Dorina Ciocan-Neculce

și tie o zi minunată, Raul. cu drag

întâmplările nu se uită niciodată și
simt atingerea de șarpe
metalul rece mă smulge
alunec
alunec
mă știi
m-ai văzut cum am curs
fir de sânge pe
zăpada înfierbântată uneori
pictez doruri uitate cu
buze în chip de șoapte
aștept
aștept
încă mă știi o da și tu mi-ai simțit
moartea nebună încuiată dincolo
de ziduri furtunile mă îmbracă și
mă taie în linii
linii
...
---------
dar oare mai ții minte cum am plâns cu rădăcini peste
pădurile de fluturi m-am topit în semne de
întrebare
ca să fac un loc mai plăcut
lumii

smulg adevăruri
scormonind pământul cu degete
furibunde fixez axul cât mai aproape de plumb
trebuie să întâlnesc odată și odată
tăcerile astea de jumătăți de veacuri
înăbuș strigătul
în mine
e un întuneric pe care nu
mi l-ai cunoaște și alerg
alerg pe lângă zidurile dărâmate nu-mi pasă că
trupul îmi scârție sau
mintea mea s-a așezat pe-o
inimă de piatră
aș vrea să-mi dai răgaz să
m-odihnesc măcar o clipă
atât cât noaptea o să își
deschidă geana
măcar pe jumătate
eu
am să smulg din creștetul
pleșuv
noi adevăruri

știi tu, despre mine se spun multe lucruri, dar
uneori când îmi zici pe nume îmi vine să-ți mușc
degetul. ai crede că-s nebună, nu-i așa?
dar uite, ce frumos se înalță ceața de pe râu, îți ziceam, și în gând surâdeam, mă vedeam
aplecată peste leșul tău, atunci,
m-am auzit cum te-am strigat înspăimântată.
…………………………………………………………
-sunteți adoraaaabili domnilor, doamnelor, mai facem o dată cărțile? ireeeene, adu-ne ceaiurile! vezi tu, pe acelea negre sau caută și tu altceva, o
culoare care să ni se potrivească.
(irene era fata vecinilor, dar se îndrăgostise soțul meu de dânsa) și de atunci ne stătea mereu pe la poartă, de aceea o chemam ca să ne servească ceaiul. ea știa așa de bine să aleagă culorile, de aceea o alesese și soțul meu zicea:
-uite, îmi place mult pentagrama ei încrustată pe obraz, e specială, poate dacă ai sta să îți încrustesz și ție una, nu aș mai pleca mâine cu ea în malibu.
-scuză-mă, mon cher, dacă mi-o făceai îninte, așa, cum știi tu pe nesimțite, poate că nu era o problemă, dar nu vreau să mai fiu lovită în ideile mele despre educație și chiar anunțată că mi se va întâmpla,
asta nu aș mai suporta.
-eeeei, da , așa esti tu, încăpățânată. copiii să mi-i trimiți la pachet,
pe amândoi o dată, ca să nu plătim taxe suplimentare și poate că odată și o dată o să îmi treacă răzvrătirea asta sau poate o să-ți faci singură semnul pe…obraz
mie îmi plac femeile mai speciale, și ea, irene are și păunul acela tatuat de mâna ei pe umăr. de atunci, nu s-a mai îmbrăcat niciodată.
nu o lasă păunul i se tot înfoaie pe de desubt. nu sunt deloc supărată. ce? când vezi nopțile astea minunate cu candele aprinse, te mai gândești că există răutate sau ură pe pământ?
-hei, prietene, vino mai aproape…
ascultă!
ascultă-mă bine, tu să-ți urmezi întotdeauna numai inima…
oooooooooo, doamne, poate l-am învățat de bine. Dar nu, uite niște viermi i-au și intrat sub coaste și au început să i-o roadă pe margine.
și eu acum ce pot să mai fac?
credeam că i-am făcut un bine…
am stat amândoi chirciți în grădină cu gândurile bătute-n capse,
până am simțit că încep să-ți cresc pe dedesubt.
da, și te înălțai așa și încercai să mă rumegi te credeai poate prea deștept,
poate chiar erai. ce știu eu despre tine? voiai să pari ironic, ascuțit, încrezut și semănai doar din profil cu raj kapur. aveai ochii lui, chiar erau ai lui. i-ai cumpărat dintr-un talcioc hindus. ce mă privești de sus, înțelege : nu-s chiar nebună. voiam doar să îți explic niște chestii lumești. da. să ți le spun
printre scânduri…
rânduri…
gânduri…
și rosteam substantivele comune de parcă erau ale mele proprii,
de parcă nu le mai rostise nimeni niciodată așa apăsat,
tot mai apăsat.
Ooo, doamne, iar am uitat…l-a văzut cineva pe soțul meu? sau măcar pe irene?
sau măcar mi-a văzut cineva copiii?…

