Marian Malciu

Pentru că timpul se scurge cu repeziciune şi, în aceste condiţii, sunt conştient că nu pot să răspund tuturor acelora care mi-au bucurat sufletul cu mesaje de felicitare şi urări ocazionate de ziua mea aniversară şi a sărbătorii Naşterii Domnului, respectiv a Crăciunului, apelez la această modalitate pentru a vă mulţumi. M-am bucurat mult şi aţi simţit deja asta.
Vă mulţumesc pentru că aţi avut gânduri îndreptate către mine şi pentru că aţi rupt din timpul personal pentru a-mi transmite acele gânduri!
Vă mulţumesc pentru tot şi mă rog Domnului să vă împlinească şi vouă, însutit, tot ceea ce mi-aţi dorit mie!
Vă mulţumesc pentru că existaţi în viaţa mea!

Cu această ocazie, având timpul potrivnic, la fel ca şi voi, vă urez din toată inima, dragi prieteni, LA MULŢI ANI!
LA MULTI ANI tuturor care poposesc pentru a lectura aceste pagini, din întâmplare ori din obişnuinţă!
LA MULTI ANI deţinătorilor şi lucrătorilor din spaţiile virtuale: "UNIVERSUL PRIETENIEI", „Confluenţe literare”, „Netlog”, „Reţeaua literară”, „Cititor de proză”, „Totpal’s Daily News”, „MySpace” ori „Facebook” - obligatoriu (!) – şi altele, care ne pun la dispoziţie spaţiile în cauză şi ne asigură condiţii excelente de comunicare permanentă!
Vă doresc şi vă urez să aveţi un an mai bun ca toţi pe care i-am trecut până azi!
Vă doresc şi vă urez să aveţi un nou an plin de împliniri în toate planurile!
Vă urez şi vă doresc să fiţi înconjuraţi de dragostea şi căldura familiei, a celor dragi şi apropiaţi, să vă bucuraţi împreună cu ei de sănătate şi prosperitate!
Vă doresc şi vă urez ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă lumineze calea, să vă înveţe cuvântul adevărului şi să vă sprijine în viaţă pentru a o trăi, cu El în suflet, în dragoste şi iubire faţă de oameni!
Vă doresc şi vă urez ca visele voastre să se împlinească, să aveţi casa curată şi masa îmbelşugată, să vă puteţi creşte copiii şi nepoţii în tihnă!
Vă doresc şi vă urez să vă împliniţi sub aspect profesional şi familial!
Vă doresc şi vă urez să vă bucuraţi de sănătate deplină, de zile senine în casă şi în suflet, de respectul familiei şi al prietenilor, să le răspundeţi tuturor cu aceeaşi măsură, dezinteresat!
Vă urez să fiţi fericiţi oriunde v-aţi afla!
LA MULTI ANI, dragi prieteni, cu bucuria de a trăi în dragoste, pace şi lumină.
Anul 2013 să fie anul iubirii şi al tuturor împlinirilor!

A New Year is the beginning of a year that's fresh and new, blue skies and bright horizons that are waiting just for you, so take your past accomplishments, the plans you have today and travel to tomorrow's joys with hopes all the way. Have a marvelous New Year!
Próspero Ano Nuevo!
Felice Anno Nuovo!
Bonne Année!
Feliz Ano Novo!
Glückliches Neues Jahr!
Нового Года!

Vă îmbrăţişează şi vă sărută prieteneşte,

Marian MALCIU

(TĂUNUL)

Pe cand un volum de versuri Marian?

Poate că în tabăra din 2013, dacă se va organiza şi voi fi invitat, Rodica!!
Dar, nu am eu versuri de valoare care să justifice publicarea în volum...
Iată, chiar acum, voi aduce un... PANTUM:

"A fost odată ca-n poveşti
a fost ca niciodată..."...
Ai fost şi, iată, astăzi eşti
La fel ca altădată...

A fost ca niciodată
Pe plaiu-acesta românesc,
La fel ca altă dată,
Poetul-geniu ce-l cinstesc!

Pe plaiu-acesta românesc
A scris, cum nu se poate,
Poetul-geniu ce-l cinstesc
Şi-a strălucit în toate!

A scris cum nu se poate
în proză, stihuri, mii şi mii,
Şi-a strălucit în toate
ce s-au păstrat şi astăzi vii...

În proză, stihuri, mii şi mii,
Găsit-am sentimente
Ce s-au păstrat şi astăzi vii,
În parte, transcendente...

Găsit-am sentimente
Adânci şi-nalte până-n cer,
În parte, transcendente,
Din Dumnezeu, nu Lucifer...

Adânci şi-nalte până-n cer
I-au fost subtile gânduri,
Din Dumnezeu, nu Lucifer,
Scrise în pagini, rânduri...

I-au fost subtile gânduri,
Păstrate-n dar, lumii de dat,
Scrise în pagini, rânduri,
Cum n-au fost alte niciodat'...

Păstrate-n dar, lumii de dat,
Scrise din tainele cereşti,
Cum n-au fost alte niciodat',
La Eminescu doar citeşti!

Intrând în al doilea an de viaţă, Revista de Cultură Universală Regatul Cuvântului soseşte cu puţină întârziere, poate nesesizată de dumneavoastră, dar a vă cere scuze ni se pare a fi de datoria noastră! Mulţumim pentru înţelegere!
Este vorba de numărul 12-13 decembrie 2012, ianuarie 2013, pe care nu am putut să vi-l prezint pentru că nu rezolvasem toate aspectele raportate la difuzarea acestuia pe internet. Presupun că aţi înţeles deja că LSR îmbrăţişase, de la o lună la alta, obiceiul de a ne întârzia difuzarea promisă încă de la începuturi… A trebuit ca Directorul acestei reviste, poetul N. N. Negulescu, să se zbată ceva timp pentru a descoperi altă modalitate. Sperăm cu toţii să nu mai avem probleme din această cauză.
Ce vă aduce nou acest număr? Ce vă prezentăm noi la începutul acestui an?
Există, ca de obicei, un SUMAR la dispoziţia dumneavoastră, dar am să vă spun, până să-l consultaţi, că veţi avea prilejul să citiţi materiale valoroase în fiecare pagină. Nu exagerez şi, sper, vă veţi convinge.
Eu am ales să încep cu „Conceptul de spirit şi logos, în poezia eminesciană”, autor Adrian Botez, ca semn de respect pentru Luceafărul poeziei româneşti. Pe domnul Adrian Botez îl veţi regăsi la pag. 8 cu versuri pe placul dumneavoastră.
Apoi am poposit la Pamfletul domnului Corneliu Florea, pagina 12, care mi-a oferit o satisfacţie deosebită prin aceea că ne înfăţişează, atât de plăcut şi de bine informat, cu umor suficient şi degajat, despre „cel mai excepţional produs al spaţiului cultural românesc, şi insist, este al spaţiului cultural românesc… cel mai… poate…”. Wow! Să mori de râs, dom’le! Vă veţi convinge parcurgând pamfletul „Universitatea s-a scremut şi a ieşit un şoricel”!
Trecând de la un domeniu la altul veţi dori, poate, să vă completaţi ori să vă împrospătaţi cunoştinţele despre istoria neamului românesc. În acest sens vă stau la dispoziţie două materiale deosebit de interesante:
-„Adevărul istoric despre aşa-zisul popor trac”, semnat de domnul Valeriu D. Popoviciu;
- Puncte de vedere: „Istoria adevărată a descendenţei noastre”, sub semnătura doamnei Prof. dr. Maria Luminiţa Rolle (cu accent ascuţit la final, pe care eu nu-l am!).
Pentru a vă linişti în urma celor aflate din aceste plăcute lecturi, puteţi trece la alt gen de scriere în tovărăşia prietenei noastre, Dorina Şişu, care vă oferă, de astă dată, „Bani pentru o zi” (pe care nu-i puteţi refuza dacă-i priviţi chipul de irlandeză autentică!).
Pentru că a venit vorba de prietenie doresc să ştiţi că am citit, cu plăcere şi deosebită satisfacţie, tot ce ne relatează doamna Elena Buică în articolul intitulat, „Cipru, corolă de lumină vie…”. Este vorba de prima carte de proză a doamnei Georgeta Minodora Resteman - colega noastră de la Revista „Sfera Eonică” -, carte scrisă "în limpezimi ale cuvintelor care amintesc de cântecele sirenelor”. Vă reamintim că Georgeta Resteman a publicat, anterior, trei volume de versuri.
Pentru că foloseam mai sus întrebarea „Ce vă aduce nou acest număr?”, nu o pot trece cu vederea pe cea a domnului George Roca: „Ce ne aduce noul an?” Este vorba despre… Hm! Veţi descoperi dumneavoastră lecturând articolul scris în maniera, atât de plăcută, proprie editorului şef al Revistei „Romanian Vip”, Australia!
Ei bine, veţi putea lectura câte ceva din scrierile domnilor Ion Ionescu-Bucov şi Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu, ale doamnelor Angela Kirby şi Mariana Zavati Gardner, dar veţi avea parte şi de surpriza zilei pe care, cu siguranţă, o veţi descoperi sub titlul: Ar „Pagina epigramiştilor sub conducerea redactorei Amy Drăgoianu!
Ar mai fi o surpriză, foarte plăcută, constând în grafica deosebită a revistei, cu menţiunea că aparţine doamnei inginer Liliana Elena Slăvoiu, revenită în Colectivul de Redacţie cu forţe proaspete şi gânduri de fidelitate faţă de revista noastră…
Ufff! Încă ceva ar mai fi…, referitor la aportul domnului Director N. N. Negulescu, dar va trebui să reveniţi la prima pagină, dacă nu aţi observat de la bun început, pentru a citi Filigrama Dor de Bucovina, o recenzie de foarte bună calitate, exprimată în cuvinte alese, cu grija de a fi înţelese şi de cititorii mai puţin avizaţi…

În fine, să nu uit: Revista de Cultură Universală Regatul Cuvântului poate fi lecturată accesând www.editii.org. Intrând aici, accesaţi „Regatul Cuvântului” la rubrica Navigare! Sau..., direct: http://regatulcuvantului.editii.org/regat12.pdf

Acestea fiind zise, vă dorim călătorie plăcută prin Regatul Cuvântului!

Secretar directorat,
Marian MALCIU

Privesc cum picuri năvălesc
din înălţimea plumburie
pe ramuri care se-oglindesc
în geam, născând melancolie...
Atunci îmi amintesc de tine
şi numele-ţi şoptesc cu dor
cât tainic gând ascuns în mine
ar vrea să scape de zăvor…

Tu îmi spuneai că-n toamna tristă
se-adună multe amintiri
şi multe lacrimi în batistă
se scurg din marile iubiri...
Plecând din aşternutul rece
în somnul veşnic spre lumină,
nu vei mai şti cum timpul trece
şi câte lacrimi or să-mi vină.
Când te-ai născut erai curată,
tu, floare-n câmpul plin de flori,
şi te-ai păstrat imaculată
printre atâtea vii culori…

Natura te-a creat sprinţară,
copilăreşte să te-alinţi,
cătând spre soarele de vară
să-i mângâi razele fierbinţi.
Când dimineţi zvâcneau din mare
erai prezentă prin verdeaţă,
desculţă-n rouă, pe răcoare,
superbu-ţi trup purtând semeaţă…
Zâmbind, tu luminai o cale
şi ape unda-şi oglindeau
în ochi de-agate şi opale
ce toate fetele-şi doreau.

… Aud cum picuri mici izbesc
din înălţimea plumburie
şi-ncerc cu drag să-mi amintesc
doar clipele de bucurie…
Şi nu pot să-mi opresc suspine,
iar mâna-mi tremură ciudat
când gându-mi zboară către tine
la viaţa-n doi cât ne-a fost dat…

Nu mi-aş dori tablou cu ploaie
şi ramuri triste-n tânguire,
ce-adânc ferestrei se îndoaie
plângându-mi mut a mea iubire…
Aş vrea natura-mpodobită
cu mantii albe de zăpadă,
copii cu faţa rumenită
pe derdeluş pornind, grămadă.
Iar mie mi-aş dori pădurea,
cu liniştea-i neîntinată,
să mă trezesc, mergând aiurea,
în amintiri de altă dată.

Într-o cabană părăsită
să-mi pun, de aşternut, odihna,
să dormi cu mine fericită,
la sânul tău să-mi caut tihna.
Tăciuni în foc să-mi dea căldură,
cu jarul meu să te topesc
şi singuri, depărtaţi de lume ,
să pot din nou să te iubesc ...
Să-ngrop privirea-mi fermecată
în ochii-ţi dulci şi visători,
să mângâi părul tău şi trupul
şi gura să-ţi sărut în zori!

... Ascult cum picuri mici răzbesc,
din înălţimea plumburie,
şi despre tine îmi vorbesc
din multa Cerului tărie…
Şi nu pot să-mi opresc suspine
şi nici nu vreau să nu gândesc
că bine-ar fi să fii cu mine,
să ştii şi-acum că te iubesc!









i]

Mi-a plăcut poezia aceasta, cu nostalgia şi încărcătura ei emoţională! Gânduri bune de la Iaşi!

Mulţumesc frumos, Raul!
Aprecierea ta contează.
Este foarte posibil ca această poezie să deschidă volumul pe care intenţionez să-l public...
Toate cele bune, cu sănătate şi împliniri!

Vis

Marea se zbate-n furtună şi valuri,
Aleargă-n neant…
Ridic a mirare o mână şi
Intreb nesfârşitul şocant:
Ai prins o speranţă, găsit-ai iubirea ori
Numai te zbuciumi galant?

Marea-mi răspunde-nspumată şi-n
Aer pluteşte răspunsu-i incert:
La ce este bună speranţa
Când trupu-ţi rămâne inert?
Iubirea se cere trăită, nu-i e de ajuns
Un simplu sonet!

Blând, din înalt, mă priveşte şi luna, ce
Are pe faţă un zâmbet ciudat.
Nu-mi amintesc, dar, parcă ceva a-ntrebat…
Eu am răspuns, cu gândul la tine,
Am implorat fără grai, fermecat,
Si-n valuri de rece sudoare
Am revenit pe pământ. Am visat!

Iartă, Doamne!

Am venit în lumea-aceasta
Neştiind că poate fi
Toată viaţa doar o farsă
Ori o joacă de copii…
Am venit din lumi astrale
Nălucind pe firmament,
Efemeră şi plăpândă
La trecut să spun prezent.
Luminată fiind de Domnul,
Am venit pe-acest pământ

Moartea să o prind de coasă
Aruncând-o în mormânt.
Lumea-i însă falsă, crudă,
Cred prea mulţi că totu-i bani,
Iubesc idoli, n-au credinţă,
Unii sunt doar şarlatani!

Etalându-şi haine scumpe,
Mulţi au suflet păcătos,
Iar spre Tine, Doamne sfinte,
Loc îşi fac cerând folos.
Iartă-i, Doamne, dar le-arată
A Ta cale, fii milos!

Din crezul meu

Din lumea plină de eresuri
Eu m-am născut neprihănit.
Nu-mi plac trăirile frivole,
Iau viaţa simplu, ca un dar
Si sunt, fireşte, împlinit.

Mărturisesc un crez anume,
Am gândul doar la Duhul Sfânt,
Lucrez cu suflet şi am nume
Ce-l port, în taină, pe pământ.
Iubesc cu inima şi gândul
Umil se-aşază-n rugăciuni,

M-ascultă-n taină Cerul, blândul,
Având spre mine iertăciuni.
Rodesc când pot şi ce vrea Domnul.
Iau din neant şi mă hrănesc.
Aleg să mă trezesc în somnul
Nemărginitului ceresc!


Rugăciunea zilei

Mărire Ţie, Fecioară şi Mamă,
Acum, de ziua numelui, îţi spun,
Rugându-mă spre a ta slavă
Icoanei fiului cel bun!
Ne ocroteşti mărinimoasă şi
Eşti Lumina pe pământ,
La care creştem prunci în casă
Aduşi de-al dragostei avânt.

Pe Tine Te rugăm, Fecioară,
O, Mamă Sfântă de Hristos,
Păzeşte-ne de chin şi-ocară,
Eşti scutul nostru luminos!
Si te rugăm, ajută, Mamă,
Cămin în pace să zidim,
Urmaşi cu drag să zămislim!

Gata!
Au trecut zilele de întâi şi opt martie. Se întipăriseră adânc aceste date în mintea bărbaţilor, persecutându-i şi răpindu-le liniştea, ar confirma mulţi dintre ei, dar şi în gândirea femeilor făcuseră bătături şi stricaseră zeci şi zeci de calcule, ar justifica multe dintre ele. De ce oare? s-ar întreba acea categorie minoritară de femei şi bărbaţi, străină de însemnătatea acestor două zile ale începutului de martie şi, în acelaşi timp, ale începutului primăverii. Pentru că ambele zile erau de o însemnătate deloc ignorată în viaţa femeilor. De asta! Simplu, nu? Ei bine, nu a fost simplu. Ziua Internaţională a Femeii (ZIF) s-a lăsat şi cu banchete, printre altele, iar la cluburile de noapte…, nu mai vorbesc…
Bărbaţii au făcut din timp economii pentru daruri, pentru mărţişoare. Acestea din urmă, într-o gamă variată, extrem de bogată, au fost accesibile tuturor sub aspect financiar, dar femei nemulţumite au dorit mai mult. Aşa că, unii bărbaţi, poate nu prea mulţi, au umblat la conturile secrete pentru a reuşi să-şi mulţumească soţiile şi, mai ales, iubitele, amantele. Acestea din urmă, de când lumea şi pământul, au fost mai pretenţioase decât bietele femei casnice, soţii şi mămici. Aşa se pare că amărâţii de bărbaţi, slabi din fire, sclavi ai unor sentimente, deprinderi ori curiozităţi, ce nu au legătură cu viaţa de familie, au scos din buzunare zeci şi sute de milioane de lei. Adevărat, este vorba de lei vechi, dar au scos şi au lăsat familiile fără ei pentru a satisface capriciile iubitelor. Nu doresc să enumăr ce fel de mărţişoare s-au oferit la aşa preţ. Ştiţi foarte bine că bietul mărţişor cu şnur alb-roşu s-a transformat în autoturism ori în bijuterii de aur!

