Dorina Ciocan-Neculce

nu te-ndoi de mine!
urmează-mă!
e mâna mea de fum
(sau poate e același drum)
ce-adună șoaptele amare
uitate ne-ntrebat în clipe de vis(are).

eu iarăși mă petrec
lăsând blestemele să
amorțească-n arzătorul cerc.

înspre apus se-neacă marea tulburată,
din cioburi te refac
s-asculți povestea toată,
povestea cu „a fost odată...”.

oooooooooo, nu asculta sirenele năuce
sau vântul din răscruce.

auzi?
sunt eu și zac și plâng,
sau vocea mea ascunsă în adânc.
deschide ochii!
dă-mi mâna!
iată, bat cuiele adânc,
dar nu scrâșni!
dă-mi palmele pe rând

nu te-ndoi de mine ,
ai să vezi, doar palmele
ți le-ncrustez,
și, poate fruntea ți-o păstrez.

privește!
icoanele de aseară
au chipuri de zăpezi,
Nu te-ndoi,
a nu știu câta oară,
doar
trebuie să crezi.

ti-a casunat pe mine, ceva?
sau ma iubesti
intr-atat,
incat,
imi daruiesti
tot ce-am visat mai mult?
poezia ta???

Mara, să nu mă cerți prea tare...pe alte site-uri nu îmi mai permit să postez cu rimă...aici, acasă...fac ce vreau.sâc!

Dorina...dar ce miracol a facut muntele ___....ti-ai pozitivat complet versurile
Sa nu ai impresia ca prin rima pierzi din calitate...
Lasa moda...de pe alte site-uri...scrie ce si cum simti tu

Rodica, dacă mi-a prins bine muntele...uite că mai plec o dată.multumesc de semn .cu tot dragul

privești prin craterul morții
vezi noaptea ca o fecioară despletită
piaptănă copilul nenăscut
cu degetele descărnate trasează linii negre
desenând cărările vieții
îmi stropește așternutul cu sânge
de la un capăt până la celălalt într-o tăietură adâncă
împrejurul grumazului meu se ivește o formă perfectă concentrică
pic...pic...
se scurge viața prin ochiul nopții îmi spui cu mâinile așezate în cruce peste fruntea mea treci
eu te bântui seară de seară
te strig pe un nume demult uitat
îți caut gura asprită de vânt
să-ți îndes în ea toate neliniștile mele
dor
............................................................
în zi de sabat îmi umplu obrajii cu fum
suflu în răs(timpuri) ca un animal înjunghiat vreau
să aprind iar focul unui alt prometeu
............................................................
oamenii mă fixează din dosul măștilor de ceară
prin același ochi bulbucat străbatem întunericul lăptos
care s-a scurs pe ferestre pe când nu se mai arătam zorii
îmi înfingeai adânc degetele în urechi
așteptai ca un pândalnic tensionat
să mi se desprindă din trup nufărul galben crescut în coapsă
hrănit cu lacrima din cer

auzi?
grumazul meu a început să plângă
pic...pic...
boabe de rouă se scurg aritmic prin craterele nopții morții sorții
(ah craterele astea blestemate care îmi brăzdează chipul condamnându-l despotic la veșnică uitare)

Mie dl Emilian Marcu mi-a zis că un poet formează gusturi, nu scrie după gusturile altora. Asta când i-am zis că eu scriu într-o manieră mai retro, adică ţin la ritm şi la rimă ba mai scriu şi cu formă fixă. Aşa că, părerea mea, dacă îţi dă ghes inima să scrii cu rimă scrie cu rimă că e super! Eu încerc să scriu şi cu rimă şi cu vers alb ca să fie şi aşa şi aşa..dar cum simt eu şi cum e trăirea mea, aşa cum faci şi tu. Şedere plăcută la munte!

Raul, dovadă că ieri am scris cu rimă și azi în vers alb.la fel scriu și eu.și am curajul să postez orice.simt că pot scrie oricum și mă bucur pentru că Dumnezeu îmi pune ordine în simțire și în gânduri. cu mare drag de trecerea ta.har divin

oasele mele stinse
trosnesc a cântec uitat în marea cântare
ciori flămânde se rotesc
deasupra norilor
cad sufletele arse
în flăcări de jad
din gura cerului
m-ai cernut
fără de cuvinte
peste pietrele morminte
nu plânge nu plânge iubito
(mi-ai spus odată)
nu s-au întors lăcustele
de la păscut
iarba asta
în trupul tău
e așa de fragedă
..........................
ascult glasul de clopot
și mă umplu de
zgomotul sacru
ca un spongi
gata să-ți muște din suflet

o zi cât mai frumoasă!

Chipul din sertar

nu cunoştea locul
dar simţea cum rana aceea albastră
îi plesnea pe sub piele
ca un trandafir cu petale ascuţite
şi se umplea de o mireasmă de poveste legendară
închidea brusc ochii fără să o vadă zidul încununat de muşchii proaspeţi
si ascundea ceva în dosul pieptului
petalele voiau să se deschidă
ea le-a făcut un semn discret
cu degetul pe buze că... „încă” nu sosise ,,clipa,,

a tras cu mâinile sertarul în care şi-a ţinut ostatecă
fetiţa cu ochii oblici şi zâmbetul sculptat
se întreba cu care pârghii ar mai putea să-i contracteze muşchii ca să-i întoarcă privirile
tulburate în întuneric

dulapul îi strângea ca o gheară ascuțită pieptul
casa i se risipea în fum
şi doar un felinar aprins din alte veacuri
îi desena lumina culeasă din unghere

pe duşumea dormeau cu ochii larg deschişi
amintirile uitate le ridica pe fiecare
lustruindu-le cu dantele parfumate
să-şi mai privească în boabele de soare chipul
îşi aduna cu stângăcie trupul îndepărtat
şi i se cuibărea în tâmplă
slobozindu-i în coşul pieptului aripi de şoapte:
-şi ieri te-am aşteptat cu umbrele pe față...