pe foile nopții acesteia
pe care vântul o închide cu o adiere înaltă
îți scriu ca să mă cunoști așa cum
îmi crește adevărul viu în palmele aspre îmi
încolțește ca o sămânță a văzduhului cu
aripi ușoare și triste rodește pe sub unghii
ca un râu învolburat cu
ușa deschisă a părere stranie
un fel de du-te vino mișcător vibrant
cu capul aplecat ca
un urlet nesfârșit slobozit din trupul
timpului tău pietrar/faur neobosit sacrificat pe
altarul lacrimilor mele pe care acum le închid în petale negre de trandafir uscat
parfum al hainelor de doliu
trimit și ziua la celălalt capăt al abisului
să se adape din neliniștea cerului și
din buzele umede ale oglinzilor aburite
cu izvoare de arbori ivite iluzoriu de sub
pământul mamei acolo unde s-au înecat în apa adâncurilor
toate lebedele negre suspinându-și iubirile nevindecate
nu au știut că soarele poartă de veacuri moartea în pântece ca
pe o pasăre fără de aripi cu creștetul rănit multaplecat într-o veșnică chemare mângâind cu ghearele de foc umbra fumului stelar

Un cântec îndepărtat
mă cutreieră în zorii dimineților de mai.


Aroma mirifica a florilor de umbră
inundă-n nopțile pierdute în
gânduri solitare,
agățate nepotrivit,
de alte gânduri prăfuite...
Candela era aprinsă și își juca peste trupul nopții desene enigmatice .

Când se stingea, casa umbrelor se umplea, iar și iar,
de mirosul rugăciunilor neterminate și
se îmbrăca în colț de rai,
cântec solitar de pasăre ibis...
...
Mâini vlăguite reaprind din degete alt întuneric.

Lumea se lumineză cu lacrimi înghețate,
strălucind în desfătarea răcoroasă a razelor de lună plină.

Mă și zărești, doar pentru o clipă, prin mulțimea pașilor pierduți,
îmi reverși în trup tăcerile târzii și
tandafiri albaștri torni neîncetat peste sânul meu răsfrânt ca o buză nărăvașă.


De la o vreme rupi spinii vii.
Boabele de sânge înfloresc pe degetele tale,
diamante rece, șlefuite de vreme.
Mâna îți ia forma tulpinii spinoase.
Spini otrăviți se înghesuie să te locuiască.
...
Cândva, oamenii îmi ocoleau privirea,
purtau oglinzile în mâna stângă și
mă obligau să îmi privesc, în apele verzui, trupul vestejit de neînaripată.

Totul e ars.

Amintirea culmilor aprinse răsucește dimineața vinovată peste
oasele frunții tale îmi scutură
petale înroșite. Trupul meu se încordează în dureri și așteptare.

Dar timpul trece pe lângă noi fluierând a nepăsare și
strig nimicului, călare pe asinul umilinței, slobozindu-mi din pieptul prea plin, râul de hohote nebune:


-Ning pădurile rănite,
cu petale de amor,
Spini cu ace oțelite
au spart pieile de dor...

Zace trupu-n putrezire,
Chiar parfumul s-a înecat,

Ai plecat fără de știre.
În zadar te-am căutat,
În zadar te-am așteptat...