Ei bine, a venit rândul bărbaţilor să primească daruri, de aşa numită Zi Internaţională a Bărbaţilor (ZIB), chiar dacă nu este şi aceasta oficială. Ori, nu cumva, este? Păi, da! Se pare că este, începând cam de prin 1999, inaugurată în Trinidad şi Tobago pe 19 noiembrie. A avut o serie de obiective cât se poate de clare, cel mai important fiind concentrarea asupra sănătăţii bărbaţilor şi băieţilor ori, poate, promovarea egalităţii dintre sexe şi prezentarea de modele masculine de urmat (sic!)…
În fine, trebuie să precizăm că primele solicitări pentru o ZIB au fost făcute publice încă din anul 1960, în ideea de a o face echivalentă ZIF. Prin anul 1968 se pare că de lipsa ZIB se făcea vinovat sistemul comunist din Uniunea Sovietică (!) prin aceea că făcea „atâta caz de faptul că a promovat aplicarea drepturilor egale pentru ambele sexe, dar în care, aşa cum reiese, femeile sunt mult mai egale decât bărbaţii”, potrivit aprecierii jurnalistului american John P. Harris, făcută în Ziarul Salina.
Mult mai târziu, prin anii 1990, au avut loc primele încercări de inaugurare a ZIB, în Statele Unite, Australia şi Malta. Din cauza audienţei scăzute s-a întrerupt orice plan în această direcţie. Şi totuşi…
- Australienii au celebrat ZIB pe 12 martie 2003.
- India s-a alăturat începând cu data de 12 martie 2007.
- China a organizat prima ZIB în decembrie 2003 şi, în 2010, în Hong Kong, au fost organizate evenimente speciale, la 12 martie, având ca temă: „Binecuvântaţi sunt bărbaţii”!
- În Statele Unite, în 2009 şi în 2010, ZIB a fost sărbătorită în nouă state, guvernatorul statului Michigan emiţând o proclamaţie care desemnează 12 martie ca ZIB în statul Michigan, pentru ca în 2011 să se sărbătorească ZIB, la 12 martie, în mai multe state americane sub tema, „Dăruind băieţilor cel mai bun start posibil în viaţă”!
- Anglia a iniţiat prima ZIB în anul 2011, prin studenţii Universităţii din Kent, pentru ca în următorii ani evenimentul să continue şi în alte oraşe.
- Canada a inaugurat ZIB la Vancouver, cu durata de o zi, anume 12 martie, apoi, an de an, s-a sărbătorit cam în toată ţara.
- Ungaria a organizat celebrarea inaugurală a ZIB, în noiembrie 2009, prin scriitoarea Marie Clarence, la Budapesta. În principal s-a dorit promovarea echilibrului de gen şi echitatea de gen.
Mergând pe acest fir, care este mai bogat decât s-a arătat mai sus, în România au fost ceva încercări menite a stabili o ZIB, dar nu ştiu sigur, nu am date certe care să-mi permită a puncta o dată oficială ori un act oficial în baza căruia să se organizeze o asemenea zi. Dacă dispuneţi voi, cititorii de asemenea date, vă rog să interveniţi cu seriozitate pentru completarea prezentului material. Oricum, ca întotdeauna, românii ştiu să facă trimitere la tradiţia creştină ori la cea precreştină atunci când simt nevoia să sărbătorească ceva. Nu de alta, dar ei simt nevoia să aibă întotdeauna o justificare, mai ales atunci când este vorba de pahare! Şi au găsit-o în această Zi a Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia.

Se spune că există o tradiţie ca, în această zi, bărbaţii să bea 40 de pahare de vin pentru a-şi păstra sănătatea, alungând bolile tot anul! A se înţelege că vinul din aceste pahare reprezintă sângele vărsat de cei patruzeci de mucenici şi, în acest fel, această zi de sărbătoare creştină devine Ziua Bărbaţilor.
Potrivit unei surse demnă de încredere – „basilica.ro” – „Cei 40 erau originari din Capadocia şi erau legionari în trupele din subordinea lui Agricola. Acesta din urmă dorind să facă pe plac împăratului Liciniu – 307-323 - (care domnea peste partea de Răsărit a Imperiului Roman şi intrase în conflict cu cumnatul său, Sfântul Constantin cel Mare - împărat peste partea de Apus a Imperiului Roman, de aceea a pornit o persecuţie împotriva creştinilor din teritoriul pe care îl stăpânea) a cerut ca toţi legionarii săi să jertfească idolilor, iar cei care nu au făcut acest lucru, declarându-şi credinţa creştină au fost arestaţi. Intre soldaţii care au mărturisit că sunt creştini s-au aflat şi cei patruzeci de mucenici care după opt zile de arest au fost scoşi la judecata lui Agricola.
Au fost chinuiţi în nenumărate rânduri, dar au răbdat. Până la urmă, Agricola a dat poruncă să fie scufundaţi în apa unui iezer de lângă cetate, aproape îngheţată, căci era iarnă. Se spune ca unul dintre ei nu a mai rezistat şi, renunţând la credinţă, a ieşit din apă şi a fost dus într-o baie caldă, dar a murit. Unul dintre soldaţii de pază, în acea noapte, a văzut cum o lumină cobora din cer, încălzind aerul deasupra iezerului şi patruzeci de cununi luminoase au coborât din cer asupra mucenicilor. Văzând că o cunună nu are deasupra cui să se aşeze, paznicul cel treaz s-a aruncat în apă, cerându-I Domnului să-l numere şi pe el în ceata Sfinţilor Mucenici. Mânios, Agricola a poruncit să le fie zdrobite gleznele. Sfinţii şi-au încredinţat duhul Domnului. Trupurile le-au fost arse şi oasele aruncate în lac, dar se spune că, după trei zile, Sfinţii s-au arătat Episcopului Petre, cerându-i să-i scoată din apă. Creştinii s-au dus noaptea şi oasele au strălucit în apă, ca stelele, arătându-le unde sunt. Le-au scos şi le-au îngropat cu cinste, la loc cuvenit.”

Acestei sărbători din ziua de 9 martie i s-au mai dat şi alte denumiri în unele zone ale României, Astfel, ea se mai numeşte şi Mucenicii sau Măcinicii, Moşii de Mărţişor, Cap de primăvară, Sâmbra Plugului, Scoaterea Stupilor şi Drăgostiţele. Este o zi în care se dă de pomană. Drept urmare, ca în oricare sărbătoare creştină, nu se spală, nu se toarce, nu se ţese. Este, printre altele, o zi de drăgostit şi se ţine mai mult de fete şi de femei, dar, atenţie, trebuie respectată de bărbaţi pentru că Mucenicii lovesc cu măciucile pe cei care nu le respectă ziua…
Să nu uităm că este şi echinocţiul de primăvară (20 martie, dar modificările calendarelor au făcut să fie diferenţă de câteva zile), pe stil vechi, adică acea zi care înseamnă executarea multor activităţi de toţi bunii gospodari. În acest sens amintesc că stuparii trebuie să execute toate ritualurile cuvenite în această zi de sâmbătă. În caz contrar nu vor avea miere şi, în această situaţie, albinele vor muri. Era, în acelaşi timp, o sărbătoare a lui Venus-Afrodita, zeiţa dragostei şi a frumuseţii…
De menţionat este faptul că în aceste zi se dau de pomană aşa numiţii „mucenici”, preparaţi din făină de grâu, unşi cu miere şi nucă pisată ori fierţi, în forma lor de 8 (opt), de om sau de albină, într-un vas în care se adaugă diferite mirodenii pentru aromatizare, după ce au fost puşi la uscat în ziua anterioară. Este vorba, ca semnificaţie, de urmele îndepărtate ale sacrificiilor arătate mai sus, când am vorbit despre cei 40 de mucenici. Revenind la forma de 8, trebuie reţinut că nu este vorba de cifra respectivă ci, în mod sigur, de un opt culcat, adică exact semnul matematic vechi, care înseamnă infinit!

În fine, a trecut întâi şi opt martie, se termină în această noapte şi ziua bărbaţilor…
Gata cu petrecerile, gata cu cadourile, gata cu paharele cu vin! Ce vom face de aici încolo? Este greu de răspuns la această întrebare. Va interveni plictiseala, lâncezeala şi relaţiile familiale se vor înrăutăţi. Trebuie să găsim ceva să ne delecteze, ceva care să ne preocupe. Eu sunt dispus să vin în ajutorul vostru, dragi prieteni.
Iată, vă invit la lectură! Vă recomand să citiţi proză şi poezie! Dacă îmi acordaţi atenţie vă asigur că vă conduc la materiale inedite, de excepţie, valoroase, care nu vă vor plictisi, dar vă vor aduce zâmbetul pe buze, vor umple micuţele goluri de nelinişte, vă vor da forţa să treceţi peste supărări şi nemulţumiri şi să alungaţi astenia de primăvară. Vă recomand nume de autori dacă doriţi. Nume grele, nume vechi şi noi, pe care le cunoaşteţi ori urmează a le cunoaşte acum. Amintesc doar câteva: Nicolae Negulescu, pr.dr. Adrian Botez, Livia Ciupercă, Maggie Sawkius, Eugen Evu, Alina Beatrice Cheşcă, Alensis DE NOBILIS, Mihai Batog-Bujeniţă, Corina Diamanta Lupu, Georgeta Resteman, Elena Avramescu, Alexandru Florin Ţene, Marina Goldici, Marin Voican Gheoroiu, Stelian Gomboş, Maria Zavati Gardner, Ion Pachia Tatomirescu, Constantin Cucu şi multe altele. Vă spun ceva numele acestea? Sunt convins că da! Unde oare descoperiţi materialele create de aceşti autori? Este foarte simplu. Căutaţi într-un anumit sumar, adică, altfel spus, deschideţi SFERA EONICĂ nr. 3 din februarie 2013, Revistă de cultură universală editată sub egida Ligii Scriitorilor Români!

Accesaţi acest linck: http://sferaeonica.editii.org/?tabid=30

Membrii Colectivului de Redacţie, în frunte cu fondatorii Revistei SFERA EONICĂ – N.N. Negulescu şi Al. Florin Ţene – vă doresc să aveţi o lectură agreabilă!
Secretar directorat,

Marian MALCIU

Plictisit într-o oarecare măsură de monotonia adâncă, generată de singurătatea în care-mi petrec, din nefericire, viaţa de pensionar, am hotărât să ies din apartament, să plec pe stradă fără nici un scop, să-mi odihnesc privirea prin vitrine ori pe feţele surâzătoare ale tinerelor fete, care au început să fie mai grăbite ca primăvara în a-şi schimba veşmintele doar pentru a-şi etala nurii cu aceea înnăscută grijă de a nu-şi da în vileag intenţia. Adevărat, aveam şi un alt motiv, destul de serios, vă rog să mă credeţi. De aproape o săptămână se lucrează la un apartament pe scara mea. Se renovează, adică, vreau să spun, se înlocuiesc o parte din pereţii vechi cu alţii noi, adică falşi, se înlocuiesc uşi de lemn cu altele de metal, se schimbă conductele de apă şi de gaz, se înlocuieşte instalaţia electrică şi se mai fac multe alte lucrări care presupun înlocuirea gresiei şi a faianţei. Ei bine, nu mai suport! Nu schimbările în sine, Doamne fereşte! Nu mai suport zgomotul. Îmi intră-n creier uruitul maşinilor electrice de tăiat şi de găurit, mă lovesc în urechi ciocanele care sparg cărămizi ori care lovesc în fier-beton, îmi trepidează coloana vertebrală şi tastele par a se mişca pe birou înainte de a le atinge…

Nu vreau să înnebunesc!

Am plecat pe stradă să mă liniştesc. Destule persoane mă privesc fără să mă vadă ori să mă salute. Toate par a fi deosebit de preocupate. Nu zâmbeşte nimeni. Nici doicile întâlnite pe ici, pe colo, nu schiţează un gest de tandreţe care să exprime apropierea, dragostea ori grija faţă de plozii prinşi în curele de cărucior sau duşi de guler pe lângă bordura trotuarului.

Abia la prima intersecţie simt că mă priveşte cineva intens. Ridic ochii şi descopăr figura zâmbitoare a domnului Stelian Gombo. Ne salutăm, schimbăm două vorbe şi-un cuvânt după care, stupoare! Dialogul se transformă în monolog. Al domniei sale, nu al meu! Îmi vorbeşte cu patos despre faptul că, deşi„ortodoxia creştină a Orientului a pretins că este în consens dogmatic şi liturgic cu toate ţările cu tradiţii ortodoxe, nu putem nega specificitatea şi particularităţile fiecărui popor, mai ales în ceea ce priveşte viaţa spirituală”. Sunt de acord cu acest aspect şi-l aprob prin înclinarea capului. Când trece la „aspectele mântuirii şi vieţii comunitare în spiritualitatea ortodoxă” îl aprob din nou, dar numai cu privirea. Încerc să fac o paranteză pentru a sublinia ceva raportat la asocierea aspectului spiritual al ortodoxiei noastre cu Monahismul Sfântului Munte Athos, dorind să scot în evidenţă faptul că acolo, în mănăstirile, schiturile şi chiliile de pe Muntele Athos, există un permanent dialog al iubirii în efortul unirii cu Dumnezeu. Nu, nu am avut şanse să-mi exprim opinia, nicidecum să o dezvolt…

Oarecum iritat ori doar nemulţumit că nu i-am putut vorbi nici despre „rugăciunea inimii”, cunoscută şi sub denumirea de „rugăciunea lui Iisus” sau „rugăciunea curată”, mi-am luat rămas bun de la adânc cugetătorul Drd. Stelian Gombo şi am plecat. După doar cincizeci de paşi dau „nas în nas” cu un alt domn pe care-l respect: prof. dr. Adrian Botez. Am răsuflat uşurat, şoptindu-mi în barbă: „Gata! Acum vorbesc doar eu”.

Hm! N-am apucat să trag aer în piept şi domnia sa deja intrase puternic în subiectul ce-l macină de ani buni: „Descoperirea pietrei filozofale. Drumul ca iniţiere”. Am deschis gura şi am rămas aşa minute bune. Domnia sa nici n-a sesizat. Aş fi dorit să-i spun, înainte de a mă retrage, că mi-a făcut capul calendar domnul N.N. Negulescu, un alt iniţiat şi bun prieten, cu acest gen de abordare a cunoaşterii profunde, adică de dincolo de cât percep ori înţeleg oamenii obişnuiţi, dar… cui să spun treaba asta? Am prins un moment favorabil şi, taman când domnia sa pedala către adâncul discursului pe care, fie vorba între noi, oricine ar dori să-l audă, am fandat fin într-o desăvârşită tăcere, realizând o translare perfectă în spaţiul fizic, dispărând ca o fantomă din faţa venerabilului meu interlocutor…

Mergeam abătut, ţintuind cu privirea caldarâmul. Nu mă liniştisem bine când am simţit o mână pe umărul meu.

- Stimat coleg, staţi o clipă să vă amintesc de ceva extraordinar! mă rugă domnul N.Negulescu, parcă, mai mult cu privirea.

- Am onoarea să vă salut, Maestre, zic eu aproape şoptit, simţind cum pulsul trece de la galop la trap mărunt.

- Este vorba de un „scenariu general al aventurii umane din spaţiul/timp românesc… care se reflectă printr-o fluidă structură a părţii funcţionale cu un caracter riguros fotometric”, îşi începu domnia sa retorica imposibil de întrerupt, după cum mă alarmară experienţele mele anterioare în această materie.

Se înfierbântase bine după numai două minute de vorbire. Atâta doar că, exact în clipa în care sublinia ceva despre tezaurizarea unor „tipologii genealogice şi a unor caractere ţicleniene”, am repetat figura amintită anterior şi am translat din nou în spaţiul fizic, traversând grăbit strada prin loc în care nu exista trecere pentru pietoni. Observasem că domnul Negulescu era pătruns de o satisfacţie ce putea sparge stâncile Bucegilor şi m-am temut că va dura până la miezul nopţii discuţia raportată la capacitatea naratoare a prozatorului Ion Văleanu Vâlceanu. Ce puteam face? Să ascult o întreagă „Enthymemă la Ginta lui Gae”? Valoroasă, nu zic ba, dar eu şi liniştea mea ce să ne facem într-o aşa situaţie?

Am grăbit pasul, l-am ocolit pe domnul Eugen Evu, amintindu-mi că „În vin îi sunt învingători” cei născuţi din „Octet protodacic”, pentru ca imediat să reuşesc un spectaculos salt prin care l-am depăşit pe domnul Mihai Batog-Bujeniţă fără ca dumnealui să mă observe. Îmi este simpatic, îl apreciez inclusiv pentru epigramele sale, dar, credeţi-mă, îi cunosc acele „Sensibilităţi congruente, dincolo de barierele lingvistice”. Le-am studiat undeva, pe ascuns, în Revista onorabilului nostru amfitrion, Octavian Lupu…

Doream cu disperare să întâlnesc o doamnă!

- Ajută-mă, Doamne! mă rugam în pas cadenţat.

Aveam nevoie ca de aer de o voce de femeie, de privirea ei liniştitoare şi, poate, de un zâmbet drăgăstos. Am observat-o pe doamna Livia Ciupercă pe celălalt trotuar. Am studiat-o telepatic şi am înţeles că era extrem de preocupată de subtilităţile metaforice prin care scriitorul Apostol Gurău realizează portrete „cu arcuiri contondente”. M-am depărtat în grabă. Le cunoşteam pe acestea. Eu căutam, doar să mă liniştesc puţin, arcuiri armonioase. De altfel, nu ar fi avut timp de mine şi nici nu m-a văzut!