se cutremura simţind că
sufletul nu i-a aparţinut niciodată
că a trăit frânturi din viaţa fetiţei cu ochi oblici
şi n-a ieşit nicicând din sertarul întunecat
ba ar fi vrut să-i strige:
-nu te cunosc
nu vreau să mai păşesc prin cartea ta
cu file ascuţite rană ţi-e floarea cea de piatră
îşi tremură fiinţa şi mâna-i coboară ca
mâna unei somnambule peste zare
apoi mi-absoarbe chipul din sertar
trăgându-mă în altă lume
în care înmugurea pe crengile de aur timpul
şi se crea alt spaţiu cu aripi alungite
ciudat...
şi-(a)cu(m) aud cum uşa sertarului
trozneşte-n urma noastră
ne-amestecăm prin smoala nopţii
trăgându-ne pe spate cerul-decor naiv
de pulbere violacee

mai vorbește-mi despre piticii aceia așezați
în rânduri cu zâmbetul lipit pe față
așteptându-și zborul aripilor sfărâmate
despre oamenii cu raniță în spate mirosind a praf de pușcă
adunat din războiul umbrelor de sare
căci iată femeile noastre au brazde adânci
pe obraz ascund zile și nopți
nedormite ele vorbesc (glasurile lor sparg văzduhul)
despre inimile roșii despre oameni și
locuri apuse despre străzile orașului acesta scufundat în adâncuri
și despre liliecii cu dinții rânjiți prinși aseară pe capetele noastre
.................................................................

apoi toate se bulucesc în magazinele învechite salutând timide manechinele îmbrăcate după ultima modă a parisului eu vreau doar să mă plimb cu ochii închiși cu nările fremătânde gata să îți înghită focul acela turbat care îți arde în coasete n-ai grijă
și pe obrazul meu se conturează umbre umbre întunecate
ca niște vitralii sfărâmate
dar azi n-am să mai aleg trec prin fiecare așa cu mâinile întinse în cruce
o să le vorbesc și eu despre purtătorul luminii și
despre sfatul înțelepților din piatră
despre zborurile de zi cu zi și poate
am să rup florile rare petală cu petală
o să le așez ca un cavou de fluturi uscați
să nu-ți mai rănești tu ochii în
cochiliile părăsite pe malul râului de fum

Scumpa mea, nu ai mai mers la munte? sau a trecut timpul atat de repede, oricum eu te citesc cu drag, chiar daca revii uneori la acel stil... Te astept duminica la Teiul lui Eminescu la 11, sa nu lipsesti, te iubesc si te imbratisez.

Mara, vremea trece...vremea vine.ce bine că mă citești oricum, și eu te citesc . același drag

să înțeleg că aș pot să șterg și eu mesaqjul acesta al tău, pe care îl consider jignitor

scuze primite...chiar nu am avut intenția să te ironizez.și poezia mi-a plăcut. cu același drag

mă arde soarele
în talpa dreaptă
când plec, am crengile pe umeri,
cocoșul satului îmi strigă
din gușa lui umflată
un cântec neuitat,
un cântec dealtădată
care-ar putea s-alunge
strigoii de la poartă.

mă-nchid bunicii, după obicei,
în casa lor pustie
necunoscute mâini
îmi bat în geamuri,
chiar salcia mi s-a mutat în piept,
și-mi bate disperat în ramuri…

spre podul casei, încărcat
urc pleopamea încercănată
și ochii,astăzi, mi se zbat,
îi țin cu mâna mea de șoaptă,

de dincolo, în sticlă,
bat spiritele pribegite
și-mi spun că iar e vară,
îmi fac din umeri semne rătăcite,
mă-ndeamnă să mai ies
din mine, pe afară,

(e frig/o iarnă troienită/cu fluturi nesătui/mă-nghite/și pierd o lacrimă-poveste/în podul casei părăsite)

în mine se trezește
aceeași lume răsturnată,nevăzută,
genunchiul și-l zdrelește tata,
ia scara-n brațe,
și-mi strânge-n plalmele lui aspre
albastra lacrimă pierdută…

scriu poeme fel de fel,
despre nușa chelăreasa,
despre soacra lui ioniță,
cum era să-i ardă casa.

despre plopul de la poartă,
despre temnița cea neagră
care-și vâră colții-n soartă
și pisica ce m-aleargă.

scriu pe scară, prin odaie,
uneori mai scriu...și-n baie,
de se miră toți vecinii,
alteori m-asmut cu câinii.

însă mie nici nu-mi pasă,
îmi mai lustrui avatarul,
criticii îi iau cu parul,

și, de n-am un pix pe masă,
scrijelesc și cu un cui,
sunt poetul de pe scară,
altul, cred, ca mine nu-i.

oare să mă-mbăt deseară?

eeh,scriu poeme-n prag de seară,
între dinți strâng o țigară,
lângă mine țin paharul, uite-așa,
să se-mbete avatarul.

mă gândesc la desdemona
și batista însemnată
dar pe ușă intră mona
eu o văd cam afumată.

hai, să-i mângâi măcar gușa,
dar, văleu, iese mătușa
cu o jordie cam groasă...

deschid ochii,
nimeni nu-i,
scriu poemele în casă masă pasă lasă...

scriu poeme parfumate,
hmmm, ce miros la mine-n carte,
(sunt poeme la vecini)
eh, poeme, niște spini...

arunc ochii într-o parte,
mi se par așa,
ca
moarte.

mă preling pe sub ruine
ca o umbră subțire sculptată
pe obrazul timpului de piatră
prind rădăcini adânci
ierburi tăioase îmi cresc pe sub unghii
am vestigii de imperii

am amorțit în vechea mantie de zale
paloșul meu e
oglinda mincinoasă
mă tradează când mâna-mi împlătoșată
se ridică războinic
strivind aripa îngerului
nathanael
e mândru are chip de pasăre măreață
e un vultur prădalnic

acvila non capit muscas

își dezgolește caninul prelung
din care a început să curgă lichid gelatinos
capcană vie

faci semn să ies din pielea mea de fier?

în trupul meu crește alt trup
cu mantie prelungă
și cerul mi-e ca un evantai
de curcubeu crescut în arcul de culori
pe față

de azi, să știi...
sunt werowance
adepta unui neam fără de scut
în fort m-așteaptă băștinașii

Titlul este defectuos, din punct de vedere al exprimării. "Vechea" este la singular iar "zale" la plural. "În vechile zale", "În vechea za" sau "În vechea zală" ar fi variante corecte.