Răspunzi într-un blestemul tatuat cu flăcări în zenit:

-Mergi pe culmea veșniciei,
Cu albastrul tău fior,
Stea aprinsă a făcliei...
te blestem, nu te ador,
cu ale tale șoapte moarte,
liniște să n-ai în noapte,
să te seci în candid dor,
vlăguită și pribegă,
nimănui să nu-i fii dragă...să te stingi încetișor...
fără apa cea de taină
care curge răcoroasă,
la izvor...

Petale și spini se întrepătrund pe aleile Edenului
înmiresmând-și căile răbegite de căutare...
Mai vezi un El și o Ea înflorind în rondul de sub fereastra sufletului tău
ca o amintire nechemată...

per speculum in enigmate
chiar dacă am fața triunghiulară
ochi de ciclop și dintele de castor
am mult bun simț de observație
de pildă pot deosebi malurile de ape
copiii de pisici
și nisipurile de prund dar cu toate astea
nu mă pot numi corp experimentat pentru că știi și tu
când mă-nfurii arunc în oglinda încețoșată
cu bucăți mari din ramuri de anotimpuri
și mă golesc în mine de haine și umbre
acuperindu-mi dârele de sânge cu același giulgiu alb
pe care s-a întipărit cândva o față
apoi mă strâng ca într-un cocon prea apretat
privesc printr-o fisură a peretelui de sticlă
partea ascunsă a lumii per speculum in enigmate
parcă nu aș vrea să mă trezesc vreodată
de aceea îți apar dormind pe spate
cu zecile de ochi crescute pe rochiță
păpușa austeră cu buzele de piatră

mâinile mele au amorțit pe arcușul
viorii las murmur de stol
în drumul rătăcirii chiar
glezna mea se frânge a strigăt înăbușit în
țărmul mărilor pustii și numai

pescărușii îți culeg boabele dimineții cu
ciocurile lor sinistre de hârtie înnegrită
își înfoaie penele mândre și
înalță spre ceruri
țipete ascunse în limbă de
stâncă măcinată de vânturile reci și tulburate
ca niște adâncuri ce îmi îngroapă numele
departe
tot mai departe
în valuri surpate și cenușii.

Mă privesc alăturea de voi într-o oglindă spartă.
Sunt femeia albă cu mantia alunecată și umerii prea goi.
Ochi lacomi îmi desenează trupul.
Femeia din oglindă îmi face semne
să îmi acopăr goliciunea cu aceeași mantie a umilinței.

O îndeasă pe umerii mei firavi
mantia apasă, apasă.
Pornesc peste cărarea presărată cu spinii vii și pietre ascuțite.
Tălpile s-au tăbăcit în mersul încrâncenat.
Sânge și praf se amestecă-ntr-un tot comun.

Genunchii mi se șubrezesc.
Sunt ajunsă la răscruce.
Doar vântul îmi poate hotărî cărarea.
Sunt femeia albă a mării.
Lanțul mi-e ruginit
dar lacătul puternic...
Mă dor frânturi din anotimpuri.

Femeia din oglindă îmi zâmbește fad,
ca fericirea, și-mi pregătește ape iluzorii.
Mă scaldă.
Apoi, mă înfășoară în giulgiu-i alb,
ca pe o fiică rătăcită a evangheliei.
Ea este, azi, o mamă pentru universului meu.
Apa înseamnă apăsare, gândesc.
Mă știe...
Pot să-mi duc stânca până hăt, departe.

De ieri, obrazul meu a înflorit în nufăr galben.
Mâine, inima o să se înfrupte din trupul cerului.
Sufletul se va trezi încorsetat în așteptare.

Femeia din oglindă îmi zâmbește
de sub chiparoșii care i-au fost
tatuați ostentativ pe fruntea de mâna împietrită a zeiței renăscută.

Ochii ei sunt oglinzile mele.Imaginile se bifurcă.
Viața se scaldă în apa ochiului meu drept,
netezindu-și formele.
Moartea mi se zbate în ochiul stâng,
fulgerând suflete.
Vreau să le împac pentru eternitate.
Îmi trec peste obraz acele
anotimpuri din răscruce.

-Ingrato! Ingrato! strig inimii de ceară.
Câte femei nu zac la colț de stradă
așteptându-și nisipurile mișcătoare din fade anotimpuri?