Alţi paşi, alte gânduri…

Am simţit suflarea caldă a cuiva. „Precis este femeie!”, am exclamat în gând şi m-am oprit de îndată. Am întors capul şi am aşteptat-o. Doamna Ana Amelia Dincă m-a îmbrăţişat cu privirea şi m-a introdus cu blândeţe într-o lume de basm, într-o lume pe care Emilia Perşu o realizează în „forme ce cosmicizează planul orizontului imediat” speculând „preţiozitatea culorii şi a materialului”. Da, pensula artistei, prin bogăţie cromatică, mi-a transmis minunatul parfum al florilor de câmp şi mi-a oferit minunata privelişte din ochii Maicii Domnului…

Am salutat-o cu reverenţă şi am lăsat-o în tovărăşia doamnei Eliza Roha, care admira, fără să ştim, aceleaşi tablouri, deşi era cu gândul departe, la un „Asasinat la Cracovia”.

Nu mă dezmeticisem şi m-am trezit în braţele doamnei Georgeta Minodora Resteman. Era un vulcan în erupţie! Etna ar fi fost invidioasă să-i audă vocea gâtuită de emoţie, dar puternică, plină de entuziasm, prin care lava plină de metafore era zvârlită până departe, învăluind, în necazul lor, băncile comerciale din Cipru cu o „Corolă de lumină vie”, cu „Descătuşări”, „Rătăcite anotimpuri” şi „Poeme pentru un vis”!

Era fericită.

Tocmai se descătuşase de emoţiile ce păreau să o sugrume la Bucureşti înainte şi în timpul lansării volumelor cu titlurile arătate în fraza de mai sus…

Am rămas cu ea să-mi povestească epopeea a cărei eroină a fost ea însăşi ca autoare de poezie şi proză, dar în rezumat, pentru că se grăbeşte, în aceste momente, să finalizeze materialul rezultat pe Facebook! Cu alte cuvinte, vă invit să-i citiţi povestea, dragi prieteni!

Dar cu mine cum rămâne?

Ei bine, vă puteţi descurca şi singuri. Ca de obicei, accesaţi linck-ul de mai jos, intraţi şi deschideţi REGATUL CUVÂNTULUI – Revistă de Cultură Universală editată sub egida Ligii Scriitorilor Români!

Este vorba de numărul 17 din martie 2013, realizat cu aportul lăudabil al doamnei Ing. Rodica Cernea, redactor principal tehnoredactare, care a binevoit a stiliza plăcut prima coperta şi a realizat, pentru prima oară, o copertă de final într-o manieră personală, cu o imagine de admirat. (Mă întreb de unde s-a inspirat: Din Columnă…, din cartea de Istorie a României ori din muzeele din Roma pe care strămoşii noştri au pus stăpânire

Împreună cu domnul N. N. Negulescu – director şi redactor-şef – şi cu întregul Colectiv de Redacţie, vă doresc lectură agreabilă!

Clic, AICI: http://regatulcuvantului.editii.org/regat14.pd...

Secretar Directorat,

Marian MALCIU

La prima vedere se pare că nu au legătură între ele evenimentele consumate în aceeaşi zi, dar trebuie observat că, oricum ar fi interpretate, aduc pe umerii cetăţeanului alte greutăţi care-i îndoaie coloana vertebrală şi, în acelaşi timp, adaugă sufletului un plus de amar, de descumpănire şi teamă, care-l face să nu se mai gândească lucid la ziua de mâine ci, mai degrabă, la moarte…
Fără a le discuta, le pun cititorului în faţă pentru a trage el singur concluzii.

1. - Iată, în aceste momente, în biroul din Senat al dlui. Crin Antonescu, în prezenţa mai multor lideri marcanţi ai PDL, Victor Ponta îşi susţine nedumerirea cu privire la problema „Codruţa Kovesi”. Funcţia de prim-ministru al Guvernului îi permite să ridice vocea şi să-l arate cu degetul arătător, obişnuit să acuze, pe liderul partidului liberal şi şef al Senatului, imputându-i că l-a criticat dur, fără justificare, în emisiunea de ieri seară la „Antena 3”: „Nu permit nimănui să pună în cumpănă bunele mele intenţii şi să afirme, în lipsa mea, că nu se are încredere în calităţile mele…”, spune domnia sa răspicat. Dl. Crin Antonescu a ripostat, nepermiţându-i lui Ponta să-şi termine fraza: „Am afirmat că înţelegerea noastră rămâne valabilă, nu destrămăm USL, dar calităţile dumneavoastră nu mă asigură că nu veţi trăda exact când preşedintele Băsescu ne va ataca direct! Nu vreau să încălzesc un şarpe la sânul meu!”. Dl. Victor Ponta s-a ridicat de pe scaun, aparent liniştit, a râs şi a răspuns hotărât: „Sunt calităţile unui lider cu capul pe umeri. Ştiu ce am de făcut şi nu am nevoie de susţinerea USL în planul de viitor pe care l-am conceput deja şi care va asigura viitorul României. Consideraţi că am terminat cu parteneriatul nostru! Nu am nevoie de nimic. Mai este un partid de dreapta demn de o nouă Coaliţie!” a adăugat domnia sa ieşind pe uşa larg deschisă încă din momentul în care se ridicase de pe scaun…
2. - Ministrul sănătăţii a declarat în urmă cu doar două ore, într-o conferinţă de presă, că toate spitalele, de orice fel, vor impune o taxă modica de spitalizare, dar vor elibera citostatice gratuit acelor bolnavi aflaţi în tratament cu acestea. Costurile vor fi suportate de spitalele în cauză şi de Ministerul Sănătăţii. A subliniat faptul că producem asemenea medicamente, exportăm masiv, dar şi în aceste condiţii producţia este în măsură să asigure tratamentul unui număr dublu bolnavilor luaţi în evidenţă. De asemenea, dl. Nicolaescu a declarat că, începând de mâine, toate internările vor fi gratuite, în afara urgenţelor cauzate de accidente de circulaţie ori de violenţă în familie, considerând că este de datoria vinovaţilor, în fiecare cauză, să plătească întreaga spitalizare…
3. - Domnul Marian Vanghelie a apărut pe monitoarele TV ale câtorva importante posturi pentru a declara, cu zâmbetul pe buze, că nu va accepta ca susţinătorii săi din judeţul Dolj să-l propună şi să-l susţină în a fi ales în funcţia de vicepreşedinte al PSD dacă va constata că s-a umblat în vreun fel cu „ciordeala”, considerând că este o formă de furt inferioară „mandealei” pe care ar prefera-o în această situaţie…
4. - Doamna Elena Udrea, sensibilă, rafinată, experimentată şi parfumată a declarat, în primele ore ale dimineţii, că s-a hotărât să introducă acţiunea de divorţ. Domnia sa susţine că a pierdut credibilitate în interiorul partidului şi în general, în societate, numai din cauza unor afaceri dubioase ale soţului şi nu din cauza ei. Întrebată de un reporter al postului TV „Acasă” despre felul în care îşi va clădi viitorul după divorţ, doamna Udrea a declarat: „M-am orientat deja la domnul Silviu Prigoană. Caracterial ne potrivim. Avem aceleaşi ţeluri de muncă şi viaţă. În plus, nu voi mai fi prigonită de o parte din colegii de partid…”!
5. - Domnul preşedinte în funcţie al României, Traian Băsescu, în emisiunea cu Robert Turcescu, de ieri noapte, a susţinut cu argumente că va demisiona de bunăvoie şi nesilit de nimeni dacă nu va întâmpina rezistenţă la numirea dlui. Daniel Morar în funcţia de preşedinte al Curţii Constituţionale a României. Contrariat, Robert Turcescu l-a întrebat: „Domnule preşedinte, recunosc, v-am înţeles şi v-am aprobat întotdeauna înalta gândire creatoare şi acţiunile politice, dar… de data asta nu pricep de unde…”. Domnul Preşedinte l-a întrerupt, ghicindu-i nelămurirea: „Ha, ha, ha! Nici nu mă aşteptam la altceva din partea dumneavoastră! Ei bine, ca să înţelegeţi: dacă Daniel Morar va conduce Curtea Constituţională, nu va mai fi nevoie să fiu eu preşedinte la Cotroceni. Curtea va acţiona întotdeauna, vă garantez, la indicaţiile mele şi numai în folosul meu!”…
6. – Ministerul Învăţământului a revenit azi dimineaţă la anunţul difuzat în urmă cu trei zile, referitor la clasa pregătitoare, stabilind că aceasta va funcţiona în şcoli şi grădiniţe, dar şi în căminele culturale la care există deja amenajări pentru primirea victimelor catastrofelor. Acolo unde nu sunt condiţii, se permite organizarea cursurilor în gospodăriile sătenilor care deţin imobile cu mai mult de trei camere, după o programă comună pe care ministerul o va comunica după data de 1 octombrie 2014…
7. – Noul Papă ales la Vatican a ieşit azi la binecunoscutul balcon pentru a face o declaraţie care a amuţit numerosul public îngenuncheat la binecuvântarea pe care înaltul prelat o dăduse în prealabil. Şeful Bisericii Catolice a declarat, cât se poate de scurt, fără echivoc: „Da, este adevărat, am fost şi sunt un agent al KGB şi membru al celei mai înalte Loje Masonice. Asta nu mă împiedică să conduc cu grijă de pe scaunul papal, lipsit de gardă personală şi de papa-mobil. Nu mă deranjează că am fost numit Papa-Satana de o bună parte a credincioşilor. Facă-se voia Domnului”!
8. – Iluminaţii Lumii au hotărât că Salina Prahova, având cea mai pură sare, cristalele de aici putând anihila radiaţiile şi, pornind de la această importantă proprietate, este cel mai indicat loc din lume care să adăpostească un viitor centru de cercetare cosmică. Construcţia acestuia va începe în anul 2014. Experimentele ce se vor face aici vor furniza date cu privire la originea şi evoluţia Universului şi, evident, a Big-Bangului. La proiect sunt deja înscrise Anglia, Franţa, Spania, Italia, Polonia, Finlanda, Albania, România, Cipru… Nu s-a decis dacă se vor face şi experimente radioctive, având drept cobai populaţia din judeţul Prahova şi cele limitrofe acestuia…

Vă mulţumesc pentru lectură şi vă reamintesc, în caz că aţi uitat, ziua de 1 Aprilie este ZIUA PĂCĂLELILOR. Adevărat, ultima ştire poate fi adevărată, din nefericire, dacă ne amintim de situaţia reală a proiectului Roşia Montană, dar românii „este” prostimea Europei se spune…
Din suflet vă doresc să aveţi parte de dragoste şi împliniri în această zi deosebită!

TAUNUL.

Întâmplător sau nu, în sfânta zi de Buna Vestire (Blagovestenia) – 25 martie 2013 – fost-am prezent la Craiova, în sala „Nicolae Romanescu” a Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman”, pentru a prezenta publicului un minim de impresii despre cărţile publicate de doamna Georgeta Minodora Resteman.
Toate volumele sale, trei de poezie şi un altul de proză, au fost scrise departe de ţară, în numai trei ani, undeva, într-o zonă plină de pitoresc şi legendă, pe o insulă micuţă, dar minunată şi miraculoasă, pe care poeta o aminteşte într-una din poeziile sale:
Cipru – corolă de lumină vie,
Cu soare-mbrăţişat de trupul zării
Un petic de pământ – o feerie,
Ca o batistă pe obrazul mării…
Cine este această doamnă? - se întreabă, pe drept cuvânt, cititorul care nu o cunoaşte. Cu voia dumneavoastră, dragi prieteni, am să-i fac o scurtă prezentare, atât cât este suficient, dar necesar.
Georgeta Minodora Resteman s-a născut în Săcuieu, judeţul Cluj, în ziua de 24 august 1960. Este absolventă a Institutului Politehnic Bucureşti, Facultatea Utilaje şi ingineria Proceselor Chimice (1979 – 1984) şi a cursurilor postuniversitare Relaţii Economice Internaţionale – Import – Export – Marketing (1991 – 1992). Este deţinătoarea unui Brevet de turism (2005).
În activitatea publicistică şi culturală a debutat în anul 2009 pe reţeaua Ning „Esenţe”. Este semnatara unui grupaj de poezii în volumul de antologie „55 de poeţi contemporani” (pagini alese), apărut sub coordonarea doamnei Valentina Becart la Editura „Arhip” în anul 2010.
Din acest moment numele domniei sale apare frecvent în diferite ziare şi reviste din ţară şi din diaspora. Nu le voi menţiona aici. Aş acoperi o pagină întreagă! În schimb, vă voi prezenta câteva fraze dintr-o postfaţă la primul său volum de versuri, în care domnul George Roca – scriitor, poet, jurnalist şi promotor cultural – pornind de la aceeaşi dată subliniată de mine, menţionează: „De atunci, scrierile i-au adus consacrare, a devenit cunoscută în lumea literară românească, a fost aleasă ca membru în colegiile de redacţie ale mai multor reviste, comunică şi are legături pe tărâmul literar al mai multor oraşe din ţară precum Oradea, Cluj, Sibiu, Bucureşti, Iaşi… şi şi-a făcut prieteni virtuali, scriitori de limbă română din întreaga lume. A funcţionat ca redactor-şef la revistele de limba română „Bruxelles Mission” din Belgia şi „ProLitera” din Germania.”
Am cunoscut-o pe internet, reţeaua Ning, „Esenţe” şi, mai apoi, în cursul aceluiaşi an, în Tabăra de creaţie şi recreaţie „Esenţe şi nuferi” (14 – 24 mai 2009) - excelent organizată de întreprinzătoarea Georgeta Resteman -, am avut plăcerea şi onoarea să facem cunoştinţă. Despre deprinderile sale în domeniul turismului aminteam câte ceva într-o povestire publicată pe internet în urmă cu doi ani („Efectele Parafinei”) şi vă asigur că nu am exagerat cu nimic. Printre altele îmi amintesc aceste sublinieri: „Pe lângă activităţile înscrise în programul zilnic, din care enumăr serile literare de la sediul taberei, în care au fost incluse şi momente de umor veritabil, jocuri de societate, dans, întâlniri diverse - inclusiv cu televiziunea locală - ori excursii în judeţ la mănăstiri şi biserici, la Muzeul memorial „Octavian Goga” ori la „Peştera urşilor”, împreună cu alte trei persoane din grup, am beneficiat de tratament de specialitate, gratuit şi de bună calitate, la Spitalul Clinic de Recuperare Medicală din Băile Felix”. Ei bine, toate aceste manifestări au fost posibile graţie spiritului organizatoric şi implicării directe a acestei iubitoare de poezie şi de frumos…
Despre scrierile doamnei Georgeta Minodora Resteman se poate vorbi mult, ore în şir, fără exagerare, pentru că în ele descoperim permanent subiecte demne de a fi dezbătute. Mi-am permis, pentru întâlnirea de la Craiova să subliniez, mai întâi, că această „tânără” autoare a venit de departe, de acolo unde, munţii falnici ce străjuiesc „Ţara de Piatră” se încarcă cu energia pozitivă în care a fost plămădită, cea care o ajută să rămână acelaşi zid de nepătruns de nimic rău, neadevărat sau lipsit de dragoste. Ei bine, din acea energie pozitivă, sunt convins, a fost şi Georgeta plămădită!
Aşa cum am arătat mai sus, domnia sa a scris trei volume de versuri şi un volum de proză. Sunt cărţi de autor, dar numele său apare în mai multe volume comune, aşa numitele antologii. Astfel, numele îi apare în „55 de poeţi contemporani”, menţionată deja, „Meridiane lirice 2012”, „Poeme hai-hui” şi „Simbioze lirice”, în care „desenează poezii” izvorâte din sufletu-i sensibil şi generos, dar şi în „Scripta Manent”, cu scrieri de proză scurtă.
De remarcat că ultimele două titluri sunt publicate de Editura ANAMAROL în anii 2012 şi 2013, sub îngrijirea atentă a doamnei Rodica Elena Lupu, ambele având coperte emanate din inspiraţia mereu surprinzătoare şi bogată a domnului George Roca.
Ei bine, vorbind mai întâi despre poezie, îmi aduc aminte că apreciam, cândva, că în primul său volum de versuri ne întâmpină un suflet-orchestră de o gingăşie aparte. Un suflet-orchestră, pentru că de la început şi până la sfârşit asistăm la o muzică ce porneşte delicat, precum sunetul viorii. Această muzică s-a înteţit şi a crescut, urcând în intensitate, pentru a coborî elegant spre tonuri grave, captând interesul auditoriului şi entuziasmându-l direct proporţional cu trecerea timpului. Concertul a continuat în celelalte două volume (Rătăcite anotimpuri şi Poeme pentru un vis) prin alte acte în care muzica te împresoară, când cu acea lină atingere, precum a picurilor de mir, când cu acorduri grave, din care ţâşneşte fie revolta, fie durerea sau tristeţea ori însingurarea, lăsând apoi loc Iubirii, Luminii, Păcii, pe care poeta le înscrie cu majuscule, aş cum trebuie, de altfel…
Este concertul vieţii pline de credinţă şi iubire atât faţă de Creatorul suprem, cât şi faţă de părinţi, de copilul născut în durerea ce încă persistă în lacrimile Georgetei Resteman, copil hrănit din sânul ei plin de dragoste duioasă. Este concertul izvorât din iubirea de oameni şi flori, de ape şi munţi, de noapte şi zi, de păsări şi anotimpuri, de tot ce înseamnă creaţie divină. Pe de altă parte, vă veţi convinge, prieteni, poeta este o creatoare sensibilă, deosebit de caldă şi de sinceră în cuvânt. Nu se sfiieşte şi nu renunţă a arăta lumii că îşi iubeşte locurile natale cu aceeaşi forţă prin care se manifestă în iubirea de oameni, de frumos, de bine şi de pace. Foloseşte cu deosebită abilitate limba maternă, demonstrând că este o limbă extrem de bogată prin care poate exprima întreaga gamă de sentimente, de trăiri sufleteşti, poate exprima durerea şi bucuria pe înţelesul lectorilor de orice fel. Ea nu se adresează unui anumit segment de cititori ci tuturor iubitorilor de literatură. În felul acesta a hotărât să intre pe ogorul culturii române, cu respect pentru limba poporului şi a locului în care îşi are rădăcinile vieţii, cu modestia caracteristică strămoşilor săi şi cu mare drag în folosirea cu sfinţenie a Cuvântului înspre luminarea cugetului celui care-i citeşte versurile.
Făcând referire la acelaşi prim volum de versuri – Descătuşări – Fărâme de azimă – cunoscutul scriitor Daniel Drăgan (pe care am avut onoarea să-l cunosc la Felix în acea tabără despre care v-am atras atenţia şi căruia îi rămân profund recunoscător că m-a îndemnat să trec de la nuvelă la roman, introducându-mă în taina „tiparului” acestui gen de proză), sublinia într-o altă postfaţă: „Venind în câmpul literar fără grabă, după un îndelungat travaliu, Georgeta Resteman debutează cu o carte limpede şi convingătoare, urmând filonul tradiţional al poeziei ardelene (Coşbuc, Goga). „Fărâme de azimă” nu este produsul unor eprubete sterile, autoarea lor nu este contaminată de frământările generaţioniste ci urmăreşte cu fidelitate graiul simţirii aparent fără preocupări estetice. Rostirea poetică este directă, nu se lasă strivită în contorsiuni stilistice, nu apelează la durităţi de limbaj, nu ascunde patimi revanşarde şi ambiţii elitiste…”.
Este foarte adevărat. Aparent, poeta nu face risipă de metafore, dar veţi constata, cu siguranţă, le foloseşte frecvent, tot mai mult de la un volum la altul, cu duioşia şi îndemânarea izvorâte din sufletul ei curat şi, mai ales, din harul ce Domnul i l-a oferit la naştere pentru a se bucura de rodul plămădit apoi în inima ei. Pe de altă parte, tot aparent, nu se foloseşte de toate mijloacele stilistice pe care poeţi cu nume mari le-au aşezat la temelia poeziei româneşti, dar nici nu le ignoră. Poeta îşi urmează propria-i cale în care simte că poate semăna cu credinţă rodul bogat al viitorului, fără să umbrească linia melodică a versului cuminte şi elegant aşezat în măsură metrică şi rimă bogată statornicite de vremea marilor autori ori critici literari şi, în acelaşi timp, fără să uite a evidenţia puterea dragostei.
Ea iubeşte şi respectă, fără îndoială, versul clasic, adică versul care a făcut din poezie „înger palid cu priviri curate”, cum o numea Mihai Eminescu. Georgeta îl foloseşte cu plăcere şi, mai ales, cu îndemânare, ambele demne de invidiat, înnobilându-l cu forţa acelor metafore parcă înflorite prin rondurile din grădina de flori de acasă, în Săcuieu, pe care, de mică, o îngrijea şi o iubea cu îndârjire. În felul acesta reuşeşte să transmită fiorul trăirilor sale, făcându-te sclavul lecturii poeziilor pe care le aşterne cu grija şi dragostea mamei ce îşi înfăşează în scutece pruncul proaspăt născut!
Cei care reuşiţi să procuraţi cele trei volume de versuri vă veţi convinge că nu exagerez în afirmaţiile făcute. Citindu-le, veţi avea senzaţia minunată că ascultaţi un veritabil concert, pe care l-aş numi simplu: concert de muzică divină.
Aceeaşi senzaţie o veţi avea şi când veţi citi Cipru – corolă de lumină vie, adică volumul de proză al Georgetei Resteman, ori alte scrieri apărute în multe reviste şi ziare din ţară şi din diaspora. Autoarea nu vă oferă un roman, o poveste, o nuvelă ori un reportaj simplu sau doar un ghid al „locurilor de joacă al zeilor”, cum i se spune Ciprului - insula miturilor şi legendelor pline de mistere. Dăruită de Creatorul suprem cu un simţ deosebit al cromaticii şi muzicalităţii, Georgeta îşi continuă concertul minunat început în primul volum de poezii, pentru a vă oferi o carte care să cuprindă câte ceva, destul de consistent prin condensarea informaţiilor învăluite în metafore, din toate aceste genuri de proză. Metafora nu o părăseşte pe autoare nici în proză. Frazele izvorâte din trăirile sale, din imaginaţia sa bogată şi îndrăzneaţă în care misterul are un loc de onoare, sunt aşternute cu lejeritate şi sunt pline de muzicalitate. Prin ele reuşeşte să capteze atenţia cititorului, să-l sensibilizeze şi să-l învăluie până la ultima pagină. Iar acest aspect este posibil numai şi numai pentru că Georgeta Resteman scrie cu suflet şi pentru suflet!
Veţi descoperi că este, printre altele, scrierea prin care autoarea, trecută prin multe şi grele încercări ale vieţii, se hotărăşte să plece în lume, departe de locurile în care s-a născut, a crescut, a învăţat şi a muncit, pentru a-şi regăsi fiica, cea mai de preţ a ei comoară. Este vorba de o regăsire de suflet, dacă vreţi. De la regăsirea în plan fizic, fiica aflându-se în Cipru pentru a munci, la regăsirea în plan matern, în plan sufletesc, în plan psihologic. Întregul itinerar parcurs şi, mai apoi, călătoriile şi excursiile făcute împreună cu fiica (toate sponsorizate de fiică, mama negăsind loc de muncă, în urma restructurărilor, nici în ţară şi nici în străinătate), minunatele locuri vizitate, ruine şi muzee, floră şi oameni, tradiţie şi modernitate, faună şi construcţii, forme de relief şi culori, soare şi lumină, mare şi cer, sunt descrise cu delicateţe şi măiestrie, astfel că cititorul are impresia că se află acolo, la faţa locului, observând toate amănuntele cu proprii săi ochi. În acelaşi timp, memoria i se încarcă, lacomă şi mulţumită, cu date istorice nemaiauzite, cuceritoare prin inedit şi mister. Setea de cunoaştere a autoarei, condensată în această carte, se transmite cititorului, care trece prin întregul portativ în care s-a scris muzica divină ce l-a însoţit şi pe care o regretă odată ajuns la ultima filă, la ultimul cuvânt. Nu va regreta timpul scurs. A fost numai în folosul său…