ZA zále f. 1) mai ales la pl. Armură din inele sau solzi de metal, folosită în antichitate și în evul mediu de către oșteni și cavaleri. Cămașă de zale. 2) Fiecare dintre verigile care constituie un lanț. 3) Podoabă de metal în formă de lănțișor. 4) Broderie executată în formă de lănțișor. [Art. zaua; G.-D. zalei] /cf. ngr. záva
la asta mă refer, Raul, la cămașă, haină de protectie...cred că e corect, dar multumesc pentru că mă citești, și eu te citesc mereu cu drag

am uitat de zidul plângerii
și de metaniile tale
îngerii nu mi-au primit azi răvașul

dar unde sunt arcașii mei
am strigat
spada mea s-a tocit
zidul îmi calcă apăsat pe spinare

surâsul tău mă întoarce pe cealaltă parte
a gangelui cu apă galbenă
urât mirositoare

femeile își spală azi rufele
e cald și își privesc una alteia semnul
prin care li se arată câmpiile virgine
războinici cu mâinile năclăite de moarte
și un alt soare zimțat de care s-au agățat copiii
ca de un balansoar al umbrelor
râd își fac vânt se lovesc cu picioarele în coaste
se plictisesc repede
iau arcul încruntă sprâncenele încordează mâinile de piatră
țintesc adânc în inimile noastre
se privesc mândri puterea le dă ghes
hai trage să fii sigur că îl doare
oamenii se îndepărtează doi câte doi
pe drumul de niciunde
sprijinind pe umeri pilonii uriași
se întristează
se înstrăinează
se închid în ei ca într-o pagină de carte

eu zidesc o cruce din nisip
din gură îmi iese un șarpe
cu ochi de rubin
ca o licheană mă-ncolocește
mă srânge la rându-i zidește în mine o scară
iacab privește se-nchină
urcă prin măruntaiele mele sprijinindu-și bastonul
în ochi, în creier, în gândul meu cristalizat
urcă
urcă spre altarul catedralei neamului meu
săgețile curg
curge apa prin gange oglindește brațele mele
crescute ca niște ramuri verzi îmbibate cu alge

unde sunt arcașii mei când doar
săgețile mai luminează văzduhul

mă simt nedreaptă în lupta asta corp la corp
care se naște la mine-n picioare

alea jacta est

o caut pe luli și palmele ei reci
din care să beau apă cristalină
apa aceea a uitării
luli a plecat într-o seară prin
râul oglinzii metafizice și nu s-a mai întors
decât pasărea cu aripile despicate
îmi numără zilele din trei în trei
s-așază în sânul meu stâng
înfinge adânc gheara
să-mi culeagă de pe buze urmele de rouă

pe sânii mei se prăvălesc multe cuvinte
stârnite de o durerea ascuțită
lamă strălucindă în stropi de mătase

lângă tine a rămas doar femeia acoperită
de mantia înserării

eu mă fac ghem
strâng pasărea în mine
acolo îi jumulesc penajul
mă umplu și dau pe dinafară
scuip penele de vultur

dar mă gândesc la rochia de catifea veche
pe care o să mi-o dăruiești
la întoarcere n-o fi oare prea târziu?

fixez obsesiv toate crucile din
cimitir poartă același nume

mestec grăbit și arunc

alea jacta est
strigă cineva iar ai pierdut

bărbatul din coaste îmi ticăie
bătrânul chronos își strânge la piept ceasul
ca pe-un copil
lăsând doar umbra la mine-n spate
o văd pe luli în râul rece din oglindă
întinde palmele și sorb după mult timp
apa iertării.

în paginile evangheliei
îmbrăcate în piele de șarpe
azi apostolii reînviază
arhanghelii se desprind ușor
din vitralii
ascultăm cântări angeline
în palmele noastre sudate
vorbește tăcerea altor veacuri
le vom da socoteală

oameni umbriți cu gene țesute
pe fețele supte
culeg rugăciuni pe drumul crucii
nu mai urcă nimeni
în ei îmi fac un culcuș mai cald
să-mi adorm copiii
cu gasul meu de sclavă
murmur imperceptibil
cântecul nopților până aud tropotul zilei
cu potcoave ruginite


suspin apoi
plânsetul meu ia formă de șoaptă
sub talpa cerului
încă mai pot să respir

te caut în pasul de fugară
ca pe o piesa de puzzle care mi-ar întregi
tabloul care
se conturează în cercuri de foc

iar m-au visat groparii
aseară

călătorule oprește-ți
inima
la mine-n ceafă
a adormit și
timpul
mi se zbate
în piept
sunt o fântână vie
prea adâncă
privirea mi s-a stins
în focul dintre ani
un murmur de sticlete
mi-ngână pașii
spre altar

m-am născut atunci
când se despicau zorii
și în brațele de ramuri
mocnea cerul
acoperindu-și fața
cu sânge cristalizat
de gintă latină

am chemat nisipul
să deseneze spectral
umbre
pe malurile regăsite
râul se retrăgea
în mine
primeam loviturile
de piatră ca pe niște
răsunete pustii
ale adâncului

(în casa cu tavanul
iluzoriu
luminile nășteau
clipele albe
din gânduri proaspete
groparul
cu pleoapele căzute
a început
cu degetele aspre
să-mi sape
dezgroparea)

și-n vechea piațetă
păpușarul mângâia sforile
cerându-mi
să mai stau
măcar o zi/
decor absurd
pierdut în întuneric

o incantare sa te citesc Dorina! cu toata admiratia ma inclin!!!