Gândul...
Doar gândul a mai rămas pe marginea din mine.
Astup urechile cu degetele îndoliate.
Vântul îmi smulge iar mantia albastră.
Femeia din oglindă îmi face semne
să m-acopăr...
Ascult docilă umilința și nimicul...

ceasul meu o lua înainte
când te zăream alergând
printre ruinele cetății eu încercam
să ne sincronizăm din vreme timpurile
știam
despre plierea ta pe fața de oglindă mă căutai
și simulai o alergare nepăsătoare
spre nicăieri…

îți urmăream frenetic
ieșirile din cochilie,
erai prea obosit, cu chipul răvășit, încă
purtai cămașa neagră, sfâșiată
de o dorință nerostită,
ascunsă-n buzunatul de la piept mă îndesai sub piele
îți arătam doar ceasul, bătând cu pumnul împietrit în tine
ca să îmi oprești arhanghelii pe cer
sau să îmi scrii cu litere de sânge
anostele bilețele despre moartea
cu glugă și copii în pântecele-i putred

tu-mi așezi pentru o secundă
inima în palmă să-ți simt neliniștile cu ochii fără iris
mă petreceai prin porțile de fum

pasul meu o ia înainte
tu alergi cu tălpile îmbășicate
pe nisipul înstelat ca să îmi simți bătăile
prea sacadate
ale pleoapei atârnânde și să îmi strigi cu fața mult prea ridicată:

-e timpul copilăriei mele,
trage-ți un fulger peste față!

încă te mai zăream vietate
pulsândă în cele trei dimensiuni un
întuneric fără de cer
fără de lacrimi îți rezemai coatele
înțepenite în penele de foc și
răsăreai de după adăpostul unor gânduri
deșartă revelație a pădurilor cu arbori
de argint cu umbrele lipite în amurg
rana ți se-nchidea cu pleoapa îngroșată
doar urma unor semne adâncite îți scria pe față
fâșii dintr-o poveste sticloasă neumană
și îmi zambeai cuceritor cu un rictus afișat
pe buze de fapt era o datorie din alte veacuri
dăltuită într-un bloc de piatră o datorie a
unui bărbat încă frumos închis în turnul gothic
fără de ani
fără de patrie
străbuni
sau rădăcini fibroase și vom găsi mereu
speranțe sobre în tomberoanele murdare
îneacate în adevăruri mult umflate
dospite-n palmele de vânt
luminile se năruiau
bucată cu bucată și
culegeam din pom
florile/răni cristalizate
.......................................
ridică-ți visele din ploaia de cenușă și
poți să ai încredere deplină-n mine dar nu
și-n umbra mea alunecoasă

numai prin mine poți zări tu imperii augustine, numai
prin mine mai poți auzi, cu urechea lipită de ultima mea coastă, sunete de trâmbițe și glasuri războinice izbite în poarta cetății învăluite în fâlfâit de aripe uriașe care tot taie văzduhul în forme hidoase.

a fost cumplit când nu ai mai găsit chipul femeii tale înfășurat în batistele de doruri.
oooo, da, a fost cumplit, soare, și acum ai putea să mă transformi în pasăre, să desenez cu ciocul de foc sau buzele-mi moi, crâmpeie din viața mea pe frunzele curgătoare.
dar ai putea să mă prefaci și în gigant miriapod, să trec,
să trec,
să tun și
să fulger și
să îmi târăsc satul uitat în spinare.
nerostuitule cu ochii aprinși, libertatea ta îmi tulbură distanțele măsurate zilnic între colțul gurii mele și vârful mănușii tale albe pe care mi-o arunci înadins la picioare.

ce ironic te-am iubit și
te-am urât și
te-am iubit și te-am...
apoi, m-ai aplecat și m-ai pitit cu fața întoarsă printre rânduri
eu stau și te aștept să-mi îmbrățișezi partea dreaptă a obrazului scăldat în raza de piatră. dar între timp zac ghemuită în mine așteptând fluturii galactici să-mi șteargă mâinile și să îmi țeasă plapuma nopții cu trupurile lor moi vor acoperi chipul meu de marmură peste care ai trecut fără să dai socoteală.

