Marian Malciu

Dane, regret, cu tot materialul despre uitare, tu tot ai uitat ceva!!!
Ai uitat să specifici sursa materialului, bădie! Ori... să-l pui între ghilimele, pentru că NU îţi aparţine...
Materialul este bun, dar observ cu întristare că la tine nu a avut efect!!
Uite, îţi mai postez un material... Poate ai timp să te uiţi pe el... La cel anterior ... ai uitat!!
Şi, să poţi dormi liniştit, află că am citit în buletin!! NU am greşit, bătrâne! Sunt mai tânăr ca tine. Cu câteva luni, dar sunt mai tânăr!!!

Nu se putea alege un titlu mai potrivit pentru mănunchiul de versuri pe care Georgeta Resteman le-a adunat în acest volum ce marchează debutul în lumea frumuseţii cuvintelor. Azima aburindă, pe care mama o împarte pruncilor, adună familia în jurul mesei şi creează acea stare de cald şi de împărtăşire a dragostei peste care picură acea sfinţenie a gestului ocrotitor.
Ca şi mama care rupe în tăcere azima caldă, poeta dăruieşte, cu sfială, picături de iubire:
„Adunată de vremuri, păstrată-n cămări…/ În marea de astre presar fericire/ Născută din doruri pierdute în zări.”/ Răvăşire
În acest volum ne întâmpină un suflet-orchestră, de o gingăşie aparte, după cum însăşi autoarea mărturiseşte:
„Mi-am cules sufletul/ Risipit în freamătul frunzelor/ L-am scăldat în verdele codrului/ Am alungat tristeţea norilor / Şi-ascultându-i cântecul,/ Pe strunele dorului/ L-am dăruit privighetorilor.”/ În linişte
Un suflet-orchestră pentru că de la început şi până la sfârşit asistăm la o muzică ce porneşte delicat, precum sunetul viorii:
„Din cântec lin, pe strune de vioară/ Să torc spre tine-n taină tandre şoapte/ De Sus să curgă dintr-o călimară/ Praful iubirii peste noi în noapte. / Şi lacrimi - bobi de rouă de pe flori -/ S-adun pe buze-n dimineţi senine/ Să mă îmbrac în mantii de culori./ Aş vrea
apoi muzica se înteţeşte:
„Sunt umbră şi suflet născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsă ascund chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec”/ Sunt
şi creşte, urcând în intensitate:
„Mă-nvăluie apele tulburi ce curg/ Şuvoaie m-acopăr dar eu le ignor/ Mi-e gândul durut de tristeţe şi dor/ Îmi tremură trupul în tristul amurg”/ Ploaia
sau coboară spre tonuri grave:
„Împovăraţi de griji şi de nevoi/ Cu sufletul fărâme, trist şi gol/ Găsim puterea de-a răzbi în noi,/ Nu facem parte din vreun protocol”/ Al celor care vor să ne zdrobească/ Şi să ucidă ce ne-a mai rămas/ Din moştenirea dulce, strămoşească,/ Vor să ne-atârne sufletul de-un ceas...”/ Sufletul nostru nu-i de răstignit
Concertul continuă cu alte şi alte acte în care muzica te împresoară, când cu acea lină atingere, precum picurii de mir, când cu acorduri grave din care ţâşneşte fie revolta, fie durerea sau tristeţea sau însingurarea lăsând apoi loc Iubirii, Luminii, Păcii pe care poeta le înscrie cu majuscule...
Este concertul vieţii pline de credinţă şi iubire, atât faţă de Creatorul suprem, cât şi faţă de părinţi, de copilul născut în durerea ce încă persistă în lacrimile Georgetei Resteman, copil hrănit din sânul ei plin de dragoste duioasă:
„În ochii-ţi dragi am presărat iubire/ Sclipiri de frumuseţe sufletească/ Cu bunătate, linişte-n privire/ Te-am dăruit, minunea mea cerească!”/ De ziua ta, fetiţa mea!