George, multumesc de lectură. te citesc și te felicit pentru pașii uriași.cu drag

zâmbet înghețat
leg marea de stânci pustii
pietre sculptate.

noaptea strigoilor

.în clipa asta, ceasul,
la mine-n frunte, s-a mutat,
și-mi ticăie secundele deșarte.
tăcerea mea, prea mult,
te-a așteptat,
pierdut, în a mea noapte.

cu palmele de jar aș arde pragul
ce ne-a-nsemnat în ochi uitarea
și numai ție ti-aș cânta,
de drag și dragul
a tot ce ne cânta,
odată, marea...

privește-mă în ochiul de mărgean!
nu-ntoarce iar privire,
(coboară-te din soclu-ți marmorean)
ți-aș desena, pe frunzele uscate,
iertarea și iubirea.


sunt eu, pierduta de demult
găsită-n vise de smarald,
sunt eu, și iarăși pasul ți-l ascult,
când mă petreci pe-al înserării prag.

dar mă răsfoi și eu, cu umbrele ce vor
să te-alinte,
pe chipul tău de zeu astec,
m-aștern ca ploaia nesfârșită
în cuvinte,
și mâinile prin tine
le petrec,
spre „înapoi”...
spre...„înainte!”.

tăcuți, cu pieptul dezgolit,
ne perindăm, ca doi strigoi
ieșiți de dincolo,
de sub morminte...

azi tac dragul meu
vreau să-mi aud așteptările
desprinse din strânsoarea
dinților metalici
silabisesc lu-mi-na
înlăuntrul meu cineva
mă umple cu ceară
sunt lumânare de Paște
arzândă pe fruntea bătrânului
de la trei au crescut iar crucile
vii ca niște brațe uriașe
ca un stigmat al apusului
mă luminez verzui pironită
pe magine de balustradă
mâna mea
e un izvor în inimă de munte
aleargă și-ți curge prin vene
adun zâmbetul sculptat
și îl împart fără de rest

vietăți necunoscute vin
să-mi eclozeze pe sub piele
tu mă cauți ca pe un izvor
de lacrimi

-ești bine? mă întrebi așa
prin ochii fumurii dragul meu
-da. am niște vânătăi pe creier
și-mi beau liniștită trupul
în balansoarul insomnilor mele
stropii de rouă sparg
în răstimpuri
liniștea cerească

oamenii se eliberează
prin plămânii

eu pulsez unde m-ai lăsat
între stabilopozii templului gothic
las sacerdoții să-mi amprenteze
tăcerile pe față

zâmbetul acela
care mai putea schimba
culoarea noptii l-am dat aseară
pe o păpușă
cu ochii decolorați
plângea în brațele tale inerte
rochia îi atârna peste umerii roși
nu mai putea duce
răceala bezelor tale

ți-am tras mâinile de pe
față și ți-am lasat
urma de nisip să-ți arate unde
poți auzi și despre o altă bătălie a
valurilor cu talpa cerului

lasciv îmi mângâi maxilarul
să-mi vezi caninii care mi-au ieșit
amenințând a ta trădare
și schimbăm zâmbetele
între noi
pentru încă o noapte

...și câtă liniște am cules
din întunericul acela parțial
mi-am făcut plasă de suflete
unul ție unul mie
număram cu ochii împrăștiați
pe caldarâmul fierbinte
umbrele dansau împrejurul nostru
dansul mayașilor cu fețele
ca niște tablouri
sperietori ale morții
pășim pe colțul umbrelor
ne întindem pieile desenându-ne în trup
florile mării
și gândim că dimineața nu e
decât o iluzie

sau poate doar prințesa
renegată urzind cămășile
usturătoare din fire de urzică vie
mai are trecere pe sub cetate
cu pasul ei sub umbra deasă
așterne mirelui covorul fermecat
ereticii nu au azi liber
prin cimitire iarba
firele albastre și-a înspicat
dar eu mă cern prin labirint
pe sub tenebre cu ochiu-mi înspinat
strig aspru până se despică
norii și ploile mă însoțesc
nu mă uită
rămân aceeași în turnul de veghe
c-un nufăr tatuat pe retină te privesc
printre cele o mie de petale
îți văd chakra ca pe un curcubeu treaz
aștept să se încheie veacul
trag linie dreaptă peste anii
de lumina constanta mea
e doar eternitatea clipelor
îngălbenite

de pe buzele învinețite îmi culgeai resemnarea
floare de piatră sădită-n altar pe când
moartea misterelor își căuta o altă față în oglindă
îmi pătrundeau
cioburi pe sub piele tăind adânc drum
piciorului meu stâng i se scurgea umbra

simți?
diminețile noastre se golesc linia durerii
se îngroașă calc apăsat sprijinindu-mi trupul
de grumazul tău tatuat cu îngeri
porți constelațiile pe umeri fără să le știrbești
din strălucire iau cornul ascuțit străpung apăsat
inimii mele iau crescut niște aripi umezite
restul lumii îmi pătrunde pe sub pleoape
crezi că ți-e mai bine și eu îți devin zeița ascunsă
în altarul neliniștilor tale îmi caut umbra
să mă acopere mai bine
cu venele tale răsfirate ca un curcubeu

stai nu te grăbi azi sunt la fel de goală ca pe dinăuntru
desenez puncte pe un cer mai albstru
vârful creionului pătrunde fără de veste
țipătul se topește-n larma pescărușilor înfrigurați
aștept noi începuturi
am măinile cusute de același cer
și-n mine plouă de trei zile cu visurile tale
neterminate

parcă m-am stors îndelung
cu mâinile în plete stau
geană peste geană în șezlongul șubrezit
pielea îmi devine o reptilă solzoasă
cu ochi amenințători te zăresc în pânza tabloului
neterminat de mâna pictorului cerșetor
întinzi rugător privirea spre dunga nesfârșită a apei


lasă azi o să trecem iar marea înot până dincolo de soare
buzel tale îmi surâd conturându-și forma sub pensula
tocită râuri înspumegate își caută loc printre morminte
ierburile tremură înspăimântate

pașii mei sonori coboară treptele
la gât port aceeași cobră decapitată
cu ochii încă vii(din capul zdrobit de caldarâm)
ne privește cu vluptate
strecurând umbre în venele noastre
nu te întrista iubite marea vibrează în piept
stelele se reaprind aplecându-se înspre asfințit
să ne șlefuiască urmele pașilor
pe duna asta arzătoare
ți-aș mai putea desena o dată veșnicia

soarele își deschidea înspre răsărit pleoapele
și ne strecuram fără de haine fără de gânduri
fără de griji
în apa nesfârșită a tabloului uitat