Şi poemul tău e super. Ai două metafore imperiale: prima este chiar titlul iar a doua cea de la sfârşit, cu chipul tău de marmură.. şi nu numai. Spor şi inspiraţie!

multumesc de trecere, Raul. spor, har și inspiratie...vezi am mărit mesajul, adăugând un cuvânt de la tine. cu pretuire și drag

ploaia asta de păsări îndoliate părea să
mă înece copacii își ridicau neputincioși
brațele uscate ca niște veșminte
întunecate de lacrimi/petale ruginii mă
căutai pe sub asfaltul translucid trupul meu
se dispersa ca o puzderie de umbre
e orașul mărilor întărziate îmi zic și mușc
tulpina unei alge
sughit
mă umplu de lumină și de fluturi
nici nu mai știu dacă sunt om sau dacă
am rămas aceeași frunză aprinsă pe buzele copacului cu ramura din ceară
știu doar că
mâna ta nu încetează să mă caute
orbecăind flămândă prin trupul însmolit al nopții umblu cu picioarele desculțe cu pletele înstelete și parcă te aștept să mă îndemni să îmi înfing adânc
tot mai adânc
mai apăsat colții de fildeș în umbrele tale de ceață densă
zidurile cetății noastre nu mă mai pot recunoaște și mă proiectează în
timp cu unghiile ascuțite
lumina ne înconjoară și
ne măsoară sentimentele de plumb
transformându-ne în resemnări cu fularele trase peste gură
cu ochii învăpăiați debităm până în zori formule matematice algoritmi absurzi de care
Nimeni
nu mai are trebuință
.........................................................................
ploaia asta tomnatică de lacrime
păsări îndoliate și petale ruginii părea să mă înece
umbrele tale cenușii...

mergeam cu umbrele fumurii prin
deșertul ținutului de sare tălpile mele
uscate bănuiau că sunt veșnicul pelerin pe un
drum fără de întoarcere îmi aminteam
din când în când de orașul metalic de vecinii
mei cu perdelele de staniol trase peste gene
de câinii vagabonzi agitați rozându-și
lesa de piatră arătându-și colții ruginiți
înspre porțile orașului meu orașul umbrelor de foc unde
mai cobora uneori un înger cu aripile gigantice și se scufunda în râul cețurilor verzi întru a orășenilor mântuire își așeza osteneala pe brațele lor de plumb

aici am văzut și eu un băiat cu degetele de gheață cu chipul luminos care m-a privit prin peretele de sticlă i s-a părut ca sunt frumoasă
apoi a scrâșnit din dinții de fier amenințător că nu-l lăsasem să îmi mestece urma de nisip și brusc eu am devenit o entitate vie într-un alt trup
alt timp
un alt spațiu cu spatele din stele moarte de multe milenii
acolo unde locuia un duh al neliniștilor vii cu fesul roșu se așezase pe rochia mea alba cu trandafiri albaștri mă transforma în cafea ieftină cu gust de migdale amare și mă savura printre înghițituri lăcrimând nu de durere ci doar de ciudă bătând cu pumnul mic în timpul cu falca de oțel

oooooo și tu
tu nepământean cu chip acromegalic mă fixai în cuiele noi strălucitoare
ca pe un tablou
în care umbrele se înfoaie prind viață și pleacă la promenadă
strângând puternic brațul
crucilor din cimitir

Un intuneric fara cer

Vezi mai multe video din divertisment

cu multumiri doameni Marilena Tun pentru aceasta realizare elevata. cu drag, dorina n.

se aud cântările preoteselor zidite-n piatră,
se pierd pe drumul zărilor în ploile de frunze și
iar le ies chipurile de fum din oglinzile de ceață te
cunoșteam prea bine ți-am numărat odată coastele de jad și m-am temut,

și m-am temut...

am pornit o fugă nebună pe deasupra câmpiilor de ape striveam nuferii galbeni crescuți în mâinile albastre, peste umbrele ruinelor se contura zadarnic zâmbetul tău/ copil albit fără de noapte cu ochii rătăciți în veșnică chemare palmele tale de cenușă îmi mângâiau îndelung chipul și fața mea se odihnea în tine.