Este concertul izvorât din iubirea de oameni şi flori, de ape şi munţi, de noapte şi zi, de păsări şi anotimpuri, de tot ce înseamnă creaţie divină:
"De Crăciun/ vreau să-ţi simt mângâierea, MAMĂ,/ din doruri să facem cununi/ împletite cu lacrimi din stele.../ aburind de miresme alese/ să gustăm cozonacu-amândouă/ numărând fulgi de nea/ să ne spunem poveşti/ iar când lemnul în sobă trosneşte/ scânteind în amurgu-ngheţat/ să îmi ţii capu-n poală/ cum ştii doar dumneata/ şi-n noaptea Crăciunului lină/ sub bradu-mbrăcat cu beteală/ s-aşternem dorinţe şi vise/ să ne cernem în suflet lumină/ şi să fim mai curaţi şi mai buni/ în speranţa iubirii promise."/ De Crăciun cu tine, mamă!
Poeta iubeşte locurile natale cu aceeaşi forţă prin care se manifestă în iubirea de oameni, de frumos, de bine şi de pace:
„Sub streaşina casei ce straniu rosteşte tăceri / Ferită de vântul nebun, de ploi, de ninsori şi furtuni / Zăresc lâng-o frunză uscată, ca-n dulci primăveri, / Pe-un petec de verde, păpădia şoptind: „să fim buni” / Acasă
În felul acesta a hotărât să intre pe ogorul culturii române, cu respect pentru limba poporului şi a locului în care îşi are rădăcinile vieţii, cu modestia caracteristică strămoşilor săi şi cu mare drag în folosirea cu sfinţenie a Cuvântului înspre luminarea cugetului celui care-i citeşte versurile.
Autoarea nu face risipă de metafore, dar le foloseşte frecvent, cu duioşia şi îndemânarea izvorâte din sufletul ei curat şi, mai ales, din harul ce Domnul i l-a oferit la naştere pentru a se bucura de rodul crescut apoi în inima ei:
„Inundă-te-n alb suflete-al meu/ lasă tristeţea şi lupii alungă/ credinţa-ntăreşte-ţi, deschis fii mereu/ cu fulgii dansează-n lumina fecundă/ te roagă în taină,/ spre Ceruri priveşte,/ îmbracă-ţi în pace/ iubirea flămândă/ şi fii liniştit:/ Dumnezeu te iubeşte!” / O altfel de iarnă
Pe de altă parte, cel puţin aparent, nu se foloseşte de toate mijloacele stilistice pe care poeţi cu nume mari le-au aşezat la temelia poeziei româneşti, dar nici nu le ignoră. Poeta îşi urmează propria-i cale în care simte că poate semăna cu credinţă rodul bogat al viitorului, fără să umbrească linia melodică a versului ieşit din măsura metrică statornicită de vremea marilor critici şi, în acelaşi timp, fără să uite a sublinia puterea dragostei:
"Se-amestecă seve de gând/ şi frământările tale/ se contopesc cu frământările mele/ te privesc cu ochiul lăcrimat/ de fericirea de-a te avea/ şi-ţi ascult respiraţia.../ pe fruntea gândului/ îţi mângâi trupul/ cu seve de dor/ şi-ţi dăruiesc/ dragostea mea.”/ De dragoste
Iată, cititorule, vei asista, citind acest volum de versuri, la un veritabil concert, pe care l-aş numi simplu: concert de muzici divine.

Marian Malciu
Membru al Ligii Scriitorilor din România

Frunzuliţă verde şi-o căldare
Cine vă face domnilor supărare?
Eu sunt smerit de nu-mi încap în chele
Şi tăt caut să ies printre zăbrele

A avut şi omul acesta un FW pe Yahoo şi n-a avut cui să-l ofere... M-a găsit pe mine mai puţin smerit ca pe tine, Ovidiu, ori ca pe el, că este exemplu, zice-n barba lui plină de filosofia timpurilor trecute peste ea...
Mde! O fi ! Şi? Ce-i cu asta? Îl judecă Domnul, nu noi, să ţinem evidenţa de acuma... Ha,ha,ha!

Relaţia dintre mamă şi fiică s-a deteriorat grav. Nu se mai suportau. Nimeni şi nimic nu reuşea să intervină pentru liniştirea spiritelor. În vara următoare, când mama ei a scăpat cuvântul "curvă" intr-o dispută născută din nimic, a fugit de acasă.