aud un răsunet de foarte departe
stropi din cupa crinului unui arhanghel
glăsuiesc despre orașul cu numele de ceară
s-au spus prea multe
oamenii alunecă metalic
în burta de asfalt răsar cuvinte
diminețile respiră un aer cumpărat
păsările își fac multe cuiburi în mâna mea dreaptă
s-a strâns lumina cu gene ceruite
deschidem ochii doar când se face noapte
mulțimi de constelații ni se-ncărnează pe obraji
curg stropii de demult

pe bulevarde ecrane uriașe
succed aceleași hipnotice imagini
cu străzile topite în icnete prelungi

aici vin pelerinii aduc ofrande înalță mâinile spre cer
s-a deschis de ieri o poartă nouă

orașul înghite nume și scuipă încă un erou necunoscut
ascunde sabia pe sub o temelia seculară stau aripile dezlipite
din umerii cu cioturi cresc ierburi și ciulini

nu mai alunec în pas profan de somnambulă
orașul m-a închis într-o biserică
întruchipată-n sfeșnic argintiu
bătrânele m-ating ca pe-o minune
dezleagă noduri din batiste
și toarnă-n mine ceva foarte fierbinte

miros a lumânare și mă sting
am ars în mine
atâtea rugăciuni

"miros a lumânare și mă sting
am ars în mine
atâtea rugăciuni"
finalul parca e un rezumat a tot ce ai scris in toata poezia; mi-a placut cum suna si am vazut femeia care dincolo de disperare gaseste speranta in incantatiile rugaciunilor stravechi.
Ai si mici scapari.
Vorbesti de un sarpe decapitat, apoi de ochii lui(ma uitam in mintea mea pe caldaram sa vad unde-i zburase capul, fara sa ma intreb de ce)
Descrii un haos, o lume apocaliptica...poezia ta lasa gust de pelin, zgaltaie cititorul si parca-i spune:" Degeaba traiesti...nu exista armonie...totul e doar o amara iluzie ca am putea fi"

Liviu , îți multumesc de trecere, probabil, cândva acel șarpe o să-și recupereze capul. cu drag

ți-ai clădit în mine un fel de
punte din stele ai suflat cu pulbere
de aur peste buzele-mi de piatră
gura ta îmi șoptea urcă urcă nu privi înapoi
iubito acolo o să găsești aleea fermecată
număr pașii
mi se îngustează
ieri te-am zărit amestecat cu umbra unui mesteacăn
azi mâna ta se dispensa ca un fum de țigară
a rămas doar un miros țipător
la mine în piept amintirea ți se deschidea
petală cu petală
acoperindu-mă cu ramuri de măslin
venea o pasăre cu chip de foc
să-mi cânte prohodul frunzelor uscate
peregrinând într-un deșert cu chipuri de stafii
săpate-n marmură

vreau multă liniște îngerii mei ne privesc de dincolo
de ferestre răzbate doar un abur
și ți-am strigat:
-să taci!

din umăr a început să-mi roadă depărtarea
mângâindu-și trupul opulent de târfă mincinoasă

și toate astea nu s-ar fi-ntâmplat
dacă nu s-ar fi despicat
zorii sub a mea coastă

ochiul din frunte a început să ți se zbată
stânjenindu-ți căutările
au mai rămas câteva întrebări
răzlețe pe o lespede șubrezită
se conturau iluzii galbene zădărnicii
asprite ca gurile țesute în fire
înfierbântate de nisip
noi căutam relicve sticle eșuate
închisori pentru răvașe ascunse mâinilor perfide

desfrunzește-mi trupul subțire
păstrează-mă în camera de veghe
cenușa nu poate să- își arunce scama
peste talazuri mările ne cheamă
să ne aprindă tâmpla de legendă
.................................................
și lanțurile de la picioare ne îngânau plecarea
pe drumu-ngemănat
zornăind ca o chemare

Dimineața aceea se arăta luminoasă ca toate diminețile copilăriei mele, dar ziua era cu totul deosebită, erau Sânzienele și noi așteptam cu toții, îmbrăcați frumos, să apară musafirii din satul de peste deal, Vorniceni(sat cu oameni aspri despre care auzisem lucrurii mai puțin pașnice).
Musafirii care veneau an de an, de hram, erau oameni puternici, ușor încruntați, dar ne dădeau bani ca noi să mergem în satul învecinat și să ne dăm într-un scrânciob de lemn învărtit de doi oamenii destul de prăpădiți credeam eu, privindu-i cum se opintesc să dea avânt mașinăriei zburătoare.
Acolo, sus, mi se parea că ating cerul. Mă urcam până amețeam și cheltuiam toți banii.
După ce terminam banii mei, mă duceam pe lângă fratele meu mai mare și mă prefăceam supărată, ca el să mă întrebe ce am pățit. Spuneam că nu mai am bani și aș mânca o înghețată. Fratele meu era foarte cumpătat, cheltuia puțin și avea mereu bani în buzunar. Mă privea pe sub sprâncene, fară să zică nimic, dar înțelegeam că în gând mă ceartă și vrea să scape de mine cât ai repede. Îmi punea înghețata în mână și-mi făcea semn să mă îndepărtez.
Mă îndepărtam ca să privesc jocul și vedeam cum se învârt băieți și felete în horă, dar nu-mi doream să intru vreodată în jocul lor, crezându-l destul de periculos(dacă ar cădea în țărână, și-ar frânge oasele, îmi ziceam). Unii dintre ei chiar cădeau, umplându-se de cenușa aceea prăfoasă care îi făcea tare caraghioși.
Apoi, mă duceam la omul care vindea de toate, tata îl cunoștea bine și uneori ne vizita, iar eu mă simțeam tare mândră că omul cu atâtea minunății create din ghips și colorate țipător era prietenul tatălui meu.
Vânzătorul ambulant era tuciuriu, mic de statură, cu ochii ageri și chiar în clipa aceea, în care eu îl admiram, l-a prins furând o floare de burete pe verișorul meu, cel mai obraznic dintre toți copiii, care era mereu o rușine pentru familie.
Copilul parcă era făcut pentru a fura: era mereu murdar, cu ochi vii de viespe și mâini neîngrijite.
A introdus printre cei cu gurile căscate piciorul murdar și cu degerele răschirate ca un forfecar bâzâitor prindea lurcurile ca într-o menghine de carne, le strângea puternic și i le plasa, dând piciorul în spate, unui copil complice.
Totul mergea strună până ce negustorul a văzut cu ochii lui ageri și nedumeriți cum marfa îi părăsea clandestin magazinul încropit pe maidanul cu iarbă proaspătă.
Îl apucă pe copil de picior și îl muștruluiește, cerându-i socoteală:
-Stai așa, hoțule! Dar de ce-mi furi tu marfa muncită cu sudoare? Unde-i maică-ta, unde-i taică-tu?Tu știi că și eu am copii de crescut?
Bineînțeles că nu știa asta. Și bineînțeles că s-au arătat mulți copii binevoitori care au alergat într-un suflet până acasă și i-au adus pe părinții captivului acolo, cu capetele plecate, pentru că erau oameni cumsecade.
Oamenii, de bun credință, au plătit cu și mai mare preț marfa și l-au luat pe copil de după gât spre casă.
Nu mică mi-a fost mirarea când după vreo oră captivul era în libertate și pândea cu degetele de la picioare și alte tarabe.
Și totuși în dimineața aceea, de Sânzâiene, aveam să cunosc un personaj mai neobișnuit care mi-a amintit de viața mamei mele de dinainte de a fi căsătorită cu tata.
Eram, ca de obicei, de Sânzâiene, îmbrăcată frumos, încălțată cu săndăluțele de lac, și alergam spre iaz, sărind dintr-un picior în altul. Pe cărarea plină e ierburi și rouă sandalele mele arătau jalnic, dar mă gândeam că o să le spăl și o să vin cu ele în mână acasă.
Ajung repede. Mă opresc pe dalia înaltă , las vântul să mi se joace pe obraz și privesc printre gene firul întins al apei, ca un șarpe albastru trezit din somn.
Pe celălalt mal al apei poposește un băiat cu câțiva ani mai mare decât mine și e o apariție destul de neobișnuită, pentru că noi ne cunoaștem cu toții, pe aici.