-uită-mă, iubito, așteptările astea au început să mă doboare, ziceai.
glasul tău se auzea tot mai departe
luna își scurgea sălbăticia înapoia frunții tale șuiera vântul multe blesteme crescute mai înalte decât crucile.

-taaaci, am să răspund, trupul meu a început să ți se sculpteze pe dinăuntru, dar am să ies cândva de sub lumina unor felinare, am să te-nvălui în lumini și umbre de-ntuneric, am să îți căptușesc o inimă de iarnă. taaaaci...

glasul meu va sparge templul treaptă cu treaptă.
sfatul înțelepților va împierti.

-doar te ascult, mi-ai zis.
și-mi mângâiai tăcerile pe fiecare parte, eu încălzeam capricii în flacăra ce își stiga fantasmele-n tavanul verde tu îmi lăsai
frânturi din buzele-mpietrite.
ooooooo, buzele tale încremenite în varul gropilor adânci, acele buze pe le-ai crezut, cândva, prea senzuale...
..........................................................................
aud cântarea din cântări
în stâncile pleșuve bat preotesele de fum...

Mi-ai zis: VENI , VIDI,VINCI....
Dar nu m-ai intrebat de ce am venit
In mod normal trebuia sa sti cine sunt
Si tot in mod normal trebuia sa sti
ca nu ma cheama Caesar
Asa cum stiam eu ca te cheama Pythia
La care venisem sa aflu ce e iubirea
Deci:
-Cine este clarvazatorul ?

"Iarnă", "piatră", "fum", "ruine", "gropi adânci"...
Un poem deosebit de..netrecător! Felicitări!

Raul poate ca ai dreptate
Dar nu e totul ca la carte.
Fumul si groapa,mai ramane oare?
Piatra si ruina, nu este trecatoare

multumesc de citire, Raul.cu drag

sigur, nu e ca la carte, domnule Petrescu...eu încerc să transmit ce simt. cu drag de trecerea dv.

și mă mai poți striga ca să nu-mi uiți
chemarea,
înțeleptule cu numele de zeu al mărilor ascunse în adâncuri, și
poate am să vin cu mâinile-nspicate să îți caut chipul prin fumul oglinzilor cu ușile deschise o să treacă mulți pași pe cărarea de mătase văzduhul se va umple cu încă un veac de clipe albe...
oooo, am să-ți desenez surâs de catifea pe
buzele albastre am
să îți lipesc lacrimi scurse prin sita cerului să
nu mă mai poți uita
niciodată
pentru că...știi?
eu pot deruta aisbergurile în /din cale
dacă îmi lucrez puțin charisma o să mă vezi ca la începuturi,
atunci
când cerul s-a desprins de ape și
tunetul s-a despicat în miile de unde.
dar povestea ta
ar fi mai cunoscută dacă am urca pe muntele de sare și
am străluci-n amiezi/ vechi faruri de legendă...
mă poți striga, în miez de zi sau miez de noapte, ca să nu îmi uiți
chemarea
la margine de EDEN...

Fumul şi groapa nu rămân, dacă le interpretăm după dicţionar..nici Pământul întreg nu rămâne, dar să nu uităm că aici e o poezie care trebuie interpretată ca atare. În fond, eu am spus că poemul este netrecător în ansamblu şi nu că anumite părţi din el sunt netrecătoare. Păi seeegur că da

Corect Raul.....dar pentru mine ar fi prea banal dupa ce urcand culmile artei ....as ramane acolo stiind ca trebuie sa cobor cu picioarele pe pamant..deocamdata.....asa ca in stilul meu caracteristic,,,trairile le pastrez pentru mine...si odata ajuns pe pamant...comentez de la acest nivel...si ma leg de lucruri marunte!!!

vedeți domnule Petrescu, am declarat deja că îmi mai lucrez puțin charisma , mâine o să mă placeți mai mult:)))))))))har divin să aveți. cu drag

Înțeleptule,
Știu o poveste pe care o deșir
ca pe bobițele de sânge printre frunzele pictate.
Freamătul lor mi-o absoarbe și mi-o cântă.