A ajuns, din nou, la mare pe cont propriu. Era convinsă că aici poate găsi un băiat bogat care să-i ofere un viitor sigur. La prima ei experienţă pe litoral auzise multe poveşti de felul acesta. Din nefericire, a crezut în unele din ele. Încă nu era conştientă că numai cu frumuseţea nu se poate găsi viitorul la care gândea. Dar... spera!
Şi, pentru că banii se cheltuiau repede, a trebuit să accepte să fie plătită pentru o oră-două de... dragoste. Apoi, începuse să-i placă. Câştiga bine şi asta o încuraja. Avea impresia că este un succes să poţi cuceri un bărbat necunoscut după numai un schimb de priviri şi două fraze fără nimic deosebit în conţinut. Erau tineri cu stare materială bună, dornici de aventură, preocupaţi de palmares, dar erau şi bărbaţi de vârsta a doua, care plăteau mai bine, din cauze ştiute numai de ei. Alţii, puţini la număr, i-au oferit sume triple pentru perversiuni sexuale. Nu s-a lăcomit la bani. S-a păstrat curată, n-a „pus botul cu ochii la bani”, după expresia ei.
Când a ajuns cu povestirea la acest moment a oftat adânc, dureros de adânc, plecându-şi capul pentru a-mi ocoli privirea. Observasem în acea clipă lacrimi mari în ochii ei trişti, tocmai când să-şi înceapă rostogolirea pe obraji, dar ea s-a plecat grăbită să îndepărteze de pe fustiţa-i scurtă, care o aranja atât de bine, câteva scame imaginare. Le-aş fi observat dacă existau. A ridicat capul şi m-a privit în ochi. Lacrimile dispăruseră, dar ochii şi faţa ei păreau că îmbătrâniseră puţin ori doar oglindeau o tristeţe uriaşă, destul de bine mascată până atunci.
- Asta-i tot! Să nu mă întrebi nimic. Spune dacă mă mai suporţi şi dacă mai vrei să te plimbi cu mine! m-a rugat ea cu voce ştearsă, abţinându-se cu greu să nu izbucnească în plâns.
Îmi era milă de ea. O privisem cu toată atenţia cât timp a povestit. Am văzut cum treceau pe faţa ei momentele şi întâmplările triste şi dureroase, cum se adună în câteva riduri ce începeau să prindă contur şi-i simţeam zbuciumul lăuntric. Făcea puţină paradă acum, dar se vedea cât de măcinată este pe dinăuntru.
Cu grijă să nu mă dau de gol, să nu mă simtă impresionat şi milos, am încercat să-i răspund vesel:
- De ce nu aş vrea?! Tu eşti frumoasă...
- Hai, las-o baltă că muşcă! Am fost...
- Şi încă mai eşti... Ştii ceva? Mai am doar două examene. Stăm câte puţin; o oră-două şi, după aceea, stăm mai mult împreună, dar...
- Dar ce? m-a întrerupt ea oţelindu-şi privirea, revoltată. Ţi-e teamă că plec cu altul în lipsa ta, da? N-am să plec nici cu ordinul Procuraturii. Îţi promit solemn. Şi sunt curată, dacă nu ai curaj să mă întrebi...
- În regulă, dar eu doream altceva să te întreb… Tu eşti convinsă că am să mă îndrăgostesc de tine?
- Tu chiar mă faci să mă îndrăgostesc eu de tine! Cu adevărat, nu glumesc... Da, se va întâmpla, ai să vezi! Şi va fi frumos. Cât vrei tu să fie… Am privit-o lung, cu atenţie, analizând-o şi înfruntându-i privirile pline de aşteptare, de speranţă, de înţelegere. Era frumoasă şi vorbea din suflet, sincer, cu totală convingere. Părea nesigură şi neajutorată. Roşise şi renunţase la acea atitudine prin care încerca să domine, să pară superioară, să cucerească. Ne-am luat rămas bun după ce am mers împreună, ţinându-ne de mână, până aproape de Sala sporturilor, cu regretul că nu puteam să stăm mai mult de vorbă. Începuse să-mi placă şi încercam să nu iau în seamă trecutul despre care îmi vorbise cu atât de multă tristeţe în voce şi în întreaga sa atitudine…
*
Ne-am întâlnit imediat după examen. Spre marea mea surpriză, mă aştepta în faţa căminului. Nu o deosebeai de fetele din jurul ei, studente toate. Era îmbrăcată la fel ca ele, cu alură asemănătoare lor. Avea în mâini câteva reviste şi cărţi pe care le răsfoia neatentă, îngrijorată, preocupată de cu totul altceva. Era uşor de confundat cu oricare studentă aflată în tensiunea examenelor de vară...