Băiatul arată impecabil, e îmbrăcat într-o uniformă bleomarin, iar pantalonul avea o dungă pe vertical, semn că este elev la una din școlile militare.
Observ că se dezbracă și se aruncă în apă, dar nu mai spectaculos ca noi, cei crescuți, pe lângă malul acestui iaz.
Îl las să se îndepărteze, ca apoi să îl ajung și poate să îl și depășesc înot.
Habar nu are cine sunt, cu toate că eu îi știu povestea și am auzit de nenumărate ori povestea mamei mele, de pe timpul foametei și despre căsătoria ei forțată cu tatăl lui.
Mă arunc în apă, distrugându-mi rochița nouă, și înot în stil fluture, îl ajung și ne privim în ochi ostentativ...Mă gândesc la frumusețea tatălui său, pentru că și el e de o frumusețe desăvârșită.
Ooo, acest suflet, oare, în alte circumstanțe îmi putea fi frate? Și alung din minte gândul ca pe o impietate. Știu că mama mea a suferit mult alături de tatăl lui, și a fost plecată în țară pe timpul foametei din Moldova, prin zona Olteniei, lucrând cu ziua pe la oamenii bogați care nu le plăteau cine știe ce, doar le dădeau de mâncare.
Înotăm în paralel, privindu-ne adânc în ochi, eu crezându-mă îndreptățită să îl privesc așa, deoarece consideram iazul ca fiind al meu, oamenii ziceau:
-Mergem la moșia lui Paladi, la câmp...
Paladi nu a fost bunicul meu adevărat, ci un fel de tată vitreg al mamei mele, care a fost adusă din satul natal, pe când avea 4 ani și lasată de suflet, suroririi bunicii mele,care nu a avut copii.
Mama a regretat mereu și a reproșat celor din familia adevărată faptul că a fost aleasă ea, dintre cei cinci copii, ca să fie „sacrificată” în câmpul acela nesfârșit, alături de doi oameni ursuzi, bogați, severi și cu o sete nemaipomentă de înavuțire.
Chiar căsătoria ei a fost aranjată.
Ea avea 19 ani, iar cel cu care a fost obligată să se căsătorească avea 16 ani. În schimb era sărac și moșul Paladi credea că doar un sărac ar putea aprecia efortul lui de a strânge o avere colosală.
Cu toate astea, pe timpul foametei, au fost alungați de acasă și trimiși să muncească la străini, fără a li se oferi liniștea și o porție binemeritată de mâncare.
Moșul fusese vizitiul boierului și avea o mentalitate încrâncenată. La el îți câștigai mâncarea doar lucrând. Când nu a mai avut ce să le dea de lucru, pentru că a venit vremea secetei și a foametei peste ținutul Moldovei, prin 1945, i-a trimis de acasă.
În rest era un om bun, a lui Dumnezeu, spunea mama, vorbind cu respect despre el.


Amintindu-mi de toate astea, eu înot pe firul apei, lângă băiatul apărut de undeva, de dincolo de timp și spațiu, și mă gândesc la toate peripețiile mamei și ale primului ei soț, Fane a lui Iuzic, cum îi spunea ea, adâncindu-se în amintiri arzătoare.
Fostul ei soț ajunsese polțist, după ce s-a despărțit de ea și a plecat iar în lume, prin aceleași locuri unde au fost împreună în timpul foametei.

Cândva, el trădat-o cu o femeie mult mai frumoasă pe care o cunoșteam și o întâlneam mereu pe ulițele satului nostru, dar o priveam, încă de mică, cu un reproș fățiș, sfidând-o și uneori nespunându-i nici „bună ziua”.


După despărțire mama ajunsese „cea vădană” și trăia o dramă cumplită în mijlocul familiei orgolioase, fiind acuzată de moș Paladi că nu a știut să îl păstreze pe soț lângă ea:
-Și ce dacă a fost la altă, nu tot la tine s-a întors? o întreba el mereu înfuriat că nu a vrut să accepte ceea ce toate femeile acceptă.
-Tu de ce nu știi că așa e viața femeii, să fie supusă bărbatului?
Niciodată mama nu a dat răspuns la întrebare lui, știindu-l om aspru și necruțător.
Îmi amintesc ce îmi spunea despre acei doi ani perecuți printre străini.


