea blândă, ce mângâie dureri,
Din moarte îi învie pe cei nepăcătoşi,
Iar păcătoşii-şi plâng greşelile de ieri.
Noi, de iubire suntem, Iisuse, azi setoşi...

Şi de Lumina sfântă născută-n suferinţă
Cu moartea ta pre moarte călcând spre nemuriri.
Iertarea de păcate , şi calea spre Credinţă
Sunt daruri azi uitate şi oarbe în priviri...

Te vindem ca şi-atunci, căci am uitat urgia
Ce s-a dezlănţuit în ceruri şi în om.
A doua coborâre de Sus a Lui Messia
Ne va strivi mândria şi mugurii din pom...

Nu merităm ce-avem , nu ştim să preţuim
Viaţa ce-am primit la ceas de răstignire...
Iisuse , te-am uitat , ai cui suntem nu ştim!
Nici unde ne-ndreptăm şi nici spre ce zidire...

Nu merităm ce-avem , nu ştim să preţuim
Viaţa ce-am primit la ceas de răstignire...
Iisuse , te-am uitat , ai cui suntem nu ştim!
Nici unde ne-ndreptăm şi nici spre ce zidire...



Versuri ce ar trebui sa intelegem ca am pierdut drumul credintei, dar cati din noi inteleg? Ca intodeauna frumusetea versurilor tale sunt balsam pentru sufletul meu obosit, cu drag din drag Mara care iti doreste inca o data Un Paste fericit alaturi de cei dragi.

Ninge în luna mai-proză scurtă

Fugise în zori, de-acasă.Se trezise din cauza unui tunet care-i despicase creierul în bucăţele mici ce se împrăştiaseră pe covoraşul sângeriu de lângă pat...o durea golul de lângă ea, perna neatinsă şi cerşaful nemototlit de pe locul lui Doru. Un câine urla a pustiu, pustiul din sufletul ei!

Venise acasă de la Conferinţa de Gnoză, cu o zi mai devreme...s-a bucurat mult când a a flat că va fi cu el mai repede. Abia aştepta să i se arunce în braţe, iar el să o acopere cu sărutări şi cu nesaţul poftei lui de ea pe care-l simţea de fiecare dată când făceau dragoste...erau împreună de trei ani, dar nu se grăbeau să se căsătorească; le era bine aşa, deşi parcă era ceva neterminat, dar lăsau lucrurile să curgă de la sine.
Trenul şuieră şi sunetul îi străpunse liniştea gândului fericit.Da, peste numai o oră şi jumătate va fi în cuibul lor, bucurându-se de viaţă; viaţa asta a ei atât de împlinită de când murise Ştefan , făcându-se praf cu motorul lui într-o cursă a morţii; era un nebun, dar o fascinase cu râsul lui batjocoritor în faţa provocărilor . O înspăimânta şi în acelaşi timp o atrăgea acest teribilism al lui.Era ca un copil inconştient care căuta senzaţii tari. Şi le-a găsit, întrerupându-şi sieşi şi ei drumul fericirii.
Avu un moment de cutremur al trupului amorţit de stat jos şi se trezi din visarea cu suspine .
Viaţa , aşa este viaţa! Merge înainte, ajutată de uitare; de n-ar fi uitarea , ne-ar crăpa inima de dureri şi doruri...
Trenul se apropia de gara orăşelului lor de munte.Cu Ştefan locuise la mare , în Mangalia.După moartea lui, nu mai putea să privească marea; o atrăgea ca un magnet şi pornea spre nemărginire ca în transă, trezindu-se de nenumărate ori în apa ei înşelătoare, chemând-o alături de Ştefan; cenuşa lui plutea pe valurile înspumate , repetându-i scâncit numele: Maria, Maria...