Expansivă, mi-a sărit în braţe şi m-a felicitat.
- De unde ştii dacă am reuşit?
- Faţa ta este sinceră şi-ţi arată satisfacţia. Tu nu ştii să minţi!
- Dar… cum şi de ce ai ajuns aici, la cămin...
- Pentru că aveam emoţii pentru tine şi... nu vream să te întâmpine alta înaintea mea! Hai! Mergi să te schimbi! Te voi aştepta aici, la umbră…
Ne-am plimbat pe bulevardele umbrite şi am mers la "Pescăruş", un restaurant cu linie de autoservire, care avea mâncare bună şi ieftină. După ce am mâncat am hotărât să ne plimbăm. Am ajuns în pas domol, glumind adeseori, râzând şi vorbind, până la băncile din apropierea statuii lui Eminescu. După ce ne-am aşezat, m-a rugat să-i istorisesc despre viaţa de student. Cum începe şi cum se desfăşoară. Eu am povestit despre examene, despre colegi şi unele aspecte legate de învăţământ, deşi aş fi dorit să mă rup imediat de asemenea preocupări, să simt că am intrat în vacanţă.
Ea mă asculta cuminte şi atentă, mai punea întrebări din când în când, părând a fi chiar preocupată de cele relatate. Spunea că i-ar place viaţa de student... şi spera că va absolvi cândva o facultate.
Se lăsase întunericul şi ne deplasam încet pe ţărm, câtre plaja Modern. Am lăsat în urmă portul, ocolindu-l, apoi am coborât pe nisipul încă destul de cald. Admiram valurile ce săltau necontenit învăluite în cununa lor de spumă şi lăsam picioarele să fie asaltate de rămăşiţele zdrenţuite în contact cu ţărmul. Cu încălţările în mână, mergeam încet, în tăcere, furaţi de frumuseţea spectacolului nocturn şi de gândurile noastre...
- Nu vrei să facem baie? Ştiu eu un loc în care nu ne deranjează nimeni. Este mai adăpostit şi pustiu toată noaptea...
Întrebarea m-a surprins nepregătit, dar... am acceptat cu plăcere. Ea nu avea costum de baie şi a cerut scuze că nu poartă sutien. Nici nu era nevoie. Cu atât mai mult cu cât avea piept foarte frumos şi, văzându-l cum saltă liber şi vioi la fiecare mişcare, parcă mă simţeam mai curajos ori "stimulat", precum îmi spuneam în gând, necăjit pe mine însumi că eram încărcat de emoţii.
Apa nu era atât de rece precum părea la prima atingere. Ţinându-ne de mână, am înaintat până ne-a trecut de genunchi, după care ne-am scufundat complet ca să ţâşnim apoi de sub valuri cu trupurile pregătite pentru joacă şi înot. Ea făcea pluta foarte bine iar mie îmi plăcea să trec pe sub valuri, să-mi întind braţele către înainte ieşind aproape deasupra hăului format în urma fiecărui val, aşteptând ca următorul să mă salte şi de acolo să mă arunc pe sub cel ce venea în trombă parcă mai semeţ decât înaintaşul său...
Când am ieşit şi am mers pe nisip, suflam amândoi greoi, semn că mişcarea a fost continuă şi apa destul de rece, totuşi, ca să nu ne permită a sta pe loc.
- Mai intrăm ori ne punem chiloţii la uscat?
- Nu mai intrăm, dar... nu înţeleg unde să-i uscăm! am hotărât eu, total nedumerit.
- Ne dezbrăcăm, îi stoarcem bine şi-i întindem pe pietrele astea mari, uscate. Nu o să plecăm cu ei fleaşcă pe noi!