Ascund în nori o gură iubită,
să ne sfârșim întru întâiul sărut.

Cu mâna încui lacătul cerului,
cu degetul pe buze,
cer stelelor să tacă, să tacă...

Tu treci sărutul în spuma albă a mărilor,
și gura mea ți-l duce peste alte ape.

Mitul lui Sisif se împlinește în gura noastră:
Iată, s-a creat iubirea!
se tot uimește bătânul obosit.

Poveștile mele se umflă sub stânci.
Pâraiele revarsă în cântec, se întorc la ceruri,
să ne descuie lacătul adâncului.

Noi căutăm prin buzunare copilăria pierdută
în sufletul de care ne rezemăm pieptul uscat,
așa cum cerbul cu ramuri înflorite în coarne
își strigă ciutele cu picioare de lăstare,
prin codrii îndurerați.

Știu o întreagă poveste pe care o înșir și o deșir,
în miez de noapte ți-o șoptesc sfârșită, lângă izvoare,
când tu-mi ești aproape
și umbra sparge timpul...


.

Aud în mine un cântec
ce nu piere,
parcă desprins din trupuri de cadâne,
Și-acea nespus de simplă netăcere,
ca încantarea unui rit
se lasă așteptată peste tine...

Iar când ajunge, risipit,
ecoul ei la jumătate,
mi-apropii mâinile de piept
și... o simt în mine,
ca pe-un fulger cum străbate,
îmi răsfoiește
fila de jurnal,
pe fiecare parte.

Chiar tu-mi țineai
în palme zilele-mi fierbinți,
și mă priveai cu nepăsare.
Îți arătam cu pași cuminți,
un suflet ce-și usca, nestingherit,
iluzia de trup în soare.

Și așa gândeam:
Ce tristă e cetatea dintre munți,
când singură-mi încep peregrinarea,
Și între ziduri i-te-ascunzi,
făr-a-ncerca să-mi limpezești cărarea...

Și-atunci,
mă-ntorc acasă-,n drumul meu,
adulmec îndelung mireasma rară
a gurii tale ce n-a încetat
șă-mi strige numele mereu,
seară de seară,
pe când urcam necontenit
spre cer
aceeași scară,
aceeași scară...


.

Spune-mi , omule din stele,
Gândul meu renaște-n gânduri?
Umbra mea pierdută-aseară,
Stă ascunsă-n mii de rânduri?

Lumea iar mi-o ia-nainte,
Simt suflarea ei nocturnă,
În obraz îi simt un dinte
Și-napoia-mi i-altă umbră.

Timpul, rar, își toarce calea,
Iar clepsidra-și bate bobul.
Însă glasul cel zadarnic,
Azi, șoptește resemnarea:
„Ea-i stăpâna,
Tu...doar robul”.

Imi plac ultimele poezii...semn de trecere asa cum ai spune tu

Umbra ta, e bob de stele,
iar cuvantul ei lumina,
tu faci parte chiar din ele,
in lumea asta divina.

Îmi place mult ritmul ultimei poezii..sincer habar nu am de care e..ca e amfibrarhic sau amfi-nu mai ştiu cum. Ştiu că Nichita Stănescu îl mai "ciupea" din când în când şi îi ieşea magnific.

Vezi tu, Dorina, Aud un cantec, parca ai scris-o special pentru mine,eu sunt departe de casa, in spatele acesei case in care stau inchisa intre ziduri, e un munte, si chiar astept sa ma intorc acasa. Esti cumva un spiridus ce ma viziteaza si eu nu stiu?, E superba poezia si ma regasesc in fiecare cuvant.Cu drag din drag, Mara

Rodica, Mara, Raul, ma bucur daca v-au placut, sincer...sunt niste poezii mai vechi, doar putin cizelate azi. le-am modificat, aducand elemente noi, schimband mesajul chiar.
mi-au placut si mie, de aceea le-am postat.
. cu drag de semnul vostru.