Când l-a cunoscut pe Doru s-a bucurat pentru că era din Sinaia; spera că destinul o va lua de lângă mare şi aşa a şi fost.A început o nouă viaţă cu noua ei iubire.Doru era exact ceea ce şi-ar fi dorit orice fată: un bărbat înalt, brunet cu ochi verzi, absolvise facultatea de matematici pure cu nota maximă, acum îşi aprofunda studiile cu un masterat, avea propria lui afacere , unde o cooptase şi pe ea şi mai presus de orice era foarte realist, exat opusul lui Ştefan.Lângă el era mereu în siguranţă, parcă toată lumea era a ei; uneori se gândea cu teamă că, parcă e prea mult pentru un om!
Îşi cumpăraseră o vilă nici prea mare , nici prea mică, cu piscină şi un pic de loc pentru trandafirii ei urcători, de toate nuanţele.Se simţea o mică prinţesă dintr-o poveste cu Făt-Frumos şi la cum se va termina nici nu se gândea; se mira şi ea cât de mult se schimbase în bine de când îl cunoscuse pe Doru...

O durere ascuţită îi străfulgeră creierul;unde se afla? ce era cu ea? de ce-i era frig atât de tare?
A, da! Acum începea să-şi aducă aminte.O, Doamne! Intrase pe poarta casei aproape dansând, în fugă, deschisese uşa cu umărul drept , căci avea braţele pline de daruri pentru Doru, doar fusese la Paris...se împiedică şi fu cât pe-aci să cadă pe marmura albă din living...Urcă scările spre dormitorul lor, căci era încă dimineaţa devreme şi...
Simţi cum moare brusc, instantaneu...se lăsă uşor să cadă pe blana albă pe care făcuseră dragoste de atâtea ori, cu imaginea hidoasă a celor doi bărbaţi , îmbrăţişaţi în umbra zorilor de zi...

Ţipătul ascuţit se auzi numai în mintea ei...leşină; se trezi peste câteva minute.Cei doi dormeu duşi: Doru şi iubitul lui blond, cu plete răsfirate pe perna albastră pe care dormise ea cu ceva timp în urmă...O dureau toate; parcă cineva o bătuse ca pe o bucată de carne de şniţel. Abia se ridică în picioare, camera se învârtea cu ea şi, parcă nu mai ştia cine este, unde este?
Se prăbuşi din nou; se trezi peste noapte , aproape de zorii zilei în patul lor.Cine o dezbrăcase? Unde era Doru? O durere cumplită în inimă o săgetă şi îi tăie respiraţia pentru o fracţiune de secundă care i se păru o eternitate; nici măcar nu avusese bunul simţ să schimbe aşternuturile.O trântise pe pat, acolo unde urmele pasiunii lor nebune şi nefireşti o ardeau peste tot, NU MAI PUTEA ÎNDURA!

O luă la fugă în cămăşuţa de noapte subţire , căci era spre sfârşitul lui mai şi se îndreptă spre pădure.Pietrele îi răneau pielea tălpilor, dar Maria nu mai simţea nimic; nebunia îi invadase nemilos raţiunea şi o trimise spre neunde...plouase până acum cu tunete şi fulgere. Era o linişte nefirească; doar picăturile de apă se auzeau în căderea lor de pe frunzele copacilor pe cărările pădurii...la rădăcina unui brad, acoperită doar de umbrele nebuniei, Maria rădea în hohote; prindea în palme fulgii mari de zăpadă care dansau în zorii unei zile de mai ce prevesteau sosirea morţii.Din rana de la tâmplă, printr-un firicel roşu, se scurgea viaţa Mariei, înroşind stratul subţire de zăpadă ce se aşternuse peste lume!

Zorile se trezeau, strigând noii zile: ninge în luna mai!

Felicitari...mi-a placut mult....dar de ce trebuia sa se termine asa de trist???

E prima proză pe care ţi-o citesc, ai idei frumoase, acţiune... frumos Violeta!

Mulţumesc frumos, Rodica, dar nu mai ningea în mai dacă nu murea Maria...

Pup cu drag!

Mihaela, mulţumesc!
Am scris-o ieri , la servici...nu e prima, dar mă bucur că ţi-a plăcut, ţie care eşti o magiciană a cuvintelor!

Te-am citit şi am rămas încântată de măiestria ta!

Cu drag, Vio

Oare si eu tot de aceea sunt atat de infrigurata in suflet? pentru ca ninge in luna mai in inimile noastre? pentru ca a murit Maria? ...sau pentru ca nu reusim sa intelegem si de ce a murit Maria, si de ce ninge in luna mai. E superb ce ai scris chiar daca are un final trist. O iubesc pe Maria pentru intensitatea trairii, pana la sacrificiul suprem.Dar ma intreb scumpa mea, a meritat?