Am rămas blocat. Nu mă aşteptam la acest răspuns şi în acea clipă mă întrebam deja cum vom sta alături până ni se usucă pe pietre chiloţii. Culmea ironiei, m-am întors cu spatele la ea pentru a mă dezbrăca. I-am stors bine-bine, i-am desfăcut şi i-am fluturat, după care i-am aşezat pe cel mai apropiat bloc de piatră, fără să mă întorc cu faţa către ea. Probabil că va proceda şi ea ca mine, gândeam eu şi încercam să ghicesc la care piatră s-a oprit. Răspunsul a venit cum nu se poate mai surprinzător. I-am simţit braţele în jurul gâtului!
- Nu trebuie să te ruşinezi. Suntem doar noi aici. Un bărbat şi o femeie. Avem ceva de ascuns? Nu ai mai stat cu o femeie goală lângă tine?
- Ba da, dar... nu despre asta e vorba. Ştii?... Noi ne cunoaştem atât de puţin...
- Şi? Nu este tot aia? Hai! Întoarce-te şi îmbrăţişează-mă că mă ia cu frig...!
Avea dreptate în felul ei. Simţeam şi eu că încep să tremur. Poate din alt motiv, dar ce mai conta? M-am întors, printre braţele ei rămase pe umeri mei, în jurul gâtului. Ne-am îmbrăţişat strâns, fără să vorbim, secunde lungi, apoi ne-am sărutat. La început a fost un sărut uşor, timid, parcă în fugă. Următorul a fost lung, dorit de amândoi şi dulce. Am simţit trupul ei cum se apropie de mine, cum se lipeşte şi se împinge, parcă încercând să se unească cu al meu, să facă un singur corp, comun. Foarte curând, tremurul nostru a încetat, înlăturat fiind de fiori fierbinţi ce veneau dinlăuntru trupurilor strâns îmbrăţişate.
- Suntem nebuni! am exclamat eu când am simţit cum cresc şi-i ating pielea fină şi caldă, din ce în ce mai caldă până a devenit fierbinte în zona aceea.
- E frumos să fim aşa nebuni, a răspuns ea, după care şi-a desfăcut braţele, s-a retras încet, doi sau trei paşi către înapoi, s-a întors cu spatele şi mi-a strigat scurt:
- Prinde-mă, dacă poţi!
A început să alerge prin nisipul ce se lăsa aruncat uşor de tălpile goale ce-l călcau în paşi mărunţi şi repezi, în cercuri din ce în ce mai largi în jurul meu şi, când a simţit că pornesc în urmărire, a încercat să iuţească ritmul. Destul de greu. Nisipul era moale, era foarte fin şi în straturi adânci. M-am făcut că o ajung, i-am creat apoi impresia că nu pot s-o prind şi, când tocmai îmi pregăteam un elan puternic pentru o săritură prin care să plonjez la picioarele ei, s-a împiedicat şi a căzut...
*
Am căzut şi eu lângă ea, protejând-o. M-a prins în braţe, râzând cu o poftă nebună şi ne-am rostogolit de câteva ori până lângă pietrele ce ne purtau chiloţii ca pe nişte trofee. Buzele s-au împreunat în lung sărut aşteptat şi braţele s-au dovedit lacome în îmbrăţişări şi mângâieri pe toată suprafaţa trupurilor.
Când o sărutam pe gât şi am pornit cu buzele câtre sâni, am simţit o încordare puternică a întregului său trup, ce a rămas o fracţiune de secundă în nemişcare totală. În momentul în care am aşezat mâna pe unul dintre ei pentru a-l frământa uşor în podul palmei şi gura l-a prins ca într-o joacă pe celălalt de sfârcul încreţit de răcoarea nopţii, am tresărit speriat de râsul ei cristalin pornit pe neaşteptate să destrame liniştea nopţii.
Un râs molipsitor şi împănat cu strigăte scurte şi melodioase, în acelaşi timp, traduse prin expresia "ioi-ioi" repetată, m-a derutat şi m-a oprit, de moment. Aproape că mă blocasem şi mă speriasem chiar. M-a îndemnat de grabă să continui, mai mult prin strânsoarea braţelor şi prin trupul ce se frământa puternic sub mine. Mai grijuliu să o ating pe sâni fără să o gâdil, convins că din cauza asta se manifestase aşa de neaşteptat, am reuşit o apropiere de la care nu mai era mult până la gestul final pe care-l urmăream, de data asta, cu intenţie clară, hotărât. Când credeam că am reuşit, o cascadă fără şir de "ioi, ioi, ioi!" s-a răspândit pe neaşteptate în eter şi trupul i-a intrat brusc într-un freamăt mărunt de nestăpânit, care m-a scos total din acţiune.