floare tristă de măceș
inima-ți de jad
umbră vie peste față

mai întreabă-mă cine sunt...
sunt femeia cu perfuzii în venele despicate ca niște limbi de șarpe
îmi explodează trandafiri sălbatici pe sub piele
mi se nasc lumile pierdute în ceață și ierburi
sângele-mi clocotește în rădăcini dar
nu mă plâng,
nu mă mai plâng,
iubesc trandafirii negri și sicriele uitate la poartă
îmi amintesc de plecările grăbite ca
atunci când ai uitat lumina aprinsă și apele curgând.

aștept altă lume să-mi bată cu pumnii în
piept și
eu să tot aștept,
să tot aștept privirile tale și
parcă dumnezeu îmi vorbește sau
îmi dă explicații despre cum mor copiii din deșert și ce
importante sunt morțile lor de inaniție pentru că doamna
a mai achiziționat o geantă gucini
o ce realizare
ce măreție
aplaudați-o copii scheletici cu
ultimele puteri poporul o să vă facă gropile comune și nu o să mai fiți niciodată singuri
alpaudați
așa, aplaudați, dar...
mai întreabă-mă cine sunt...
cine sunt?

citesc...citesc..si iaras recitesc
insa nu pot,sa mai si gandesc
daca e bine aice sa fac... oare?
un comentariu far de suparare
De lumi pierdute in ceata si ierburi
gandul meu nastrusnic pare a-mi zice
ca ai gandit la relele din etnobotanice

Cred ca dintr-o eroare de tiparire ai scris Dumnezeu cu d mic..

mă rog pentru iertarea păcatelor mele, domnule Petrescu. gramatica s-a inventat cu mult după creația divină... și e o chestiune pur convențională.
să purtăm divinul în suflet și să nu ne cramponăm de lucrurile minore. pace, lumină și iubire.
cu acelasi drag

Cred ca la mine este o deformatie din educatie.... ..respect si teama pentru cel ce te-a creat, chiar daca stiu ca ma iubeste....Eu i-am spus tatalui meu biologic...pana a la murit....la87ani...."Dumneavoastra"...
Probabil pentru faptul ca venind dintr-o familie cu 13 copii, crescuti de un parinte f. sever pentru a fi disciplina.... tata s-a comportat in acelasi mod cu fii lui.

Ehhh..în poezia postmodernă se mai scrie şi aşa, fără majuscule, şi se mai face abstracţie de gramatică într-o anumită măsură..şi dl. Liviu Apetroaie are poezii publicate aşa şi mai sunt şi alţii. Acum ce e drept arta transcende regulile acestea şi fiecare scrie cum simte iar cititorii sunt liberi să accepte sau să nu accepte stilul cutare sau cutare. În rest, de Dumnezeu, ce să zic..de asemeni fiecare cu ale lui. Sănătate să fie..mmde.. şi dragostea să se înmulţească.. O damingeană cu vin poate face minuni de multe ori . Păi seeegur că da

multumesc pentru vin, si vocea Mariei Tanase...cineva ma simpatiza doar pentru ca seman cu ea fizic., (asa imi zicea acel ~cineva~)...
a stiut domnul Petrescu despre cum ar putea sa ma binedispuna...gand bun!))

lună, prinde-mi sufletul în palme
cântă-mi simfonia oglinzilor stricate și
aruncă-mi trupul în
câmpul florilor de gânduri să
pot culege roua
boabelor de amintiri.
alungă-mă la ușa mării să-mi
strig pereginarea
desculță prin iarba
firelor albastre

Sufletele sunt oglinzi,
asa ca simfonia trebuie
si cred ca e
cea a oglinzilor
in care zambetul nu e stramb,
iar privirea e patrunzatoare,
chipul ti se oglindeste ca intr-o mare de lumina.
iar trupul, trupul tau racorit in roua baobelor de amintiri,
se transforma
in campul florilor de ganduri,
ce saruta marea,
alergand desculta prin picaturile albastre de eternitate.

In abisul sufletului meu
Tristete a sadit un zeu
lacrimi amintiri plang greu
Ma intrb:-oare unde sunt eu ?
De ce trebuie sa calc mereu ?
Pe florile albastre de nu ma uita
In care vad marea din privirea ta

o inspirație de suflet. un poem frumos, domnule Petrescu.
zi cu cer senin vă doresc

multumesc Mara

cu drag