Sfârşitul e tragic, nu trist. Aşa, e cursiv, bine scris zic eu...dar nu ştiu ce anume v-a inspirat să alegeţi tema. Vă felicit pentru proză! Cu drag

Primeste si de la mine toata admiratia pentru ceea ce lasi in urma sa ne incante sufletul . Mi-as dori tare mult o carte de a ta . Daca mi-ai putea trimite cu ramburs ti-as ramane indatorata . Multa sanatate si inspiratie -Elena

Violetta !!!...oare de ce nu mai scrii si la noi ???

La adăpostul braţelor tale

Eu mă ascund de noapte şi de lume
La adăpostul braţelor cuminţi.
Acolo îmi strig ruga către sfinţi,
Când soarele în palme îţi apune.

La rădăcina ta mă odihnesc,
Sub umbra ramurilor fremătând,
În adierea frunzei, rând pe rând,
Din vise albe, braţele mă cresc.

Şi plouă flori de măr din braţul tău,
Când soarele în palmă îţi răsare,
Eu adăpost îţi sunt în aşteptare,
Tu-n braţe mă-nveleşti cu Dumnezeu...

Ei, dar această Cosânzeană din poveştile sublime va renaşte din propria cenuşă.

Frumoase poezii....sensibila si talentata autoare

"Printre stele de mătase, într-un colţ ascuns de lună
Adunasem curcubee să le -agăţ de-un mâine nou"

Poezia ta sublima
rasuna-n sufletu-mi ca un ecou
si te citesc ca pe o zi senina
in care curcubeul e erou.
Cu drag din drag, Mara.

Mulţumesc tuturor pentru lecturare!
Elena, o să-ţi dăruiesc un volum din cartea nouă! Să-mi trimiţi adresa!

Cu drag, pentru prieteni, Vio

Minuni


Plecasem pe jos , când începuse a miji de ziuă; satul nu se trezise , nici cocoşii nu mai cântau.Se puturoşiseră şi ei de când cu capitalismul ăsta, cântau când le venea şi atunci a pagubă, nicidecum voioşi aşa cum cântau când eram mică de-i alergam prin bătătură să nu mai calce găinile...

Mama Ilinca, sora mamei ne crescuse pe-amândouă, pe mine şi pe Sofinca de când ne murise mama de oftică. Mai târziu aflasem că a murit de tuberculoză, un fel de cancer la plămâni...săraca, fumase pe lângă tata mai mult decât el şi la fel băuse din aburii lui de beţivan; ne bătea pe toţi , la rând că obosea. Îi pândeam privirea îngroziţi să vedem spre care din noi se uită.

După moartea mamei s-a întâmplat o minune: tata n-a mai pus pic de băutură în gură şi nici tutun n-a mai fumat.

Toată lumea-l întreba, închinându-se:

-Mă', Stelea, mă', ce-oi visat tu de te-oi lăsat de toate? Şi de ce nu te-oi fi lăsat cât o trăit nevastă-ta?

Că , poate nu murea mă, şi acum erai şi tu în rândul lumii.

-Ei, dac-aţi şti voi! În noaptea priveghiului când eu eram beat mort şi am căzut în grădină şi am adormit pe loc, am avut un vis cu Sfânta Paraschieva; mă trăgea de urechi şi îmi turna ulei fierbinte...de durere m-am uşurat pe mine în somn. Nu puteam scoate nici un cuvânt. Vroiam să-i promit că mă las de beut şi fumat, dar nu puteam scoate nici un sunet. Ea mi-a ghicit gândul şi mi-a spus cu o voce care venea din cer, cu ecou ştiţi voi cum:

-Stelea, dacă nu te laşi de beut şi fumat, Sofinca ta o ologi şi o surzi, ai înţeles? Şi vei fi un nenorocit că vei rămâne cu ea pe cap, pedeapsa Domnului pentru nemernicia ta...