Până să se liniştească ea şi ecoul să întoarcă şirul de "ioi, ioi, ioi!" de pe coama ţărmului înalt sub care eram adăpostiţi, am realizat ce se întâmplă. Mi-am revenit într-o clipită şi nu m-am putut stăpâni să nu râd. Rădeam în hohote. Râdeam mai tare şi cu o poftă mai mare ca cea pe care autoarea trilului o avea în trupu-i fierbinte...
Am încercat să mă liniştesc cât mai repede dar, din nefericire pentru mine, a fost deja prea târziu! Acele cascade de râs m-au relaxat şi m-au deconectat total de la acţiunea propriu-zisă. Deja pierdusem arma care, în mod sigur, gâdilase tânăra femeie pe anumite zone sensibile. Da, ar fi fost nevoie de alte mângâieri fierbinţi, dar lipsite cu desăvârşire de neliniştitorul "ioi!"... Afurisită naţie de femeie cu acel "ioi,ioi,ioi!" atât de surprinzător şi dezarmant pentru mine în o primă audiţie! M-am ridicat, furios pe mine, ruşinat de neputinţa mea, cu pumnii strânşi, încercând să-mi revin.
- Hei, lasă! Nu te supăra, te rog! Ne mai întâlnim dacă acum... s-a întâmplat aşa. Iartă-mă că nu m-am abţinut! a rupt ea tăcerea simţindu-mă dezamăgit şi furios.
Bine că nu-mi putea vedea faţa ca la lumina zilei! Ar fi înţeles cât îmi doream să intru în pământ de ruşine. Sunt convins că m-a înţeles şi, pentru că nu mai erau şanse, am îmbrăcat în tăcere chiloţii jilavi. S-a îmbrăcat şi ea. Simţeam că mă priveşte cu vinovăţie şi îmi părea rău. Am plecat de acolo după ce ne-am mai îmbrăţişat şi sărutat puţin, să o conving că nu sunt supărat...
I-am spus că nu mai pot rămâne în Constanţa decât trei zile. Era dezamăgită, dar a înţeles că trebuie să merg acasă. Şi pentru că nici eu şi nici ea nu îndrăzneam să forţăm lucrurile şi să mergem în camera ei de hotel, mi-a propus să-mi iau bagajul şi să mergem la un hotel din Mamaia. Mi-a dat asigurări că nu se pune problema vreunei obligaţii de niciun fel. Singura condiţie era ca eu să simt cu adevărat că pot rămâne cu ea acceptând-o ca femeie.
Greu, destul de greu mi-a fost să iau o hotărâre, dar a fost un ceva anume care, în final, m-a determinat să accept. Era în culmea fericirii şi dimineaţa mă aştepta deja în holul căminului studenţesc. Ne-am urcat în primul troleu şi ne-am cazat la hotel "Tomis", separat, ca şi când nu ne cunoşteam, fiecare în camera sa de câte un pat. Aşa erau vremurile!
Întâmplător, camerele erau la acelaşi nivel, pe acelaşi culoar, faţă-n faţă. Să le fi cerut aşa la recepţie, nu am fi reuşit fără vreo contribuţie financiară consistentă...
Au fost trei zile cu program deosebit de lejer, fără ore obligatorii, în afara celor de masă la o pensiune cu preţuri acceptabile. Mergeam la plaja din apropierea hotelului, ne plimbam pe unde aveam în acel moment plăcerea, intram ori ieşeam din camere la ce ore ne doream şi dormeam ori nu, după cum ne simţeam. Cred că amândoi şi, mai ales, eu ori... poate chiar ea, încă din momentul cazării, aşteptam cu nerăbdare acel moment pe care l-am ratat acolo lângă plaja "Modern". De fapt, s-a ivit în prima zi, după ce ne-am luat camerele în primire şi aruncasem bagajele pe măsuţele din holurile mici de lângă baie. A intrat ea la mine în primele cinci minute. A fost mai repede de picior...