Mulţumesc din suflet doamnei Georgeta Resteman, buna mea prietenă, pentru favoarea ce mi-a făcut prin oferirea manuscriselor, în format electronic, înainte de a fi publicate! Mulţumesc pentru favoarea ce mi-a făcut prin propunerea de a o prezenta la Craiova! Nu o puteam refuza. Să vorbeşti despre cărţile pe care le-ai citit cu interes şi cu plăcere, să vorbeşti despre autoarea lor, chiar nefiindu-ţi prietenă, este, o mare bucurie şi onoare! În plus, trebuie să spun, i-am cunoscut familia şi m-am convins că merită toată admiraţia. Trei generaţii de femei cu mintea limpede şi cu ochi luminoşi, trei generaţii de femei mature în gândire şi cu suflet mare, trei generaţii de femei cu iubire de neam, de familie, de muncă, de adevăr şi dreptate. Am fost primit cu prietenie şi am fost ospătat ca un musafir de vază în casa lor de la ţară, de la Săcuieu, împreună cu prietenii noştri, am însoţit-o pe Georgeta la festivitatea de absolvire a facultăţii pentru a-i prelua o parte din emoţii atât ei cât şi proaspetei licenţiate, fiica sa, Mădălina, la Cluj, i-am cunoscut necazurile şi zbaterile, primele scrieri, ne-am consultat adeseori şi ne-am sprijinit reciproc sub aspect moral.

Dumneavoastră, dragi prieteni, vă mulţumesc pentru răbdarea de a parcurge aceste gânduri şi vă recomand, cu toată căldura, să citiţi poezia şi proza doamnei Georgeta Minodora RESTEMAN! Nu veţi regreta…

Singurătatea poate fi abordată sub multiple aspecte şi, în vremurile pe care le trăim, se vorbeşte tot mai mult despre ea, considerată fiind atitudine individuală de adaptare sau neadaptare la viaţa socială. Din nefericire, se pare că tot mai mulţi dintre semenii noştri apelează la această atitudine de izolare mai mult ori mai puţin motivată, mai mult ori mai puţin înţeleasă de cei din jur. Aceşti oameni sunt, adeseori, singuratici cu adevărat, adică se izolează de societate în mod voit, preferă să trăiască în afara evenimentelor acesteia deşi sunt şi ei, independent de voinţa lor, parte integrantă a ei. Sunt oameni care doresc şi decid, în cele din urmă, să trăiască departe de alte persoane iar atunci când nu reuşesc îşi modifică întregul comportament astfel încât devin singuratici chiar şi în mijlocul familiei lor.
Cauzele unei asemenea stări sunt extrem de variate şi nu pot fi înţelese, din afară, dacă nu se reuşeşte cunoaşterea şi evaluarea cât mai obiectivă a situaţiilor concrete care au generat, pentru fiecare individ în parte, modificarea stilului său de viaţă, a comportamentului său general. De regulă se porneşte de la întrebarea: Ce anume l-a determinat să se adâncească în însingurare? Evident, este greu de aflat răspunsul adevărat atâta timp cât problemele cu care s-a confruntat individul în cauză nu sunt cunoscute şi, în aceeaşi măsură, nu se cunosc trăsăturile dominante de temperament ale acestuia, condiţiile concrete de viaţă şi fondul caracterial care-i imprimă anumite atitudini faţă de norme scrise ori nescrise.
Se spune că singurătatea este o haină grea, chiar foarte grea. Ea apare în viaţa omului pe neaşteptate şi este îmbrăcată, mai mult ori mai puţin, conştient. Este adeseori chemată, dar nu dorită. Poate fi dorită, dar insuficient înţeleasă, caz în care căutările sunt anevoioase şi căile prin care se poate statornici sunt greu de străbătut în spaţiu şi în timp. Alteori ea apare de la sine prin anumite întâmplări ori evenimente din viaţa fiecărui om. Singurătatea este, dacă vreţi, poarta prin care omul intră într-o lume a unor anumite tipuri de tăceri. De multe ori, de-a lungul vieţii tânjeşti, poate, după câteva clipe de linişte şi de tăcere. Singurătatea îţi oferă aceste daruri. Dacă singurătatea a ajuns în viaţa ta, înseamnă că acum, mai mult ca niciodată, ai ocazia să vorbeşti cu tine, să petreci mai mult timp cu tine şi, poate cel mai important, să te asculţi mai mult. Se intră într-un anumit tip de tăcere, lumea acesteia fiind nebănuit de vastă.
În alte situaţii se caută doar liniştea. O linişte necesară odihnirii trupului sau spiritului, o linişte fără de care omul în cauză nu poate gândi adânc, nu poate vorbi cu sine şi nu se poate asculta atât cât ar avea nevoie să o facă. Poate tânji după liniştea care îi permite să desăvârşească actul de creaţie pentru care are aplecare, să realizeze ceea ce şi-a propus. În fine, poate fi liniştea fără de care individul nu poate simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu reuşeşte să se apropie de El, nu se poate concentra asupra rugilor pe care le înalţă către Divinitate ori nu poate asculta vocea dinlăuntrul său, care este semnul că Domnul îi vorbeşte...
Mergând cu atenţie pe linia acestei ultime situaţii, se observă că astfel de persoane se hotărăsc, într-o bună zi, să-l caute pe Dumnezeu în Casa Lui şi apelează la autoizolarea conştientă în scopul comuniunii cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, este vorba de căutarea căii prin care se consideră că se pot purifica spiritual. Ele au convingerea intimă că au trecut prin clipe de neputinţă datorate suferinţelor fizice şi sufleteşti, mai ales, că a existat înlăuntrul lor acea voce care le-a ridicat şi le-a încurajat, voce fără de care nu puteau depăşi momentele critice. Nu fug din cauza neputinţei de a face faţă rigorilor vieţii după anumite reguli statuate de societate. Odată luată această hotărâre, merg cu paşi siguri în singurătatea ce li s-a înfăţişat într-o formă sau alta conştiinţei lor intime. Nu simt durerea despărţirii de membrii familiei ori de prieteni. Nu-i interesează nici un fel de relaţii sociale, indiferent de forma în care participau la realizarea, menţinerea ori dezvoltarea acestora. Se rup total de ataşamentul pe care l-au avut faţă de bunurile materiale ale acestei lumi. Aceste persoane văd doar calea spre Dumnezeu, simt doar atracţia către locul în care pot fi singuri, izolaţi de colectivitate, izolaţi de zgomotul de orice fel al societăţii al căror produs sunt. Uită până şi zâmbetul mamei ori al unui prieten(e) sau iubit(e), uită toate tristeţile mai mari sau mai mici pe care le-a avut, dezamăgirile şi bucuriile trăite. Sunt purtate pe calea aleasă doar de gândul mântuirii şi al slăvirii Creatorului suprem.
Este o chemare pe care mulţimea de oameni din jurul lor nu o înţeleg, poate, mai ales dacă nu au ştiut ori nu au descifrat sensul scrierii evanghelice: „Mulţi chemaţi, puţini aleşi” (Matei: 22, 14). Mulţi oameni, majoritatea acestora, şi-au pus, la un moment dat, problema relaţiei lor cu Dumnezeu. Ei îl caută pe Dumnezeu, iar El le întinde mâna, îi cheamă şi îi aşteaptă pe toţi să răspundă chemării. Mulţi răspund la această chemare, dar aproape la fel de mulţi se pierd pe drum, în timp ce alţii, mai puţini, nu dau curs chemării invocând diferite pretexte. Este iubirea Dumnezeului spre care se îndreaptă şi iubirea aproapelui pentru a căror mântuire se vor ruga zi şi noapte până la sfârşitul vieţii.
Aici este vorba de un drum uriaş pe cont propriu, de o haină pe care nu o vor mai schimba niciodată şi de o singurătate dorită cu suflet întreg şi curat. Dacă nu există necesitatea sufletească, hotărârea nestrămutată de a-L iubi şi a-L sluji pe Hristos, haina aleasă - singurătatea tânjită în liniştea mănăstirii - nu-l va feri de extraordinarele ispite nici în locaşul Domnului şi se va întoarce în lume după un timp mai lung ori mai scurt, dar multă vreme va fi însingurat în casa familiei sale ori în cercul de prieteni pe care i-a avut înainte de a pleca. A se înţelege că încercări sunt multe, dar reuşite sunt mai puţine, pentru că se întâmplă să plece oameni pe drumul spre mănăstire, spre aşa zisa singurătate de aici, numai pentru că nu au putut face faţă luptei pentru existenţă ori răspunderii de orice fel în familie şi în societate. Nu se pleacă la mănăstire dintr-o anume raţiune de ordin existenţial, ci se pleacă doar cu focul în inimă, doar din raţiunea de a-i sluji lui Dumnezeu, de a fi în permanentă legătură cu Dumnezeu. Este o mare greşeală să fugi de suferinţă şi acela care o va face, nu va izbuti să se elibereze cu adevărat de ea şi nici să rămână la o mănăstire în care a crezut că va găsi singurătatea salvatoare.
A se înţelege că, în asemenea cazuri, singurătatea călugărului nu înseamnă pustnicie, adică un loc izolat de lume în care călugărul respectiv poate fugi de ascultare, ci presupune „tăierea voii”, adică a voinţei libere creată de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pleacă la mănăstire acela care are chemare, acela care este conştient că „la mănăstire te desfiinţezi ca personalitate omenească şi te înfiinţezi în personalitate îngerească” (părintele Arsenie Papacioc, Despre călugărie). În acest fel călugărul nu se leapădă de lume în sens exclusiv, el rămânând într-o anumită obşte şi nici atunci când este singur, departe de mănăstire ori de schit, ca pustnic, pentru că el nu desconsideră lumea. Monahul doreşte binele oamenilor şi se roagă neîncetat ca lumea să fie ajutată de Dumnezeu şi, în acest sens, lumea este permanent în inima lui.

Apropiată de acest fel de singurătate este forma însingurării adoptate de o categorie largă de oameni, îndeosebi femei. Este vorba de acele persoane care au pierdut partenerul de viaţă, au pierdut copilul ori mama, au pierdut sora ori tata, bunica ori o altă persoană de care a fost ataşată o bună parte a vieţii. Pierderea fiinţei dragi, pierderea aceluia/eia în care investise întreaga sa raţiune de a trăi, este de natură să-i distrugă întreaga ţesătură de vise, să-l ducă în pragul disperării, care poate fi manifestată chiar prin sinucidere, în unele cazuri. Deznădejdea pune stăpânire pe aceste persoane. Preferă şi caută tăcerea, liniştea de care au nevoie să-şi depene amintirile raportate la fiinţa iubită şi pierdută. Durerea ce pune stăpânire pe sufletul lor îi face surzi şi orbi la viaţa liniştită, lipsită de primejdii ori suferinţă a celor din jurul lor, fie ei chiar membri ai familiei, adeseori. Nu mai suportă să vadă în jurul lor oameni manifestându-şi bucuria de a trăi. În sufletul lor zbuciumat sunt multe întrebări fără răspuns. Se învinuiesc fără temei, îşi fac procese de conştiinţă, se cred vinovate în anumite limite de dispariţia persoanei dragi. Din toate aceste nevoi se naşte dorinţa de a se regăsi, de a vorbi cu sine, de a căuta răspunsuri în linişte, în tăcere.
Ei bine, în general, persoanele ce poartă pe umerii lor povara grea a pierderii umane, încearcă să se apropie de biserică, locul în care descoperă linişte şi înţelegere, locul în care simt că se află mai aproape de Dumnezeu, pentru a-l ruga de iertarea păcatelor şi primirea fiinţei iubite în lumea veşniciei. Ele participă la slujbele duminicale, la cele ocazionate de fiecare sărbătoare creştină şi la ritualurile din toate zilele dedicate morţilor. Principala lor preocupare va fi drumul la biserică şi la cimitir, adică în locurile prin care simte că se apropie de fiinţa pierdută şi în care se achită de obligaţiile faţă de aceasta de după moarte. Se distanţează de oamenii din jur, chiar de membrii familiei, prin retragerea din aproape toate evenimentele ce se desfăşurau în comun până nu de mult. Se retrage în sine, suferă în tăcere şi caută singurătatea pentru a plânge şi a se ruga, departe de ochii lumii, uşurându-şi sufletul.
Din nefericire, multe dintre aceste persoane aflate la vârste ce le permit refacerea căsniciei şi, implicit, reîntregirea familiei, nu au puterea de a înţelege că viaţa trebuie respectată ca dar de la Creatorul suprem, că trebuie trăită în dragoste şi respect atâta cât este dată. Izolarea se prelungeşte şi capătă dimensiuni nebănuite, întinzându-se uneori pe durata vieţii ce i-a mai rămas şi, în tot acest timp, participă la viaţa colectivă, la viaţa societăţii, doar acolo şi atât cât prezenţa sa fizică este necesară, fără a fi activă la hotărâri şi decizii.