-Aşa mi-io zis şi-o dispărut; m-am trezit bălăcindu-mă-ntr-o băltoacă de ulei şi era să-nţepenesc de uimire. Uleiul de la Sfântă se prelingea din urechile mele ca dintr-un robinet...



Am înmormântat-o pe mama şi ne-am luat viaţa în mâini: eu munceam la câmp(eram mai mare ca Sofinca) , împreună cu tata şi soră-mea se ocupa de casă cu Mătuşa Ilinca...

Tata era din ce în ce mai abătut; se lăsase de beutură şi fumat şi, pesemne îl rodea rău pofta de-o pişmoacă şide-un tutun...

Într-o seară , întorcându-ne de la sapă, m-o trimis înainte acasă şi mi-o spus că rămâne o ţâră la birt să vorbească cu Vasâi de-o căruţă...

S-a întors abia peste câteva ceasuri bune, beat mort şi duhnind a tutun.Ne-o trezit din somn şi o început să ne ţină predici despre Iliescu.

Sofinca o îndrăznit să îi spună că-i e somn şi atunci s-o oprit din vorbit, i-or ieşiră ochii din cap de furie şi luând cana de pământ cu apă de beut de peste noapte o aruncă spre Sofinca; soră-mea o luă la fugă, se împiedică de un scaun şi căzu peste toporul de după uşă; cana îi ateriză în tâmplă lovind-o peste urechea dreaptă.

Sângele începu să ţâşnească roşu şi vâscos din cap şi dintr-un picior...

Se făcu linişte de mormânt; doar gemetele cuminţi ale Sofincăi se auzeau ca un oftat.

Liniştea fu străbătută dintr-odată de un răcnet de fiară înjunghiată:

-Dumnezeul mamii lui de vis! Ce-am făcut, ce-am făcut, Doamne?

Tata îşi prinsese capul în mâini şi alerga de nebun; începu să plângă şi să râdă, ieşi în curte şi sculă tot satul.

Oamenii se strânseseră ca la urs:

-Ilona , maică, ce e cu tac-tu de răcneşte aşa! O înebunit? întrebă Saveta, o altă mătuşă din partea tatei.

-Ce să fie, tanti? O venit beat şi o aruncat în Sofinca cu cana şi mare necaz s-o întâmplat; mă duc după moaşă să vină , că doctorul îi plecat la oraş.

-O,Doamne , ce nenorocire, ce nenorocire!

Sofinca rămase surdă şi oloagă din noaptea aceea, tata înebunise.Doar eu cu mătuşa munceam să trăim colo , aşa , că de , primisem viaţă de la Domnul...

Într-o zi , înainte de-a pleca la câmp, tata mă luă deoparte şi-mi zise:

-Ilonă, tu eşti, fa? Uite ce e . Eu o să mor acuşi, acuşi şi bine că mor , că mă cheamă mă-ta. Mi-o trimis pricaz că e la Stolnicea de Vale, la mânăstire, sub un nuc.

Tu, să faci bine să pleci acu' la Ieşi, la Mitropolie, că e sărbătoarea Sfintei Paraschieva. Te duci acolo şi ceri audienţă, îi spui că eşti Ilona lui Stelea din Borceşti, ştie Sfânta . Şi îi spui că i s-o-mplinit prezicerea şi fata mea îi oloagă şi surdă, du-i degetele astea şi să mi-o facă bine pe fată.Că mi le-o cerut azi-noapte.

Îmi întinse o pungă cu zece degete; îşi tăiase toate degetele de la mâini să le duc Sfintei Paraschieva la Ieşi, acolo unde erau moaştele...



Mergeam năucă. Nu mă dezmeticisem încă de grozăvia faptelor lui taică-miu, dar eram hotărâtă să mă duc unde mă trimisese...

La Ieşi era lumea după lume.Abia a doua zi am reuşit să ajung lângă moaşte; m-am aşezat în genunchi şi cu mâinile încrucişate am început să mă rog ;



Sfântă , la tine- am venit

Că m-o trimis un ţâcnit,

Să te rog să mă asculţi,

Chiar de ai ţâcniţi prea mulţi.

Şi să faci înc-o minune.

Degetele oare-s bune?

Le-ai cerut la tatăl meu

Să îl ierte Dumnezeu?