*
Nu ne vorbeam. Toate simţurile noastre intraseră în rezonanţă de parcă fuseseră programate către executarea aceloraşi acţiuni şi operaţiuni. Ne-am lăsat dirijaţi de ele şi am fost extrem de mulţumiţi de felul în care intervenţia lor a fost finalizată. Doar bătăile inimilor noastre se auzeau la un moment dat în cameră, chemându-se reciproc.
Eu am evitat acele zone pe care le-am depistat a fi sensibile la atingere, ea şi-a stăpânit manifestarea ce mă deconecta pe mine ori mă bloca şi totul a fost aproape de perfecţiune. Nu că eram eu un priceput ori ea o specialistă. Am lăsat ca totul să fie natural, în acea normalitate pe care nu trebuie nimeni să ţi-o povestească, să ţi-o explice ori s-o demonstreze. Când am devenit mai curios, noaptea ori a doua zi şi am dorit să aflu ce ştie ea deosebit, s-a întristat. Mi-a luat capul în mâini şi m-a privit în adâncul ochilor, vorbindu-mi şoptit:
- Rămâi aşa cum eşti. Curat! Şi să iubeşti tot aşa cum m-ai iubit pe mine. Sincer. Eu nu m-am născut femeie. Am fost născută copil. Fetiţă. Pură. Altul, om şi nu Dumnezeu, m-a făcut femeie. C-am fost oarbă şi proastă! Acum nu ar mai fi reuşit… Culcându-mă cu tine aş fi dorit enorm să fiu fată şi tu să mă faci femeie. Te-am simţit atât de sincer şi de curat...
- Nu am dorit să te jignesc, departe de mine gândul, iartă-mă! Doream doar să văd cum se face, cum se...
- Este simplu să afli şi să faci oricum, dar să ştii tu de la mine, că nu rezolvi nimic altfel decât ai făcut-o cu mine. Nici-o femeie umilită n-o să te iubească. Chiar dacă zice ea că-i place şi altfel. Nu poate simţi satisfacţia aia anume de femeie, decât iubită curat, cu suflet, cu sinceră dorinţă născută de iubire. Dacă e chinuită în toate poziţiile, tu crezi că e satisfăcută? Dacă foloseşte gura ori anusul, crezi tu că simte vreo plăcere?
- Logica îmi spune că nu, dar am auzit atâtea povestiri şi... am cunoscut nişte fete care...
- Care sunt proaste, nu ştiu ce înseamnă să te simţi femeie adevărată, să simţi căldura aia năucitoare, care produce erupţie la amândoi în acelaşi timp şi să-i auzi ecoul vârtejului în nori, unde ţi-a plecat mintea cu totul, cum mi-a plecat mie şi ţie. Nu ai simţit?... Să nu-mi spui, că te-am simţit eu destul şi pe tine. Nu mai ştiai cum te cheamă în clipele acelea! Aşa să faci mereu. Dacă nu te simţi în stare, mai bine n-o faci. Femeia aia neterminată suferă după o chestie de asta...
- Vorbeşti atât de convinsă, de parcă ai studiat psihologia cuplului ori ai făcut...
- M-am studiat pe mine, prostuţule! Pentru că tot regret de vreo trei ani încoace şi nu am avut parte de dragoste, să mă simt şi eu împlinită ca femeie decât acum, cu tine, încrezutule! Vezi, să te lauzi acuma...
- Nu, nu am de gând... De ce eu... Crezi tu că am reuşit...
- Pentru că mi s-a pus pata pe tine! Am văzut la bar, în noapte aia când te-am cunoscut, că eşti curat, că nu eşti scârbos ca alţii. Şi te-am dorit...
- Şi eşti convinsă vă m-am îndrăgostit de tine, precum ai prezis?
- Chiar îndrăgostit, n-oi fi tu, dar ţi-a plăcut să fii cu mine. Recunoşti că m-ai dorit?
- Chiar dacă nu aş recunoaşte... s-a observat?
- Ha, ha! De la o poştă, armăsarule! Hai, nu te supăra, am glumit...