În această situaţie putem introduce şi acele persoane care au îmbrăţişat singurătatea în urma actului de divorţ. Pentru o parte dintre acestea despărţirea este un eveniment traumatizant, peste puterile lor, mai ales atunci când soţul/soţia a fost de bună credinţă, şi-a iubit partenerul de viaţă, nu a prevăzut că este posibilă ruperea definitivă a relaţiei şi rămâne debusolată, incapabilă să-şi reorganizeze viaţa. Preferă singurătatea. Lipsa de încredere într-un alt partener domină şi descurajează. Sunt cunoscute numeroase acte de divorţ în ultima perioadă de timp. Noile valori ce au fost impuse de o libertate greşit înţeleasă, de un libertinism care încalcă principiile morale, ale bunului simţ, ale educaţiei căpătate în copilărie, stau la baza unor relaţii necorespunzătoare în căsnicie. Ambiţiile nemăsurate, orgoliile nejustificate, lipsa dragostei reale şi al respectului dintre soţi, slăbiciunea manifestată în faţa numeroaselor ispite, sunt doar o parte din cauzele care conduc la destrămarea familiei. Divorţul a devenit cu adevărat un fenomen social şi se manifestă, cu precădere, la o anumită clasă socială, respectiv la cea îmbogăţită peste noapte şi mă refer aici la „moda” divorţurilor spectaculoase ce survin în cuplurile „vedetelor”.
De aici derivă şi caracterul social al singurătăţii care urmează din partea unor persoane. După o perioadă de viaţă conjugală fără probleme, fără lipsuri financiare, persoana în cauză abandonează ori nu ştie, nu cunoaşte cum trebuie organizată lupta la care trebuie să se angajeze pentru a-şi reface viaţa, pentru a trăi în demnitate, pentru a avea familie, a procrea, a creşte şi educa urmaşi. Se retrage din cercurile frecventate anterior. Se ruşinează, poate, de părinţi şi rude, de prieteni. Se refugiază şi abandonează orice plan de viitor.

Între aceste repere se situează, oarecum, soţul/soţia care din varii motive trăieşte în singurătate. Viaţa de cuplu este terminată. Anumite principii morale, grija comună privind viitorul copiilor iubiţi, poate, în egală măsură de ambii părinţi, ori anumite interese de ordin financiar, îi determină să rămână împreună, să nu divorţeze deşi, în plan sentimental, au devenit doi străini. Singurătatea în doi este, firesc, cea mai cruntă stare pe care cineva o poate simţi şi o poate suporta cu stoicism, conştient, după ce înţelegerea, sentimentele, bucuriile şi necazurile au fost împărtăşite într-un climat de linişte, în armonie şi înţelegere sufletească.
Lipsa comunicării, rutina, interiorizarea unuia din parteneri ori a amândurora, instaurează însingurarea şi face loc repulsiei şi urii, în unele cazuri. Nu găsesc soluţii ori nici nu mai caută. Sunt obosiţi, simt că nu s-ar mai putea suporta după o eventuală împăcare. În gândul fiecăruia se nasc scenarii şi imaginaţia fiecăruia poate descoperi motive suficiente, „serioase”, pentru anularea posibilităţii la revenirea vieţii normale de cuplu. Unde dragoste nu e…, nimic nu e! Excluzând prin înţelegere divorţul, fiecare se adânceşte în singurătatea lui deşi, în public, apar ca doi soţi ce se iubesc şi se respectă. Întorşi acasă, sunt doi străini. Părinţii şi copiii nu trebuie să simtă. Aceasta este singura grijă comună a lor. În rest, fiecare trăieşte cum poate. Nu-şi împart averea, dar veniturile nu se mai consumă în comun…

O altă formă de singurătate este cea generată de atitudinea asumată a celui ce se autoizolează vremelnic în ideea obţinerii unui climat propice realizării unui act de creaţie: literatură, muzică, sculptură, pictură etc. El nu se poate concentra asupra lucrării sale în tumultul vieţii cotidiene. Relaţiile şi obligaţiile familiale ori spaţiul adesea insuficient nu-i asigură liniştea de care are nevoie. Este nevoit să-şi împartă timpul între lucrarea ce şi-a propus să o realizeze şi trebuinţele oamenilor care-l înconjoară, indiferent de calitatea ori de bunele lor intenţii. Ruperea momentelor de inspiraţie şi segmentarea silită a timpului de lucru îi creează o stare de disconfort acut care, adeseori, îl îndepărtează de la masa de lucru. În aceste condiţii forţa sa creatoare scade vizibil iar el, ca autor, se poate bloca pe o perioadă mai scurtă ori mai lungă de timp. Reluarea lucrului nu înseamnă şi păstrarea calităţii. Ideea iniţială, cel mai bine aleasă la început, revine deformată, fracţionată, neînchegată, aspect care poate provoca renunţarea la proiect. Sunt aspecte şi situaţii care-l determină la însingurare, chiar dacă aceasta nu presupune ruperea de lume.
Autorul se rupe doar de anumite manifestări ale semenilor săi şi anume de acelea care-l împiedică, într-o formă sau alta, să creeze, să ofere aceleiaşi lumi rezultatele muncii sale. Dar acest aspect nu ne îndreptăţeşte să considerăm că singurătatea, căutarea ei cu disperare uneori, este un fenomen social. Ea este apanajul creatorilor de orice fel şi nu capătă caracter de permanenţă. În plus, nu este de natură a deregla ori anula relaţiile sociale în angrenajul cărora este cuprins cel în cauză. Repet, despărţirea aparentă de lume este vremelnică, iar rezultatul final al muncii sale, în condiţii de singurătate relativă, este în folosul societăţii pe care o reprezintă.

Personal, am cunoscut mai multe forme ale singurătăţii, mai puţin pe cea în doi. Apropiindu-mă de Dumnezeu am meditat mult, am vorbit cu mine însumi, m-am judecat şi m-am autoflagelat. Mai apoi, m-am înălţat la înţelegerea lucrurilor care mă depăşeau până în acele momente în care am pierdut persoana cea mai dragă, mama copiilor mei, dar şi cu înţelegerea acelor stări de fapt, noi şi cu implicaţii importante, apărute după moartea ei. Credinţa şi speranţa m-au ajutat să mă înarmez cu răbdare şi cu forţa necesară întâmpinării şi rezolvării problemelor grele pe care viaţa mi le punea în faţă. Mi-am ţinut copiii aproape, maturizaţi şi ei peste noapte, asigurând continuitatea vieţii în familie sub toate aspectele. Am păstrat puţinele relaţii de prietenie care au rămas în urma acelei zile blestemate şi, mai ales, după ieşirea la pensie.
Odată cu plecarea copiilor la studii şi rămânerea lor departe de mine, la locurile de muncă pe care le-au ocupat prin seriozitate, hotărâre, pregătire şi corectitudine, singurătatea m-a îmbrăţişat mai puternic. Lianele ei mă cuprindeau şi mă sufocau. Eram în pericol. Nu ştiam cum să-mi clădesc noul mod de supravieţuire. M-au sprijinit copiii de data aceasta şi, evident, nu pot să nu remarc, providenţa. M-au învăţat să lucrez pe computer şi să-mi fac prieteni virtuali. Am început să creez. Integramele au fost în prim plan, multe din ele fiind publicate în ziare şi reviste, apoi poezii răzleţe şi, mai târziu, proza. Am primit sprijin şi susţinere morală de la prietenii virtuali, îndeosebi de la cei, în vremea acea, care lucrau la ziarul „Jurnalul Naţional”, întâii mei cititori, până să treacă la postarea materialele oferite de mine.
Am început să particip la evenimente de tot felul, inclusiv literare, după ce câţiva ani am stat ţintuit în camera mea citind, scriind ori privind micul ecran, meditând, oblojindu-mă fizic şi moral. Singura activitate fără goluri a fost cea legată de biserică. Prezenţa în lăcaşul Domnului, din ce în ce mai activă, mi-a dat curaj, mi-a dat forţa să rup lanţurile însingurării şi să ies în lume cu fruntea sus, lacom să cunosc, să văd, să aud.
Am pus piciorul în prag şi am stat de vorbă cu soţia mea, „virtual”, dacă se poate spune aşa. I-am cerut iertare şi i-am explicat în felul următor:

E multă vreme de când te-aştept în prag
Şi număr picuri ce-n streşini curg şirag,
Cu gând adânc spre toamnele trecute,
Când ne jucam prin frunzele căzute.

E multă vreme de când m-ai părăsit,
Lăsând în urmă un suflet rătăcit,
Cu dor, cu dragoste neîmplinită,
Rămas plângând pe-o cale pustiită.

E multă vreme în singurătate,
În drum închis de vântul care bate,
În nopţi pustii lipsite de iubire,
În care gând se tânguie-n neştire.

E multă vreme... şi mi-am luat mireasă
Să spele răni ce dragostea le lasă,
Să-mi lumineze calea spre noi iubiri
Şi paşi să-mi smulgă din alte rătăciri.

De multă vreme... sufletul îmi plânge,
Întreg trecut nu poate să alunge.
Sunt amintiri ce nu se vor plecate
Ori altele ce nu pot fi uitate.

De multă vreme... mă împac cu soarta
Şi larg deschid ogrăzii mele poarta
Să-mi ducă dor, cum val înghite marea
Să-l macine mireasa mea, uitarea...

Din acel moment m-am simţit total liber, având încuviinţarea ei. Ştiu! O parte din cei care citesc aici nu mă vor înţelege. Vor zâmbi afirmând că exagerez ori că glumesc. Nu este aşa. Sunt aici şi, iată, am putut să scriu aceste rânduri pentru ei, cu inima şi braţele larg deschise prieteniei, respectului reciproc şi înţelegerii. Poate că, deşi nu aş dori, unii dintre ei au nevoie de experienţa mea, de cele învăţate din întâmplările şi greutăţile vieţii. Sunt aici şi vă pun la dispoziţie aceste gânduri scrise cu maturitatea şi seriozitatea care mă caracterizează.
Doamne ajută!

Ma surprinzi cu diversitatea creatiilor- roman, proza scurta, poezie, cronica literara...si acum literatura ptr copii....si toate facute cu talent si cu responsabilitate...felicitari Marian si multumiri ptr postarile pe acest site

Dacă reuşesc să surprind, este motiv de mare şi sinceră bucurie pentru mine, dragă Rodica.
Îţi mulţumesc din suflet pentru apreciere şi felicitări, dar şi pentru spaţiul pus de tine la dispoziţie pentru mine şi pentru toţi ceilalţi prieteni ai UNIVERSULUI creat de tine!

Mirarea vă cuprinde. Simt această stare! Căutaţi cu înfrigurare misterul titlului care v-a ispitit să deschideţi această pagină. Sunt convins!
Nu-i nimic deosebit la prima vedere, dar… dacă priviţi cu mai multă atenţie prima pagină a Revistei de cultură universală, REGATUL CUVÂNTULUI, nr. 18/ mai 2013, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români, veţi constata unele noutăţi. Priviţi! Culoarea de fond, umbrele ce pun în evidenţă sau estompează câte ceva anume, structura coperţii, simbolurile şi chiar sigiliile…
Sunt elemente de noutate aduse de doamna Ing. Rodica Cernea, realizatoare copertă şi redactor principal tehnoredactare. Mai departe, foarte aproape, veţi descoperi o altă aşezare a rubricilor obligatorii, uşoare modificări în structura Colectivului de redacţie, alte culori şi pagini plăcute, pastelate, care nu deranjează la citit, dar odihnesc ochii. Toate conving despre dăruirea doamnei sus numită, prietenă a Revistei şi a dumneavoastră, cititorii paginilor acesteia. Se cuvin, deci, mulţumiri şi felicitări!
Mai departe, veţi constata, sper, rigurozitatea în trierea materialelor prezentate, a autorilor şi chiar în ordinea existentă în toate paginile. Este meritul directorului/redactor-şef, poetul N. N. Negulescu, aproape singurul lucrător activ al Colectivului de redacţie. Se cuvine să adresăm şi domniei sale mulţumiri şi felicitări!
Fără munca şi dăruirea permanentă a acestor doi oameni, revista nu ar mai exista...
Ei bine, trecând la ceea ce vă interesează mai mult (am ghicit, nu?), îmi exprim convingerea că veţi avea plăcerea să faceţi un salt uriaş pentru a ajunge „La frontierele timpului”, adică acolo unde să puteţi înţelege că este vorba de un „prim tom al dialogurilor epistolare în coautorat”, având ca protagonişti pe scriitoarea Maria Cozma şi eruditul profesor Vasile Popovici. Veţi avea ocazia, potrivit aprecierii domnului N. N. Negulescu – Membru Corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, autor al acestei cronici literare, ce poate prefaţa volumul în cauză, să urmăriţi ridicarea itinerariului ideatic la nivel filosofic, chiar dacă fondul lucrării nu ne poate conduce decât „într-o odisee umană reală… cuprinsă de Marele Timp”.
Dacă v-aţi convins că „Big Bangul a inventat timpul” şi că „Universul nu are Dumnnezeu, ci credinţa în veşnicie” şi dacă nu v-aţi schimbat „ecluziile cunoaşterii conformiste”, puteţi merge liniştiţi în alte pagini pentru a învăţa „Ce este Hristocraţia”. Cu răbdare şi mult tact, domnul Adrian Botez vă poate deranja, dar numai dacă nu sunteţi de acord cu precizarea potrivit căreia, „un autentic HRISTOCRAT trebuie să elimine, din start, egoismul, laşitatea, noncombativitatea ruşinoasă (de sclav!), iresponsabilitatea / indiferentismul, non-solidaritatea întru înfăptuirea binecuvântată – şi să intre, cu hotărâre eroic-martirică şi definitivă credinţă, în LUMEA MORALEI CREŞTINE (morală creştină care trebuie apărată, prin luptă a Duhului, întărit de Dumnezeu – şi cu neclintire de Duh, întru această bătălie de Revelare a Voinţei Divine, din Rosturile, Legile şi Finalităţile Lumii!), în OASTEA LUMINII, acolo unde trebuie, omule…!”. Adică, să fie clar pentru toată lumea, că există un Dumnezeu care să fi inventat (creat), cândva, timpul! Veţi înţelege multe amănunte şi elemente din acest material, chiar dacă va fi greu să citiţi, la un moment dat, sărind cu privirea de o parte şi de alta a portretului ilustrului autor, aşezat la mijlocul paginii de, numai puţin ilustra redactor-principal tehnoredactare, Rodica Cernea!
Oricum, vă va fi mult mai uşor să lecturaţi, după aceste două prime materiale, tot ceea ce paginile vă oferă în limbă românească neviciată de termeni filosofici ori de expresiile greu de „tradus” ale iniţiaţilor actuali. Este limba cea mai bogată şi curată, moştenită de la strămoşii noştri, despre care se spune, cu dovezi ştiinţifice, că au avut mulţi iniţiaţi printre ei, vorbitori, care apreciau că „mult e dulce şi frumoasă limba ce o vorbim”…
Dacă nu mă credeţi, las să vă convingă doamna Cezarina Adamescu prin plăcuta sa încercare de a ne aduce mai aproape numele poetului Petre Rău, autorul unui „Eden în cădere”, volum onorat cu Premiul Special al Editurii Rafet, cartea cu numărul 14 ori 15, care se pare că este „o carte scrisă la lumina de sine”,după cum încearcă să ne convingă Cezarina în cronica intitulată, „Cărţi deschise către Edenul lăuntric”. Şi, iată, tot în această dulce şi frumoasă limbă românească, domnul Dr. ing. Mateescu N. Ioan ne prezintă „Carpaţii de curbură – rădăcini istorice” (un material bogat, interesant şi plăcut) şi ne oferă un alt material, la fel de interesant, ca fiind… „De la lume adunate…”, în timp ce domnul Dan Caragea pune la dispoziţia cititorului, ispitindu-l convingător, Cu „Lecţia lui Niram”, nimeni altul decât artistul plastic Romeo Niram.
Directorul Revistei de Cultură Universală nu poate uita că „slăbiciunea” voastră, dragi prieteni, este poezia. Drept urmare, a găzduit în paginile acestui număr multe poezii semnate de Rodica Cernea, Llelu Nicolae Vălureanu (Sârbu), Marin Dumitrescu, Vasile Popovici, Jane Kirwan, Sasha Skenerija, Alice Vedral Rivera, Petr Zemek, James Sutherland-Smith (traducerea pentru creaţiile prezentate de ultimii cinci autori enumeraţi fiind asigurată de doamna Director Lidia Vianu – Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan, Universitatea din Bucureşti. Sper că nu am greşit! Nu mă întrebaţi de ce sunt aproape toate cuvintele scrise cu majuscule la început…, pentru că nu ştiu!). În fine, la categoria poezie, doamna Cezarina Adamescu vă mângâie sufletul cu adieri bogate de „Poeme Pascale”.
Evident, prin grija aceluiaşi director şi Redactor-şef, poetul Nicolae Negulescu, aveţi la dispoziţie şi proză. Semnează neobosita Maria Cozma (de la Paris!) „Povara fiinţării” şi Anişoara Anghel Mija - „Ultimul om – rezultat al iubirii divine în romanul omonim al Elizei Roha”. Este nelipsit preferatul dumneavoastră, Corneliu Leu, dar şi Stroia A Gheorghe şi alţi autori, inclusiv cu teme de natură religioasă.
Veţi găsi, sunt sigur, fiecare, autorul preferat!
Este cât se poate de simplu, accesând această adresă:
http://regatulcuvantului.editii.org/regat15.pdf
Dacă sunt dificultăţi, accesaţi adresa aceasta:
https://s121.transfer.ro/storage/REGAT_interactiv-transfer_ro-24may-c28b09.pdf


În numele Colectivului de redacţie, vă doresc LECTURĂ AGREABILĂ şi Weekend potrivit dorinţelor!