El îi dus în altă lume.

Da'eu am venit anume

Pentru sora mea Sofinca,

Care stă cu tanti Ilinca.

Că e surdă şi oloagă

Şi îmi este tare dragă.

Fă-o bine, că-i frumoasă

Dar stă toată ziua-n casă.

Lumea o-nceput a răde că io strigam de-acu' în gura mare să mă audă cerurile toate şi să-i deie auz şi umblet soră-mi.Boabe mari de lacrimi îmi ţâşneau pe sub gene şi când atingeau pământul strigau ca o gură de clopot...

Am luat-o la fugă şi nu m-am oprit decât la intrarea în sat.

Sofinca ămi ieşise înainte şi striga cât o ţinea gura:

-Ilonaaaaaaaa! Uite că fug şi aud!

M-am prăbuşit în şanţ peste iarba necosită, mirosind a primăvară; cerul era albastru , şi parcă se coborâse peste mine ca o învelitoare de puf...doar , undeva, aproape de inima mea faţa Sfintei îmi zâmbea complice...

Scrii superb si proza nu doar versuri, se vede treaba ca Dumnezeu a fost foarte darnic cu tine. Te iubesc.

3p

Violetta Petre, Dincolo de cer, Editura PIM, Iasi, 2010, 106 p. Cu o postfată semnată de Liviu Apetroaie.


Aflată la a doua sa aparitie editorială, Violetta Petre îsi continuă trăirile poetice cu tristetile si bucuriile ei prin versuri calde, limpezi si directe, accentînd de această dată latura religioasă. „E noaptea mea astrală în care va ploua/ Cu stele căzătoare... si din inima mea/ Se vor urca la cer rugile către sus/ Spre a ajunge-n locul unde este Iisus...”, spune în poemul Ploaia de stele, si încheie cu versul: „Eu mai astept lumina si lacrima din ploi”. Rugăciunile, unele mistice altele păgîne, construiesc în mare parte poemele din această carte, dovedind că autoarea este într-o contiună căutare de sine, într-o continuă alertă, pe care si-o exprimă prin versuri. „Sufletul meu a fost zguduit de cataclisme emotionale repetate, de nostalgii, de lacrimi, de suferintă extremă, de jocuri de lumini si umbre, de abandonări si exaltări, de treceri bruste de la o stare la alta, de rîs si plîns laolaltă, de dorinta de a fugi de mine... iar dacă a existat un catharsis, l-am găsit în poezie, în Cuvîntul de dincolo de cer...” sînt cîteva din gîndurile, întrebările si trăirile pe care autoarea le transferă din suflet pe coala albă de hîrtie, cuvînt care reuseste în mare parte să fie drept o radiografie făcută cu o mare precizie, o radigrafie pe cord deschis, o radiografie extrem de precisă a sufletului său, dar mai ales a poeziilor din această carte. Violetta Petre spune: „Fiecare-avem destine, fiecare ducem cruci”, în poemul Puterea credintei, un poem în care îsi sfătuieste cititorul cum că nu trebuie să uite niciodată „Rugăciunea cea curată către cel ce ne-a creat...”. Chiar dacă viata este un labirint, ea trebuie trăită cu gînduri de bine si cu speranta că după ploaie se va arăta iar soarele si lacrimile si tristetea se pot transforma iute în tot atîtea bucurii si împliniri. „Pînă la urmă Dincolo de cer se poate privi doar prin iubire, asa cum spune si Sfîntul Apostol Pavel în una dintre Scrisorile către corintieni, cum că Iubind te descătusezi si poti să privesti către Dumnezeu cu sufletul curat si luminat si poti scrie poezie, iar poezia, astfel, poate să devină rugăciune.

sursa:http://convorbiri-literare.dntis.ro/MARCUiun11.htm

Felicitări Violetta !!!... în 2 zile primeşti revista

Felicitări şi din partea mea! Cu prietenie şi cu drag.

La multi ani, Violeta! multe împliniri si sănătate alături de cei dragi

La mulţi ani! Să fiţi sănătoasă şi fericită!

La multi ani fericiti alaturi de cei dragi Violeta, cu drag Mara.