- Bine, dar cum se împacă felul tău de a gândi cu... felul în care trăieşti în realitate?
- Destul de greu, dar... vei vedea cu ochii tăi. Curând, foarte curând...
Au mai fost şi alte subiecte în discuţiile noastre, unele chiar importante, tratate cu seriozitate, dar acest dialog a rămas întipărit până acum în mintea mea şi va mai rămâne încă. Pentru că anii care au trecut m-au convins că nu greşea prea mult ori deloc în ceea ce mi-a destăinuit.
Timpul s-a scurs cu mare repeziciune. Ziua şi noaptea erau scurte, prea scurte pentru a mă plictisi alături de ea. Era numai un zâmbet, era numai o joacă, numai o adiere. Era numai iubire în privirea şi în manifestările ei. Era o femeie îndrăgostită, precum afirma ea râzând.
Am plecat la Constanţa împreună. Direct la gară. A dorit să mă conducă. Ea a rămas cu bagajele pe peron în timp ce eu am mers să-mi cumpăr bilet. Când a dispărut şi încotro a mers, nu am reuşit să observ. Intrasem oarecum în panică şi regretam enorm. Nu din cauza unor lucruri aproape fără valoare, cât la gândul că am crezut în ea, că am investit încredere totală, sentimente, speranţă...
A apărut cu câteva minute înainte ca trenul să ajungă în gară, sosind dinspre Mangalia şi a refuzat să dea vreo explicaţie. Era foarte sobră, îngândurată, cu gândurile numai de ea ştiute, foarte departe de animaţia de pe peron. Nu m-a lăsat să-mi iau rămas bun. A urcat în tren. Şi trenul a plecat!
Nu ştiam ce să cred şi presupun că aveam o mutrişoară deosebit de caraghioasă, dacă ea a izbucnit în râs.
- Să scot o oglindă din geantă să te vezi şi tu, mi-a zis când s-a liniştit şi, adevărat, a scotocit prin geantă.
- Priveşte!
A întins mâna. În palmă ţinea un bilet de tren şi un tichet de accelerat. Am citit uimit. Braşov!
- Ale cui sunt? Ce înseamnă asta?
- Înseamnă că nu mă mai împac cu felul acela de a trăi... şi mă întorc acasă. O iau de la începuturi şi trebuie să reuşesc. Voi reuşi!
- Dumnezeu să te ajute, am bâiguit eu şi am luat-o în braţe ca să-mi ascund lacrimile ce mi-au înceţoşat privirile.
Ne-am despărţit în Gara de Nord, pe peron. Eu schimbam trenul. Mergeam spre Craiova. Ea mergea mai departe cu acelaşi tren. Nu a mai putut să spună decât atât: "Să fii fericit. Mulţumesc!" Plângea înfundat.
M-a sărutat şi s-a urcat grăbită. De la fereastra deschisă mi-a făcut semne largi cu mâna până nu am mai văzut-o... Sfârşit

ioi...da` frumos scrii domnule cand iti deschizi sufletul spre amintiri. Mi-a placut si va felicit pt ca am fost amandoi iarasi tineri pe durata lecturii

Hm! Şi mai ales eu, ce tânăr am fost, prietene!!
Mulţumesc pentru intervenţie, pentru apreciere şi felicitări, dragă Liviu!
Am zis că nu-i rău să mai oferim prietenilor şi pagini care să nu-i ducă cu gândul la grija zilei de mâine... Dacă am reuşit, mă bucur mult.
Toate cele bune, cu sănătate!

În ochii-ţi mai adânci ca marea
Mă pierd cu drag şi rătăcesc
Atâta cât cuprinde zarea.
Atâta simt că îi iubesc!

Eu trupul ţi-l dezmierd în taină
Necunosct, fermecător,
Descoperindu-l pur sub haină
Cum freamătă cuprins de dor.

Te simt şi te cunosc cu gândul,
Te recunosc cu ochii-nchişi.
Să pot, la Domnul vin, rugându-l,
Să te admir cu ei deschişi!

Frumoasă poezia dv, dar am să fiu sincer şi am să vă spun că mi-a plăcut mai mult aceea la care m-am referit, "Himeră"