Secretar directorat,

Marian Malciu

Am auzit şi am citit de multe ori, în etape diferite ale vieţii, generate de diverse împrejurări, evenimente ori acţiuni ce păreau că au, inexplicabil, legătură unele cu altele, o anumită expresie: „nimic nu este întâmplător”! Am cercetat-o cu nevinovată curiozitate şi am dorit să pătrund în miezule ei, să o înţeleg deplin. Timpul, experienţa de viaţă, cunoştinţele acumulate - toate alăturate momentelor de meditaţie, m-au convins că acele cuvinte exprimă un mare adevăr. Un adevăr ce se pierde, ca izvor, în timpuri mult îndepărtate şi în sfere pe care nu le pot pătrunde, dar le pot înţelege ori, mai degrabă, le pot intui.
Cu această convingere am hotărât să plec la Bucureşti, în urmă cu aproape două săptămâni, pentru a da curs unei invitaţii neprevăzute, primită „întâmplător”, cum se spune. Iniţial, am privit-o cu neîncredere, dar am luat-o în serios după foarte puţin timp, adică după ce am reuşit să pun „cap la cap” mai multe informaţii. Era vorba de ceea ce s-a făcut cunoscut sub titlul „Spectacol aniversar – Ileana Vulpescu şi Infinitul Iubirii”. Invitaţia am primit-o de la doamna Elisabeta Gîlcescu, organizatoarea acestui eveniment. Nu ne cunoşteam. La începutul lunii mai am intrat în legătură cu domnia sa, pe internet, în grupul „Arta conversaţiei”. Această titulatură mi-a amintit de titlul unei cărţi publicate înainte de evenimentele din decembrie 1989. A fost şi rămâne o carte de succes, o carte din care am citit adeseori, în aşa numitele FW-uri primite pe internet, fragmente pline de miez, de pilde, de filozofie a vieţii. Le-am savurat pentru că se mulau perfect pe propriile mele principii de muncă şi de viaţă.
Am căutat emisiuni TV şi interviuri cu autoarea acestei cărţi, Ileana Vulpescu, din dorinţa de a o apropia mai mult, de a o cunoaşte, de a-mi reaminti tot ce ştiusem cândva despre omul ce purta acest nume. Conştient că nimic nu este întâmplător, am promis hotărât că voi veni la Bucureşti. Da! Doream s-o cunosc pe Ileana Vulpescu. Doream s-o văd, s-o admir, să-i spun un simplu „La mulţi ani”, dacă mi se permite. Bunul Dumnezeu, acelaşi care mi-a oferit oportunitatea nesperată până mai ieri, mi-a deschis drumurile şi mi-a permis să fiu acolo, printre zecile de admiratori veniţi din multe colţuri ale ţării pentru a omagia o creatoare de frumos, o mare prietenă, un suflet nobil…
Am făcut exact ceea ce trebuia făcut potrivit concepţiei mele, regăsită şi explicată, neaşteptat de clar, în cuvintele acestei doamne, stăpână a „Artei conversaţiei”: „Sunt convinsă că venim pe lume cu un program şi este o iluzie că putem să-l influenţăm sau să-l evităm. Poate asta a fost ceea ce m-a susţinut în viaţă – credinţa asta în destin. N-am stat niciodată cu mâinile încrucişate şi nu am aşteptat să-mi pice para mălăiaţă. Tot timpul am muncit ca şi când totul ar fi depins de mine. Dar sunt absolut convinsă că nimic nu depinde de noi. Decât un comportament pe care ni-l alegem... Dar e o soarta care te cheamă acolo unde ai fost programat să te duci.”
Sunt conştient de faptul că mulţi dintre cei ce vor citi aceste rânduri nu o cunosc pe modesta şi plăcuta doamnă pe care am citat-o, soţie a regretatului poet şi traducător, Romulus Vulpescu. Poate că mulţi dintre cei care au cunoscut-o ori i-au citit scrierile au dat-o uitării, ocupaţi cu alte îndeletniciri mai grabnice ca aceea de a citi, de a se cultiva ori, poate, fiind atent preocupaţi de politica aducătoare de venituri „peste noapte”, într-o ţară democrată în care haosul legislativ este atât de bine organizat şi regizat…
Ileana Vulpescu, născută la 21 mai 1932 în localitatea Bratovoieşti, judeţul Dolj, este una dintre cele mai plăcute şi căutate prozatoare şi romanciere din România. În anul 1958 a obţinut licenţa în litere (limba şi literatura franceză) la Facultatea de Filologie, Universitatea Bucureşti. A lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei şi este, printre altele, colaboratoare la redactarea Dicţionarului limbii române şi a Dicţionarului explicativ al limbii române (1959-1975). Presupun că de aici vin modestele sale venituri de pensionară, ce nu depăşesc suma de 1.060 lei! Probabil că, din nenumărate motive, vechimea în muncă, diminuată de problemele de sănătate, nu s-a justificat o sumă mai mare…
Scrierile doamnei Ileana Vulpescu nu sunt emanaţia adolescenţei visătoare şi nu sunt ţesute, neapărat, cu parfumul idilelor de altădată. Prima sa carte a fost publicată la vârsta de 37 de ani. În urmă cu un an, autoarea îşi amintea cu nostalgie, dar nu cu regret: „Am început să scriu de pe când eram studentă şi m-am prezentat la diverse publicaţii cu ceea ce scrisesem, dar niciodată n-a convenit. Prima dată am publicat în 1966, o nuvelă, în revista „Familia“. Şi de-atunci, fără să-mi propun un timp anume, am ajuns acum la 11 cărţi, ceea ce nu este mult deloc pentru o viaţă aşa de lungă, pentru că eu mă apropii cu paşi repezi de 80 de ani...”. Iată titlurile şi anii publicării celor unsprezece cărţi:
- Rămas-bun / 1975;
- „Arta conversaţiei” / 1980, 1992, 1993, 1994, ajunsă best-seller înainte de anul 1989, iată, este publicată în mai multe ediţii de după acest an;
- Sărută pământul acesta / 1987;
- Rămas-bun casei părinteşti / 1990;
- Carnetul din port-hart / 1996;
- Candidaţii la fericire / 2002;
- Arta compromisului / 2002, 2007;
- De-amor, de-amor, de inimă albastră / 2005;
- Viaţă, viaţă, legată cu aţă / 2007
- Pe apa sâmbetei / 2009;
- Notă informativă bătută la maşină / 2011

De remarcat este că aproape toate scrierile sunt romane. În plus, subliniez faptul că primul cititor al acestor volume, dar şi cenzorul manuscriselor, a fost soţul doamnei Ileana, poetul Romulus Vulpescu, cel mai aprig şi corect critic literar al autoarei. Se pare că nici nu a avut nevoie de alţii. De altfel nu am descoperit un critic literar care să se fi ocupat special de opera Ilenei Vulpescu. Nici domnia sa nu l-a căutat şi niciodată nu s-a plâns de lipsa lui. Cu modestia de care nu a fost părăsită niciodată şi cu maturitatea omului obişnuit să mediteze adânc asupra vieţii, mărturiseşte: „Eu nu sufăr niciodată că un critic literar nu mă ia în seamă. Este treaba lui. Eu mi-am însuşit de foarte mult timp o vorbă a lui Hemingway, întrebat ce părere avea despre critici. El zicea îşi câştigă fiecare pâinea cum poate. Deci consider că nu trebuie să te superi că nu te menţionează un critic. În fond, o istorie a unei literaturi reprezintă gustul unei persoane. Şi aşa cum ar face o antologie, în care ar alege ceea ce îi place dintr-un autor sau din nişte autori, depinde de dimensiunile antologiei şi de ceea ce-şi propune, la fel este si o istorie a literaturii”.
Tot înainte de anul 1989, spre surprinderea multor cititori, doamna Ileana Vulpescu în colaborare cu George Bănică, a realizat o dramatizare după romanul „Arta conversaţiei”. Ei bine, aceasta s-a jucat cu mare succes pe mai multe scene, în mai multe localităţi, câteva stagiuni. Fericiţi au fost spectatorii din Bucureşti – Teatrul Odeon, Craiova – Teatrul Naţional, Oradea – Teatrul de Stat, Cluj – Teatrul Maghiar de Stat…!
Toate cărţile amintite sunt scrieri cu vastă încărcătură morală şi spirituală, aşezate în curata limba românească, în care metaforele au permanent loc şi se simt ca la ele acasă sub penelul blând al Ilenei Vulpescu. Adeseori emoţionează, cucereşte sufletul, izvorăşte lacrima curată a împărtăşirii, pentru că autoarea scrie, ea însăşi emoţionată, cu suflet şi pentru suflet. Este cât se poate de firesc, dacă avem în vedere că şi-a dorit întotdeauna să fie medic. Domnia sa a regretat că nu a făcut medicina…, „fiindcă eu cred ca aş fi fost de foarte mare folos. În primul rând pentru că îmi este foarte milă de tot ce este viaţa. Mie mi-e milă şi să rup o floare. Pentru că ştiu că şi ea suferă. Nu se poate, dacă sunt celule vii, să nu le doară.”
Cine o cunoaşte mai de aproape îşi aminteşte cât de mult a iubit şi iubeşte animalele şi florile, cât de mult a iubit şi iubeşte oamenii, cât de mult a suferit şi suferă pentru aceştia. A fost şi continuă să fie permanent lângă oameni, dornică să le împărtăşească bucuriile şi durerile, chiar dacă ea însăşi a pierdut cele mai dragi fiinţe: fiica şi soţul. S-a ataşat permanent de semeni şi a reuşit să ofere acestora dorinţa de a trăi în pace şi dragoste, în bună înţelegere şi respect reciproc. Aşa a conceput viaţa în sine, aşa a apreciat că este bine să gândească şi să facă fiecare om. În cuvinte frumoase prin simplitatea şi claritatea lor, explică esenţa convingerii, a credinţei sale în acest sens: „E atât de seacă viaţa fără ataşamente, fără să pui suflet în ceva, fără să pui suflet în nişte oameni... Să dăruieşti, în primul rând. Cea mai mare plăcere pe lumea asta este să dăruieşti. E mai mare bucurie decât sa primeşti! Eu am spus întotdeauna: Doamne, ajută-mi să pot ajuta!”.
Şi Dumnezeu a ajutat-o pe Ileana Vulpescu! A oferit societăţii cuvântul său plin de acurateţe, blândeţe şi bun simţ. A oferit gândurile şi poveţele sale, experienţa sa de viaţă şi rodul creaţiei sale plină de sensibilitate şi frumos. A oferit zâmbet şi culoare, încredere şi speranţă de viaţă. A oferit prietenia şi dragostea sa necondiţionată, fără să ceară vreodată ceva în schimb… Ce a primit, totuşi? Tot ceea ce a primit a sosit de la sine. A primit respectul prietenilor, cititorilor, al fanilor săi de pretutindeni. A primit declaraţii ce îmbrăcau devotament, prietenie şi iubire. A primit admiraţia celor care o cunoşteau. A primit vorbe bune. A primit totul cu modestie, cu ochii înlăcrimaţi de emoţie, adeseori. Oare să fi fost suficient?! Au alungat toate acestea o anumită singurătate care o înconjoară?
Se pare că da! Pentru că nu-i oferă timp să o cuprindă, o tratează cu indiferenţă. Pentru că, are motive întemeiate să nu se sperie… „Nu, nu mă sperie. Am fost copil unic la părinţi, copilăria, prima, până la 7 ani, am petrecut-o foarte departe de satul în care m-am născut şi eram, practic, singură. Am fost obişnuită cu singurătatea şi întotdeauna am găsit cu ce să o mobilez. Totdeauna găsesc ceva de făcut. Dacă Dumnezeu ar vrea să mă pedepsească, mi-ar lua ochii pentru că cea mai mare bucurie a mea este să citesc. Nu să scriu, ci să citesc. Scrisul mi se pare o datorie pe care o am.” Oare la ce se gândeşte când vorbeşte despre datoria de a scrie, deşi afirmă că cititul o bucură mai mult? Este vorba de scrierile neterminate de soţul său. Sunt două titluri sonore. Sunt două lucrări complicate şi, din nefericire, neterminate. Prima este o ediţie Villon, la care trebuie concepute note care… „să informeze omul despre ce este vorba. Pentru că în Villon sunt mereu nume proprii, care în epocă însemnau ceva şi trebuie să-i explici omului care citeşte”. A doua este „o antologie de poezie franceză, din care a tradus barbatu-meu, care merge de la începutul literaturii franceze, până la Brassens… Deci, astea sunt obiectivele pe care le am eu de aici încolo în viaţă”. Aşa a hotărât destinul. Iar soţia se simte datoare faţă de soţul pe care l-a iubit, l-a mângâiat în toate clipele grele, l-a impulsionat în muncă, l-a susţinut cu toate firavele sale forţe şi i-a cenzurat toate lucrările, dându-le corecturi ideale, însuşite cu greu de Romulus Vulpescu, subjugat uneori orgoliului masculin, dar care admitea, în final, că sunt desăvârşite sub aspect literar…
Nimic nu se poate pune sub semnul îndoielii, mai ales că…, nimic nu a fost întâmplător în cele exprimate mai sus. Cuplul Romulus şi Ileana Vulpescu a fost un exemplu perfect de colaborare nu numai în domeniul literei. Au colaborat în toate cele făcute de fiecare în parte. Chiar şi în tot ceea ce însemnau serile în care se umplea casa cu prieteni, poeţi, prozatori, critici de artă, compozitori sau interpreţi, profesionişti ori diletanţi. Erau seri lungi, până în zori, uneori, dar uşoare şi plăcute graţie emulaţiei gândului, a imaginaţiei, a inspiraţiei dusă dincolo de închipuire. Cum a fost posibil? Din ce a izvorât această forţă de invidiat?
Răspunsul este dezarmant, la prima citire: din iubire!
Da, pentru că s-au iubit cu adevărat şi au cunoscut clipe de fericire numai în contextul acestei iubiri. Doamna Ileana s-a îndrăgostit de viitorul soţ şi recunoaşte, public, în cuvintele sale atât de firesc spuse ori scrise: „De fapt, cred că singurele perioade de fericire în viaţa unui om sunt numai când este îndrăgostit. Pentru că atunci tot ce este în jur dispare! E ca o idee fixă. Totul se concentrează în jurul unui om. Şi restul dispare! Nu mai vezi asperităţile... Este singurul moment de graţie pe care ţi-l acordă viaţa. Când te îndrăgosteşti nu te mai interesează nimic altceva. E lucrul cel mai preţios pe care ţi-l oferă viaţa. In rest... nu prea sunt momente de fericire. Pot să fie momente de încântare, de bucurie... Cred că ar trebui foarte restrânsă ideea asta de fericire. Este ceva atât de rar! Se întâmplă atât de rar în viaţa omului...”. Este, dacă vreţi, exprimată într-un rezumat concret şi obiectiv, o lecţie de viaţă pe care o împărtăşesc în totalitate şi despre care pot afirma, cu tărie, că trebuie însuşită şi tratată ca atare…
Am mers la această întâlnire neaşteptată, îmboldit de dorinţa de a cunoaşte această doamnă al cărei portret, creat din puţinele mele amintiri şi din datele culese de pe internet, îl creionez şi vi-l prezint din respect şi recunoştinţă pentru domnia sa. Mă simţeam, ca şi acum, onorat şi, în aceeaşi măsură, emoţionat. În acelaşi timp, destul de important, eram îmboldit de curiozitatea de a vedea, atât cât se poate în acele împrejurări, sediul Bibliotecii Naţionale, adică acel edificiu de cultură pe care nu speram să-l cunosc vreodată. Pe de altă parte, eram nerăbdător să întâlnesc o mică parte dintre prietenii despre care aveam veşti că vor fi prezenţi.
Din anunţul difuzat pe site-ul „Arta conversaţiei” şi din convorbirile operative cu doamna Elisabeta Gîlcescu, organizator şi sponsor unic al întregului eveniment, am aflat că sunt aproximativ două sute de invitaţi. Printre aceştia se numărau acei poeţi, mai mult ori mai puţin cunoscuţi, din ale căror creaţii s-a realizat antologia bilingvă, „Infinitul iubirii”, alături de cei care au participat la concursul de poezie „Sens, Sensibilitate” – in honorem Ileana Vulpescu. În plus, au fost invitaţi poeţi participanţi la expoziţia de carte, debutanţi, artişti plastici, prieteni, dar şi „personalităţi artistice şi literare, cadre didactice universitare, prieteni din alte grupuri virtuale, prietenii prietenilor noştri…”. Era pentru mine, precum bine conştientizaţi, ocazia unică de a cunoaşte oameni din alte cercuri în afara celor pe care le frecventez, dar şi împrejurarea în care puteam închega alte legături de prietenie, ceea ce s-a şi întâmplat, spre marea mea satisfacţie şi bucurie.
Traficul deosebit de intens la acea oră m-a pus în întârziere cu două-trei minute. Am intrat în Sala Mare de Conferinţe, „Mircea Eliade” a Bibliotecii Naţionale Române, din str. B-dul Unirii nr. 22, după ce am salutat şi îmbrăţişat câteva persoane pe care le recunoşteam ori de care eram recunoscut, în momentul deschiderii evenimentului aniversar-literar. Sala era plină, la capacitate. Doamna Ileana Vulpescu era deja aşezată pe scaunul său, în primul rând. Venise din spitalul în care se afla internată! Nu a putut admite să fie absentă, să-şi dezamăgească invitaţii, prietenii, cunoscuţii, fanii…
Era îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră. O rochie modestă, aşa cum au fost majoritatea articolelor sale de îmbrăcăminte purtate în toate etapele vieţii. Nu a fost niciodată adepta eleganţei. Moda nu s-a aflat printre priorităţile sale. A avut alte lucruri de făcut, alte acţiuni de întreprins, alte preocupări, toate valoroase, recunoscute imediat ori, în majoritate, mai târziu sau, poate, urmând a fi recunoscute cândva…
M-am aşezat emoţionat pe unul din cele două scaune libere, din primul rând, singurele descoperite. S-a spus că unul era rezervat pentru mine. Nu ştiu dacă aşa a fost şi nici nu are vreo relevanţă acest amănunt. Important era faptul că mă aflam la numai două scaune distanţă de doamna după care sufletul meu tânjea. Am privit-o deseori, fără să o deranjez, în special în timp ce fotografiam pe cei care declamau, cântau ori îşi prezentau un scurt discurs, potrivit programului alcătuit şi respectat. Evident, am fotografiat-o şi pe doamna Ileana Vulpescu, dar din lateral, discret, chiar dacă nu m-ar fi observat, absorbită fiind de programul prezentat. Asculta cu atenţie versuri şi melodii, aplauda cu mâinile sale micuţe şi fragile, privea cu ochi obosiţi, aproape lăcrimând, lăsând să i se citească pe faţă o gamă întreagă de trăiri şi impresii: mulţumire, apreciere, încântare, bucurie…
Am simţit-o cum trăieşte sensul cuvintelor, al unor versuri ce-i mergeau la inimă, al unor melodii. I-am citit pe faţă încântarea şi bucuria izvorâtă din cântecele interpretate cu suflet de Laurenţiu Cazan. Era ca o fetiţă cuminte, fericită că ascultă melodia preferată. Deşi oboseala o cuprindea vizibil, se ambiţiona să asculte totul cu mare atenţie
După aproape două ore şi jumătate de spectacol neîntrerupt s-a deplasat câţiva paşi, în faţa sălii, destul de greu, ajutată de braţele unui însoţitor permanent şi de bastonul ce părea că i-a rămas cel mai sigur sprijin al bătrâneţii. S-a adresat tuturor participanţilor, după ce i s-a cântat „Mulţi ani trăiască” şi a primit nenumărate buchete de flori, cu vocea sa blândă în care emoţia a pătruns firesc, omeneşte:
„Am optzeci şi unu de ani. Atâţia împlinesc în curând. Niciodată nu am visat să fiu astfel aniversată. Mă simt onorată că, după douăzeci şi trei de ani, un grup de poeţi şi-a ales ca emblemă numele unei cărţi de-ale mele. Am citit antologia pe care aţi făcut-o şi trebuie să vă spun că am găsit acolo o adevărată poezie, poezie care are sens, are idei, are sentimente, adică ceea ce cer eu de la o poezie.
Mi se pare semnificativ ca în această seară să petrecem la Biblioteca Naţională, ceea ce putem să considerăm că este o reuşită a vieţii intelectuale. Avem, în sfârşit, o Bibliotecă Naţională!
În încheiere, nu pot să vă spun decât, Doamne, ocroteşte-i pe români!“
A revenit pe scaunul său, demnă, aparent liniştită. Îi simţeam cu durere efortul de a-şi ascunde emoţia ce o cotropise, de a nu-şi lăsa ochii să lăcrimeze. O înţelegeam perfect şi mă minunam câtă forţă există în această femeie deosebită la vârsta înaintată pe care o precizase atât de senină. Am aşteptat să se îndepărteze cei ce mânuiau neobosiţi aparatele de fotografiat şi să fie eliberată de mulţimea buchetelor de flori. M-am ridicat şi m-am apropiat, şovăind, tulburat şi emoţionat, de doamna Ileana Vulpescu, pentru a-i spune mai mult decât am reuşit să o fac. Privirea sa blândă, plăcută, dar obosită, mi-a impus să vorbesc foarte puţin. Nici nu aş fi putut mai mult. Emoţia îmi uscase deja cerul gurii. Am şoptit de parcă doream să mă audă doar domnia sa: “Sărut mâinile! Eu vin de la Caracal, de lângă Craiova adolescenţei domniei voastre... Doresc să vă spun doar atât: La mulţi ani cu sănătate!”
Doamna Ileana Vulpescu m-a privit fugar, când m-am apropiat, aproape şters. Auzind de Craiova, faţa i s-a luminat pentru o clipă şi mi-a zâmbit şoptind: “Da, da...Mulţumesc!” M-am aplecat să-i sărut mâna şi, în această mişcare, i-am prins privirea. O luminiţă a strălucit în ochii săi. M-au privit cu o duioşie nemărginită, cu o blândeţe divină, cum numai în ochii mamei mele am văzut şi am simţit cândva. Au fost doar câteva clipe. Aş fi dorit să o îmbrăţişez, dar nu am reuşit ori nu am îndrăznit să fac pasul de care aveam nevoie. M-am retras fericit că i-am atins mâna, că i-am sărutat-o şi că doamna cuvântului, doamna artei conversaţiei, m-a primit şi m-a privit atât de frumos.
După doar un minut, în aplauzele asistenţei numeroase, doamna Ileana Vulpescu s-a retras. Pleca spre camera sa din spital. Se citea regretul pe chipul său senin, dar şi mulţumirea sufletească izvorâtă din căldura sinceră a privirilor ce o însoţeau. Câte oare alte persoane ar fi avut forţa să plece din spital pentru a fi împreună cu prietenii?! Câte alte persoane ar fi putut fi atât de senine şi de puternice în faţa emoţiilor create de tot ce se întâmplase în acea seară la Biblioteca Naţională? Câte alte persoane pot oferi atâta căldură sufletească, atâta dragoste, cu o atât de mare dăruire?
Numai Bunul Dumnezeu poate şti.