Drumul a fost cumplit. Trenul era ticsit de oameni sărmani, prost îmbrăcați și înfometați. Fiecare căuta un sprijin, un loc unde să își așeze capul și unde să muncească pe brânci, măcar să se mențină în viață.
În primele zile, după ce au coborât din tren, erau și ei înfometați și însetați și au nimerit-o într-un sat care avea mulți copaci de dud, deoparte și de alta a drumului.
Au mâncat fructele acelea până și-au revenit și au putut porni mai departe.

Apoi, au umblat din casă în casă cerând ceva de lucru.
I-a primit o familie și i-a cazat într-un pod plin cu fân, undeva într-o anexa îndepărtată de casă, unde erau adăpostite animalele.
Soțul ei s-a îmbolnăvit la scurt timp de tifos și mama lucra pe un câmp îndepărtat și pentru el.

Terenul unde muncea era la mare distanță de sat și a promis că o să le aducă ea la cunoștință când e gata lucrul, doar că să nu vină stăpânii și să o vadă singură pe câmp. Muncea din greu pentru a termina mai repede . Nu le zicea stăpânilor despre boala lui, tremându-se să nu fie alungați.
Pe la amiază se înțelesese cu ei că o să vină să se odihnească și asta numai pentru a urca la el cu mâncare și cu comprese reci ca să îi mai scadă temperatura. El plângea înfricoșat, ca un copil și o ruga să îl lase să moară și să își caute pe cineva, ca măcar ea să poată ieși din iadul în care au intrat.


Nici o clipă nu l-a părăsit și după trei săptămâni era pe picioarele lui. Cred că abia în momentele acelea s-au apropiat cu adevărat. Pâna atunci, ei privindu-se ca doi străini care au de trecut un pericol împreună.


Dar ceva neprevăzut i-a alungat și din culcușul care le oferea o oarecare siguranță.
Oamenii la care lucrau aveau un fiu, strudent pe la București și pentru că nu a fost lăsat să se căsătorească cu fata pe care o iubea, s-a spânzutar chiar în podul unde dormeau ei.

Stăpânii le-au zis îndurerați că nu mai au nevoie de ajutor și așa au pornit mai departe pe drumul de nicăieri, înfricoșați, fără speranță în ochi și cu frica morții în spate

.
Au ajuns într-o localitate necunoscută, unde, spre seară, s-au întâlnit cu un polițist beat.
Omul legii i-a somat cu arma și i-a întrebat de unde sunt. Când a auzit că sunt din Moldova le-a spus bucuros că în zona lor nu mai e foamete, recolta de grâu a fost una din cele mai bogate. A mai tras un foc de arma în sus, și le-a zis:
-Haideți cu mine la pos. Mâine eu vă trimit cu trenul, la voi, în Moldova.
Dar se pare că devenise interesat de mama mea și l-a întrebat:
-Ea cine e, sora ta?
Destul de încurcat, bărbatul a spus că e nevasta lui, însă ochii polițistului o fixau prin aburii băuturii cu un fel de poftă.
Au trimis-o să se culce în camera alăturată și Fane, deși nu era un băutor, spunea mama, a băut, cot la cot, cu omul acela, până în zori, doar ca să o protejeze.
Spre dimineață mintea omului se limpezise și a cerut scuze ducându-i la gară.
Le-a dat adresa și i-a îndemnat să îl mai viziteze. Se pare că el l-a ajutat pe primul soț al mamei să devină polițist.


Cu inima răscolită de cele povestite de mama, eu îl privesc în continuare pe băiatul de lângă mine, care înoată răsuflând din ce în ce mai greu și îmi pare bine că el nu cunoaște povestea asta și că eu pot trăi ceea ce el nu va trai niciodată, adică frânturi din viața mamei și a tatălui său.


Când s-au întors acasă, a fost ca o reluare a momentului din evanghelie cu fiul risipitor. Bâtrâna a plâns mult, crezând că au murit și certându-l din priviri pe moș, care putea să îi țină pe lângă el.


După o vreme, a venit despărțirea, deși bărbatul a vrut să se întoarcă, mama i-a zis că e mai bine să plece să își caute un alt rost.
Țin minte că o dată m-am întâlni cu el pe o cărarea ce ducea spre magazinul satului apropiat, unde locuiau părinții lui.
Venise în concediu și era însoțit de un frate de al lui care mă cunoștea.
După ce le-am dat bună ziua, a zis celui de lângă el:
-Ia uite, ce zvârlugă de copilă tuciurie, a cui este?
-E fata cea mică a Lenții...
Omul a încruntat ușor sprâncenele și a rostit:
-Puteam să jur că e a ei...Dar Lența ce mai face, câți copii are?
-Are patru și a rămas iar vădană de foarte tânără.
-Săraca Lența. O femeie strașnică.

Și am văzut cum ochii lui se umplu de o lumină venită de undeva. dinlăuntrul sufletului său. Parcă retrăia ceva din visul lor de altădată.
Și au pornit liniștiți spre iaz.
Când am ajuns acasă i-am povestit mamei despre întâlnirea mea cu pmul necunoscut și despre cuvintele pe care le-a rostit despre ea. Eu fiind foarte bucuroasă că omul a spus vorbe frumoase despre dânsa.

Mama a tăcut, dar am simțit că el era omul despre care mi-a povestit cândva și cu mintea mea de copil am înțeles cât de mult l-a iubit.

Uneori mă întrebam și mă întreb și astăzi: oare certurile ei nesfârșite cu tata nu porneau de la ceva tulburător ascuns în suflet, pentru veșnicie?

Într-o vacanță, am auzit clopotele bisericii răsunând straniu, ca într-un bocet prelung...
-A murit Fane, a zis mama, și ochii ei au lacrimat, privind undeva în zare...
(-Săracă Lența...cuvintele omului de altădată îmi răsunau în minte, amplificând mesajul)

Și pentru el, ea rămăsese nostalgia și clipa dureroasă a unor timpuri de cumpănă, când viața se îmbrățișează cu moartea, surâzând ca două vechi cunoștințe pornite hai-hui prin lume.


Mama își ștersese cu podul palmei fruntea îngândurată, stătea acolo, nemișcată, sub culoarea sângerie a asfințitului și părea că încă îl mai aștepta să răsară, de undeva, lunecând pe firul întins al apei...

stilul asta imi aminteste de povestile lui alexandru sahia.l-ai citit? ptr ca aici gasesc asemanari coplesitoare.mi-a placut.

l-am citit. mă bucur mult că ti-a placut...

cântecul acela cu dinții strânși era
semnul că nu ne mai puteam întoarce
numele meu zăcea în matca adâncă
și oricât mi-aș fi umblat în creier scormonind
circumvoluțiunile nu își mai arătau
literele tulburate:-Anja,
ai strigat tu și eu
ți-am surâs din oglinda lucioasă a apei

erai tu te știam mayașii mi-au vorbit
despre trecerea ta împreună cu sutașii aceia
m-ai trădat și ți-am strigat de acolo din adânc:
-sunt Anja, eu pot despica norii și mai pot
împărți fericirea în felii
la fel de înguste trebuia
să mă ții de mână numai
fețele noastre se pierdeau prin
nămolul acela subțire și galben
ai putea din nou să mă ucizi
nimeni nu o să te întrebe despre
fata cu nuferi
în piețe nu se mai vinde carnea
abatoarele s-au ascuns în
dosul maldărului de pumnale

iubirea mea a început să
crească hrănindu-se cu aripi
dintr-o pasăre uscată
se înălța un fel de cântec(suspin
adânc desprins din gâtul cerului)

geană plumbuită stoarsă-n întuneric-iubirea mea
a pornit înspre cetatea albă
să îți culeagă fructe proaspete din
copacul fericirii cad ploile de aștri
cu chipuri de madone țintuite
în blocuri de marmură(sanctuare ale preoteselor
cernite din piațetele mărețe)

sunt trează în paradisul verde
orbii mai pot înlocui din timp
clipele bolnave

m-asculți?

eu mă destăinui bătrânului acela
care își deapănă agale firul
pe lângă ochii mei alunecă
tablouri seculare cu semizei și umbre
ca pe o întâmplare neîntâmplată
las mâna ta să-mi mângăie genunchiul dezgolit
și obrazul meu pe umăr să îți lâncezească
prin ochii tăi se scurge voalul
mistelelor albastre
și traversăm de mână cerul
privindu-l de departe

mușc din umărul zilei
zorii se desprind alungând
cu un suflu argintiu stelele
agățate ca niște lampadare
crescute din pulpa cerului

tu stai și mă aștepți
pe marginea tăcerii
hlamida roșie îți atârnă
de-a lungul trupului trec săgețile
aruncate de ceata îngerească

destrami liniștea între degetele
fuior eu cobor scara
inimii mele
sunetul de orgă îi face bine

(în dimineața asta bătrânele
cernite ca niște umbre decupate
din perdeaua dealului înalt
coboară agale printre morminte
ocrotind în podul palmelor stafidite
lumina albastră și tot pășesc îngrijorate că ar putea strivi
piepturile osoase)

eu făceam un zid în jurul tău
sărutam apăsat crusta care îți lipea
bucățile din trup
răsuflam ușurată că distanța
devenea egală (de la femeie la bărbat)

lumina se făcea mai albă
tot mai albă sufletele noastre alunecau
răsucindu-se pe-același ghem
și respiram din aceeași porție de libertate
porii ni se dilatau vizibil
ne îmbibam cu zile și cu nopți
găsite pe taraba sufletelor desperechiate

oamenii priveau prin noi înspre apus
păsările conturau cu ciocurile ascuțite
o altă copie
de viață

în dimineața aceea am privit lumea
prin peretele de sticlă
se vedeau străzile forfotind și labirintul
își îngusta vizibil culoarul parcă simțeam
o sufocare în retină mi se conturau păsări
cu penajul argintiu am vrut să zbor mai departe
se contura asfințitul amestecându-și cerneala
cu sângele centaurului rănit într-o vorbă ceva mai tăioasă

-nesăbuitule ai să mori am gândit eu
lăcrimând o picătură de otravă pe buze i
se odihneau fluturii amețiți de arșița zilei scurse
prin perdelele îngălbenite de la fereastră

stau și acum îngrămădită în aceeași paranteză rotundă
îți dau explicații despre cum a murit bunica și cum a fost
ea primenită pe laiță de o vecină care a cerut drept răsplată
oglinda afumată prin care o să admire eclipsa de soare

locatarul de dincolo mă urmărea de după gardul de nisip
strângea în brațele moi mijlocul clepsidrei încercă să îi dea
formă voluptoasă de femeie vulgară dezinhibată care sparge cuvintele în dinți
și aruncă limba ascuțită pe spatele amfitrionului cu profilul
mândru ce încă mai bea absint se plimba cu jojo pe chanselize
pentru a fi cool își mângâie sictirul de pe frunte

domnișoare proaspăt ieșite pe ușa pensionului franțuzesc îi
strigă din mijlocul mulțimii adunate :„ferice de pântecele
care te-a purtat, noica ar fi mândru de tine!”

închipuitul mesia râgâie mulțumit se plictisește repede de atâtea osanale
se ascunde în pânza tabloului rezemat de peretele meu de sticlă
și se balansează în hamacul pe care i-l țin îngerii cu fețe schimonosite de efort

(oooo aici e tărâmul de nicăieri ne tolănim la umbra lui
cezanne și putem citi liniștiți tratate de psihiatrie viața e chiar o porție de moarte)

sub un impuls de moment trag perdeaua peste umerii tabloului
și las ielele să dănțuiască în spatele râului de lângă dunga aceea albastră
literații scot ochii din orbite și aruncă înfuriați cu ei pe fereastră
țintind în ceafă câinii comunitari
e și asta o îndeletnicire cât de cât lumească

"literații scot ochii din orbite și aruncă cu ei pe fereastră
țintind în ceafă câinii comunitari
e și asta o îndeletnicire cât de cât lumească"

Te iubesc pentru fraza asta cu 10 unitati de Lumina in plus, hihihihihihi.