Marian Malciu
28 mai 2013

Ultimele zile de şcoală par cele mai lungi. Minutele par a nu se mai sfârşi, iar guralivul clopoţel devine salvatorul tuturor. E aşteptat cu înfrigurare şi primit cu urale de glasuri pline de veselie.

           Nu se neglijau orele ori temele de făcut, dar nu mai păreau interesante, deveniseră, ca din senin, plictisitoare. Plutea în aer un dor de libertate  şi pauzele erau prilej de a da drum liber viselor. În fiecare pauză, în curtea şcolii se formau mici grupuri în care se vorbea cu entuziasm despre vacanţă.  

           La şcoala în care Andrei era cunoscut ca cel mai bun elev la învăţătură din ciclul primar, pauza mare era momentul în care grupul cel mai numeros se năştea în jurul lui. Din cele patru clase de a patra, niciun alt coleg nu se bucura de aşa mare popularitate, deşi el nu făcea niciun efort în acest sens. Modest, politicos cu elevii mai mari ca el, cu fetele şi chiar cu colegii de clasă, Andrei se distingea prin felul în care ştia să se facă plăcut, astfel încât  să fie mereu înconjurat de copii. Chiar dacă nu purta haine de firmă aşa cum aveau câţiva colegi  care se mândreau nevoie mare, devenind  aroganţi şi obraznici, avea întotdeauna o ţinută impecabilă, aspect ce nu putea fi trecut cu vederea, mai ales, de fetele care îl priveau cu admiraţie.

           Într-una din aceste pauze ale ultimelor trei zile de şcoală, câteva dintre colegele băiatului îl asaltaseră insistând să le povestească ceva despre un munte pe care el îl văzuse în urmă cu un an, când a fost în Grecia împreună cu părinţii săi. Mai auziseră ele câteva frânturi din unele povestiri, dar nu le-au dat importanţă pentru că băiatul a preferat să vorbească mai mult cu băieţii. Acum, după ce una dintre ele descoperise multe date despre acest munte, celelalte au tăbărât pe el să le spună cum arăta acesta şi de ce era el aşa de mult căutat de oameni din mai multe ţări.

           - Andrei, spune-le şi lor ce ne-ai povestit nouă! l-a îndemnat Fănel, cel mai bun prieten al lui. Şi aşa ele nu au voie să meargă acolo niciodată…

           - Asta-i bună! a rostit Mihaela cu vocea ei de soprană. De ce crezi tu că n-o să-l văd? Am să-mi rog părinţii să renunţe la planul lor şi să mergem acolo. Şi aşa, am auzit că o excursie de câteva zile pe litoralul Bulgariei e mai reuşită şi mai ieftină decât o alta pe litoralul nostru. Poate că şi în Grecia e mai ieftin, nu?

           - Asta s-o crezi tu! a intervenit, oarecum iritat, Sandu. Litoralul nostru este frumos, dacă vrei să ştii. La Mamaia avem de toate, chiar şi gondolă! Când am fost eu la…  

           - Când ai fost tu…, las-o baltă! S-a întors Mihaela spre el, pusă pe harţă. Ai fost doar la Mamaia, că acolo au avut ai tăi bilete. N-ai mers până la Mangalia şi nici la Năvodari n-ai fost. Recunoşti?

           - Dar nu despre asta era vorba. Ce te bagi tu? a replicat Sandu întorcându-se cu spatele la Mihaela, abia salvându-şi laptele din paharul ce parcă-şi dorea să stropească picioarele Mihaelei, că tot începuseră să joace, parcă, hora pe loc.

           - Hei! Ce aveţi de împărţit, răilor? s-a răstit Laura la cei doi privindu-i nemulţumită. Ne-am strâns aici să-l ascultăm pe Andrei, nu pe voi. E clar?

           Au urmat câteva secunde de linişte şi, imediat, alte câteva zeci de secunde de hărmălaie. Fiecare dorea să spună ceva, susţinându-l vehement, dar fără argumente pe Sandu, pe de o parte, ori pe Mihaela, pe de altă parte, tot fără argumente. Vorbeau cu gura plină, fără să-şi dea seama, agitaţi din nimic. Andrei zâmbea şi privea liniştit la colegii săi. Ştia că se vor calma spiritele şi nu se va supăra nimeni. Îi cunoştea destul de bine pe toţi. N-a avut mult de aşteptat. Vocile înalte s-au stins şi mişcarea braţelor, ce se dorea a fi grăitoare şi convingătoare, a încetat ca din senin. Toate privirile s-au întors către el, îndemnându-l să vorbească.

           - Ştiţi ce? Eu cred că ar fi bine să povestească, mai întâi, Mariana… Să spună ce a aflat de pe internet despre acest munte. Apoi, eu voi povesti din ce am văzut acolo. Dacă va fi timp…

           - Nu este timp, gata cu pauza! a precizat Mariana bucuroasă că nu este nevoită să vorbească, muşcând veselă din covrigul neterminat.

           - A rămas doar un minut, fraţilor, a precizat Valentin, unul din cei mai liniştiţi băieţi ai clasei. Eu propun să rămânem după ore să ascultăm poveştile despre munte…

           - Nu în clasă. Să mergem pe băncile din parc pentru o jumătate de oră sau chiar o oră… Ce ziceţi? propuse Mihaela în momentul în care soneria anunţa sfârşitul pauzei.

           - Votăm în pauzăăă, copii! strigă Sandu puternic înainte de a porni în fugă spre clasă dornic, ca întotdeauna, să fie primul.

           Se auziră două-trei afirmaţii de aprobare, mai multe ţipete şi grupul se năpusti după cel ce luase startul atât de vijelios. Nu-l ajunse nimeni până la uşa clasei şi Sandu scoase un chiuit de bucurie ridicându-şi braţele în chip de învingător…

           Cele două ore de după pauză au fost, cel puţin în mintea acelor elevi, cele mai lungi din semestrul ce încheia anul şcolar. Sandu îşi furişa privirile spre banca a doua, asupra Mihaelei, ţintuind-o încruntat, încă supărat că l-a înfruntat în faţa grupului. „Hm! Da’ ce se crede ea? Că e cea mai deşteaptă? Ştie ea mai bine ca mine cum arată marea la Constanţa sau la Eforie? Fac prinsoare că nici n-a văzut tot litoralul, dar îi place să facă pe grozava…”

           În banca a treia din rândul de la fereastră era o linişte aparentă. Pe de o parte, Laura se minuna de modestia Marianei şi o privea cu coada ochiului: „Este formidabilă prietena mea! A citit atâtea şi nu se laudă niciodată… Mi-a spus doar mie şi lui Andrei, fără să intre în amănunte. Dacă citeau alte fete, măiculiţă, ce-ar fi fost la gura lor! Dar şi băieţii, sunt mai lăudăroşi… Mă mir că Sandu s-a abţinut. Mihaela merita să fie pusă la punct de data asta!”

           „Ce mă fac eu dacă mă încolţesc cu tot felul de chichiţe?” se întreba Mariana, roşie la faţă şi cu privirea aţintită pe caietul rămas deschis la o temă din primul semestru al anului parcurs. „În mod sigur mai sunt şi alţii care au citit, dar nu spun. Poate nu au înţeles ori nu au reţinut, dar când e vorba de garagaţă, sunt meşteri mari! Trebuie să vorbesc cu Andrei, mai întâi. Să nu vorbim despre aceleaşi aspecte. El a fost acolo, ştie mai bine. Eu doar am citit şi am văzut câteva poze, dar ce adânc m-au impresionat!”

           - Hai, Mariana! a strigat-o Laura din capul băncii. Îşi aruncase toate cărţile în ghiozdan şi era gata de plecare. Visezi sau dormi? N-ai auzit c-a sunat şi doamna a ieşit din clasă?

           - Ba…, cred că da, dar eram cu gândul departe… Cum s-a stabilit în pauza cealaltă? Ce s-a mai vorbit? întrebă Mariana, sforţându-se să se reculeagă.

           - Nu s-a mai vorbit nimic. Doar tu şi Andrei ne veţi povesti… S-a stabilit unde mergem. Hai! Acum, că, dacă aşteptăm să ne adunăm după ce ajungem acasă şi mâncăm, nici trei-patru nu se mai întorc…

           Nu le-a fost greu să ajungă grupul colegilor ce se deplasau în grabă spre parcul din apropiere. Erau doar două-trei sute de paşi. Nu chicoteau, ca de obicei, nu se alergau şi nici cu voce tare nu vorbeau. S-ar fi minunat părinţii lor să-i vadă cât de cuminţi erau, cât de corect foloseau trotuarul şi cât de atent s-au asigurat înainte de a traversa strada pe trecerea pentru pietoni. Odată ajunşi în parc, energiile au fost eliberate şi s-au deplasat în fugă spre un pâlc de bănci, ceva mai departe de cele ocupate de pensionari. Deja vorbeau aproape toţi şi, ca de obicei, şi-au dat câţiva ghionţi pentru a-şi asigura locul lângă colegul sau colega preferată.

           Andrei a cerut să se facă linişte. Ca într-un stup de albine ce se îndepărtează s-a liniştit larma celor aţâţaţi de curiozitate. Aşadar, când observă că grupul ce număra peste zece-doisprezece copii, adică ceva mai mult decât jumătate de clasă, se mai potolise, Andrei, ştergându-şi fruntea transpirată, înghiţi în sec şi spuse:

           - Sincer să fiu, nici nu ştiu ce anume să vă povestesc… Ar trebui mai mult timp, dar aţi hotărât cu toţii să nu stăm mai mult de o oră. Uite, eu aş zice să vorbească Mariana mai întâi. Să ne spună ce a aflat pe internet despre acel munte…

           - Cum se numeşte muntele acela şi.. în ce ţară este, că am înţeles că nu se află la noi, în România, îl întrerupse George, un băieţel mărunt, cel mai scund din clasă.

           - Muntele despre care doriţi să aflaţi câte ceva se numeşte…, se numeşte… Sfântul Munte Athos, îndrăzni Mariana să vorbească, oarecum nesigură, roşie la obraji şi cu privirea în pământ.

           - Cum? Sfântul? o întrerupse Sandu lungindu-şi gâtul ca pentru a o vedea mai bine pe fată ori pentru a o auzi. Un munte poate fi sfânt ca oamenii? continuă el privind-o sfidător de data aceasta.

           O linişte nefirească se aşternu peste grupul de copii. Parcă prevestea ceva rău şi, ca la un semn, toate privirile se îndreptară  spre Mariana, dar şi spre Sandu, dojenitoare. Calm, privindu-i pe toţi, pe rând, unul câte unul, Andrei făcu semn de liniştire cu mâna şi le vorbi rar, atent la formularea cuvintelor pe care le rostea.

           - Doresc să fim bine înţeleşi. Nu se poate povesti ceva serios în felul acesta. Nu este bine să întrerupem şirul… Întrebările, din curiozitate ori din lipsă de înţelegere, să vină la urmă. Adică, să se pună după ce vă povestim totul. Sunteţi de acord?

           - Daaaa! A venit răspunsul tuturor, la unison.

           - Mariana…, te rog frumos, spune tu ce ai văzut şi ai citit pe internet!

           Unii dintre cei prezenţi, se ruşinaseră şi erau pregătiţi să asculte cu privirile aţintite în iarba din jur. Ceilalţi, în special fetele şi Valentin, îşi întoarseră capul spre Mariana şi aşteptară ca aceasta să vorbească, arătându-şi curiozitatea şi hotărârea de a nu mai întrerupe prin încordarea cu care o priveau.

           - Muntele Athos… are această denumire, ce vi se pare, poate, nefirească, încă din vremuri trecute de mult. Este vorba de sute de ani. De fapt, nu este vorba numai de un munte, ci de un stat, o ţară anume, ca să înţelegem lucrurile bine. Face parte din Grecia, fiind situată pe teritoriul acestei ţări, dar are o formă de organizare specifică, unică. Este un fel de republică în care trăiesc numai călugări şi preoţi…

           - Din acest motiv este organizată altfel ca restul Greciei, interveni Andrei, imediat ce observă câteva guri gata-gata să se deschidă pentru a întreba ceva. Te rog, continuă! se adresă imediat Marianei, încurajând-o şi cu privirea, astfel că fata îşi reluă povestirea cu mai mult curaj.

           - Din pozele pe care le-am văzut şi din articolele citite, am înţeles că Sfântul Munte Athos este o peninsulă a Greciei, aflată în Marea Egee. Toată peninsula este străbătută de o culme muntoasă acoperită de păduri. În unele scrieri se spune că ar avea o lungime de vreo 30 de kilometri, în altele se arată că se întinde pe 60 de kilometri, în timp ce lăţimea ar fi, după toate scrierile, cuprinsă între 10 şi 12 kilometri. Pe acest munte s-au construit mănăstiri încă din primele sute de ani de după Hristos. De fapt, mai întâi au fost acolo călugări singuratici, adică pustnici… Şi-au făcut locaşuri numite mănăstiri, pe munte până sus, aproape de vârf, a cărui înălţime atinge 2.000 de metri (n.a. Vârful Athon este înalt de 2.030 metri), pe stânci, prin peşteri, prin păduri. Acolo trăiau şi se rugau. Se hrăneau cu ce puteau, cam aşa cum ne-a povestit la „Religie” părintele despre Sfântul Ioan Botezătorul. Cu timpul şi-au construit chilii şi bisericuţe. Acum sunt mănăstiri mari şi multe biserici, dar au mai rămas şi monahi în grupuri mici ori singuratici…    

           - … Adică… ce sunt aceştia, monahii? întrerupse George povestirea, deşi, aşa cum se observa, era aşa de atent, încât făcea impresia că înghite cuvintele Marianei.

           - Cum adică? interveni Mihaela, plină de importanţă. Monahii sunt călugării despre care vorbeşte Mariana. Ei sunt pustnicii, poftim! Asta, aşa, să fie pe înţelesul tău…

           Mariana încetă să vorbească şi-l privi rugătoare pe Andrei, dar şi colegul ei tăcu, privind în pământ. Părea neputincios în clipa aceea, dar după mai puţin de un minut îşi ridică ochii şi privi în jur, la stânga şi la dreapta sa, cuprinzând toţi copiii, care se liniştiră pe rând. În tăcerea instaurată, calm, el făcu semn Marianei să continue povestirea. Fata a clipit a înţelegere şi, destul de timidă,a început să vorbească încet, ca pentru ea, astfel că toţi ceilalţi păstrară o linişte exemplară, dornici să audă tot, să nu scape nimic.

           - Cum spuneam, primii pustnici ori sihaştri, cum se mai numesc, au debarcat aici cam după anul 100. Au venit din Asia mică, pe timpul Sfântului Evanghelist Ioan, cel care a fost acolo cu Fecioara Maria… Trebuie să vă mai spun că acest munte, Athos, era cunoscut, încă din antichitate, la fel de bine ca şi Olimpul, acel munte al zeilor… Vă amintiţi de legendele Olimpului! Athosul şi Olimpul erau despărţiţi de Marea Egee, dar între ei se aflau, ca şi acum, multe insule. Şi Muntele Athos este foarte cunoscut prin legende sale, nenumărate fiind acestea. El era locuit de păgâni în acele vremuri, nu de creştini…

           - Este normal să fi fost păgâni, interveni Laura. Creştinii au apărut după Hristos, adică… după Învierea Lui. Iisus Hristos a trimis apostolii să creştineze lumea, nu?

           N-a răspuns nimeni. Erau surprinşi de intrarea Laurei în discuţie şi, mai ales, de siguranţa cu care vorbea. Au întors privirile spre Andrei şi Mariana, semn că erau curioşi să asculte mai departe.

           - Aşa s-a întâmplat, după cum a zis Laura, şi-a reluat Mariana povestirea. Vă întrebaţi ce legătură are Muntele Athos cu Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos. În vremea aceea, pe Muntele Athos şi nu numai, se înmulţise numărul păgânilor, iar Apostolii mergeau în aceste ţinuturi să creştineze păgânii în numele Lui Dumnezeu.

           Ati auzit de Cipru? E o insulă vecină cu Muntele Athos , unde în acele vremuri de care vă povestesc, locuia episcopul  Lazăr.

           Lazăr o chemase pe Fecioara Maria ca să-l vadă şi să-l binecuvânteze şi, mai ales, să convingă păgânii să se creştineze. Când corabia cu care călătorea Fecioara şi trei dintre apostolii pe care Iisus îi trimisese să o însoţească pe Maica Sa, ajunse în apropiere de Cipru, se iscă o furtună  care-i schimbă direcţia de mers, aşa încât, s-au trezit pe ţărmul de unde începea Muntele Athos.



P.S.

Aţi lecturat prima parte a unei povestiri inclusă în volumul CAPTIV PE TĂRÂMUL COPILĂRIEI. Pe curând, vă voi oferi a doua parte. Volumul a fost prezentat de poetul Emilian MARCU, în ziua de 15 iulie la Centrul Cultural Ruginoasa, Iaşi, bucurându-se de un real succes. În ziua de 24 iulie, va fi lansat la Piatra Neamţ, unde ASOCIAŢIA UNIVERSUL PRIETENIEI, sub egida căreia este publicat volumul, organizează Tabăra de creaţie şi recreaţie "Piatra Neamţ - Locul de unde răsare bucuria". Vă aşteptăm - în acea zi, orele 17,OO - la sediul Bibliotecii Judeţene G.T. Kirileanu, Neamţ!

Vă amintiţi de la Religie că păgânii se închinau la idoli şi, cum pe Muntele Athos vieţuiau păgânii, muntele era împânzit de idoli. În acel timp s-a întâmplat o minune. Toţi idolii ridicaţi de păgâni pe munte s-au prăbuşit cu faţa la pământ, sfărâmându-se în sute şi mii de bucăţi. A rămas întreg doar unul, cel din vârful Athon, pe nume Apolon. Acest idol a răcnit puternic, să fie auzit pe tot muntele, strigând la oameni – bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni – să alerge degrabă la ţărmul unde acostase Fecioara Maria, pentru a o întâmpina. El a grăit, deşi era idol, precizând în cuvinte că este „Maica Marelui Împărat şi adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos!” După ce a zis aceste cuvinte, idolul Apolon a căzut de pe vârful muntelui şi s-a prăbuşit împreună cu diavolul care locuia în el. În cădere se spune că a sfărâmat întreaga coamă a muntelui până s-a prăbuşit în adâncurile mării…
Auzind cuvintele marelui idol, toată populaţia a coborât şi s-a dus la limanul unde aştepta Fecioara Maria pe corabie. Acolo au întâmpinat-o cu mic cu mare şi i s-au închinat, numind-o: „Prea sfântă stăpână, Maica pururi fecioară” şi au întrebat-o cum l-a născut pe Iisus. Maica Maria a dezvăluit tainele Fiului său, după care i-a învăţat să creadă şi să se boteze în numele Lui. Toată populaţia de acolo a şi făcut asta, adică s-a creştinat…
Cam atât am reţinut eu…
Sunt mai multe amănunte aici, dar mai sunt şi alte legende în care se vorbeşte cum a apărat Fecioara Maria muntele Athos de năvălitori de tot felul, şi-a încheiat Mariana povestirea, plecându-şi privirea sfioasă şi vizibil obosită.
Ceilalţi copii încă o priveau în tăcere. La întâmplarea povestită se apropiaseră unii de alţii, involuntar, pe nesimţite, astfel că formaseră un cerc strâns de trupuri în jurul Marianei şi al lui Andrei. Erau impresionaţi. În ochii câtorva se citea chiar o uşoară spaimă. Andrei înţelese starea prin care treceau aceştia. Zâmbi imperceptibil şi îşi aminti că şi el trecuse prin această stare de teamă şi nelinişte, înainte de a merge pe Muntele Athos, când îi povestise tatăl său aceeaşi legendă şi multe altele. Se ridică de pe bancă cu mişcări încete, îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi începu să le vorbească.
- Foarte frumos a relatat Mariana aceste secvenţe citite. Să ştiţi că este foarte adevărat...
Am fost acolo şi am mers pe acel munte. Mi-a fost uşor să înţeleg o parte din istoria locurilor. Îmi povestise tata şi mi-a dat să citesc multe pagini din ceea ce s-a scris despre viaţa de acolo. Aş vrea să adaug câteva date ce mi-au rămas proaspete în memorie... Muntele acesta  are o istorie tare interesantă. Acum, la vremea când vă povestesc, muntele e plin de aşezări mănăstireşti, însă istoria acestor aşezări creştine datează de la anul 400, pe vremea împăratului Teodosie. Doar că aceste mănăstiri au fost în timp pustiite de hoardele năvălitorilor.
Petru Athonitul, plecat de la Roma din porunca Maicii Domnului apărută în visul lui, a gasit muntele pustiu. El s-a adăpostit într-o peşteră întunecoasă plină cu tot felul de târâtoare otrăvitoare, pe care le-a dat afară cu rugăciunea sa, fără luptă sau foc ori altceva. El s-a hrănit cu ierburile ce creşteau în apropierea peşterii. Mai târziu a primit hrană cerească, o dată la 40 de zile, adusă de îngerul Slavei…
Aproape de anul 900 (n.a.867) a debarcat Ioan Colibaşul, recunoscut de oameni pentru sfinţenia vieţii sale. L-au urmat, în scurt timp, mulţi oameni hotărâţi să ducă o viaţă prin post şi rugăciune, zi şi noapte. Aşa a fost populat muntele. Acestui Ion Colibaşul şi urmaşilor săi i-a dăruit muntele împăratul Bizanţului, Vasile Macedon (867-886). Din acel moment muntele s-a numit Sfântul Munte. Prima mare mănăstire a întemeiat-o Atanasie din Trapezunda, în jurul anului 963 şi s-a numit Lavra, aşa cum şi astăzi este cunoscută. Ea este cea mai mare în rang dintre cele douăzeci existente pe Muntele Sfânt.        
Am văzut mănăstiri foarte vechi. Aproape toate aveau ziduri puternice de apărare. Acestea erau prevăzute cu creneluri şi ferestre înguste...
- Creneluri? De cine să se apere călugării? Că doar nu atacă nimeni bisericile, nu? întrebă George, colegul cel mai curios din clasă.
- Au fost atacaţi adeseori de piraţi, răspunde Andrei. În vremurile acelea erau foarte mulţi prin mările din zonă, inclusiv pe Marea Egee. Ei atacau şi le jefuiau bisericile şi depozitele de alimente. Apoi, au fost năvălitori barbari, de genul celor care au pustiit primele mănăstiri, după care au atacat turcii cu mare forţă. Aceştia erau şi sunt de altă credinţă...
Turcii furau tot ce era de aur şi distrugeau bisericile. Ei au ocupat Muntele Sfânt câteva sute de ani, vreo cinci, dacă nu mă înşel. Au sărit în ajutor şi domnii Ţărilor Româneşti din acele vremuri... Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazu, Brâncoveanu, Ţepeş, Lăpuşneanu şi... toţi, de fapt. Ştefan cel Mare a construit şi un port acolo. A reparat multe biserici şi a construit altele noi... În afară de ei au dat ajutoare în bani foarte mulţi boieri şi familii înstărite...
- Păi, ce făceau călugării cu banii?
              N-aveau ce mânca acolo? Îndrăzni Laura să întrebe ducându-şi mâna la gură.
Era convinsă că a pus o întrebare fără sens, dar se pare că şi alţi copii s-au gândit la asta. Altfel, nu era aşa linişte şi nici apostrofările n-ar fi lipsit. Andrei a lămurit şi acest aspect, în stilul său liniştitor.
- Banii îi dădeau turcilor ca un fel de impozit, de bir, să fie lăsaţi în pace... Aveau ce mânca. Muntele avea bogăţie mare: animale, pomi fructiferi, plante şi apă. Acolo sunt livezi întinse de măslini, portocali, lămâi. Am văzut şi nuci, peri, multă viţă-de-vie, smochini...
Când am fost eu, în fiecare seară am mâncat la altă mănăstire. La fel şi dimineaţa. Să ştiţi că întotdeauna mi-a rămas mâncare pe masă. Era multă şi bună. Am avut lapte dulce fierbinte, lapte prins, ouă fierte, măsline, fructe de toate felurile, orez, ciorbă de fasole, tocăniţă de legume etc. Carnea este interzisă. În plus, ceva neobişnuit după părerea mea, am băut apă din mai multe izvoare de apă dulce. Da, există multe acolo, deşi, e normal să ne mirăm, tot pământul acela, întreaga peninsulă, este înconjurată de apă sărată, apă de mare şi mă aşteptam să beau apă sărată. Unele din ele sunt izvorâte chiar din voia Sfintei Fecioare Maria. Călugării mi-au povestit cum au apărut aceste izvoare cu apă dulce. Făcea un semn şi apa izvora. Doar spunea să curgă apă şi imediat aceasta apărea din piatra muntelui...
Sunt minuni, sunt reale, nu sunt povestiri lipsite de adevăr. Ştiţi că în zona aceea a Greciei, climatul este meditarenean, adică mult mai cald ca cel de la noi, dar nu v-aţi închipuit niciodată că pe acest Munte Sfânt sunt toate anotimpurile în acelaşi timp! Când am fost la unul din schiturile româneşti, am văzut pentru prima oară acest fenomen miraculos. Este vorba de schitul “Sfântul Dimitrie” sau Lacu. Eram pe drum, la intrarea în această aşezare. Când am ajuns acolo am văzut flori, inclusiv zambile şi narcise, ca la noi, la începutul primăverii, lângă zidurile de intrare şi în curtea amenajată la adăpostul lor. Am observat mai multe feluri de flori şi iarbă verde, abundentă, pe întreaga vale, cât cuprindeam cu ochii. Am văzut pomi înfloriţi şi, mai sus, pe munte, copacii arătau ca în toiul verii. Apoi, mergând cu privirea mai sus, am văzut copaci cu frunzele veştede ori căzute, ca toamna. Şi asta la o distanţă nu prea mare de locul unde mă aflam. Nu-mi venea să cred!!   Doar coniferele erau verzi. Ei bine, nu-mi venea să cred, când, mai sus, am văzut vârful muntelui acoperit de zăpadă. Era foarte aproape. Cred că doar două masive, două culmi muntoase erau până la el. Aşadar, într-un spaţiu nu prea întins,  convieţuiau în bună pace toate cele patru anotimpuri. Ce ziceţi de asta?
Ce să vă mai povestesc? Am văzut călugări în biserică şi în sălile în care mănâncă... Au o denumire anume, dar... în clipa asta nu-mi amintesc. Cred că trapeză. Nu mă credeţi, dar vă spun, pe cuvântul meu, că nu se aude o vorbă. Ei nici cu pelerinii nu vorbesc. Fiecare pleacă apoi la treaba lui după ce se termină slujba ori după ce mănâncă. În tăcere. Unii îngrijesc grădinile. Nu vorbesc, se roagă tot timpul.
- Chiar aşa? Nu pot să cred. Cum comunică? Doar nu sunt surdomuţi! exclamă Valentin care nu scosese o vorbă până în acel moment.
- La unele mănăstiri vorbeşte stareţul cu pelerinii. La primirea lor şi după predică, în biserică. În lipsa stareţului mănăstirii, vorbeşte purtătorul de cuvânt, care le spune programul şi unde sunt cazaţi dacă rămân noaptea acolo. În rest, fiecare călugăr a primit de la începuturi sarcini. Fiecăruia îi dă după priceperea lui. Unii se pricep la tăiat lemne, alţii la livezi sau la grădina de legume, alţii la lucrări de zidărie sau tâmplărie, alţii la administrarea clădirilor mănăstirii, alţii la bucătărie, la prepararea fructelor, zarzavaturilor, murăturilor şi aşa mai departe. Lucrează şi în tot acest timp se roagă...
- În ce limbă fac rugăciuni şi cântări? Ai zis că sunt din mai multe părţi, interveni Mihaela, ridicându-şi sprâncenele plină de importanţă.
- Majoritatea sunt greci. Este normal. Muntele este pe teritoriul Greciei. Folosec limba lor. Şi ei sunt creştini ortodocşi ca şi noi. Sunt şi români, la două schituri, apoi sunt ruşi şi sârbi... Poate că mai sunt şi alţii, dar atâta îmi amintesc eu. În total sunt cu puţin peste 1.500 sau 1.600 de călugări... Când sunt în chiliile lor ori în locurile alese de cei singuri, rugăciunile le fac în gând. Lucrează şi se roagă. Rugăciunea lui Iisus este permanentă în ei. Aşa s-au obişnuit. În biserică toţi ascultă, intervin la cântări după regulile lor, fac metanii, se închină... Aşa este viaţa lor toată ziua şi aproape toată noaptea...
- Bine, am înţeles totul, dar... nu ai povestit despre femeile călugăriţe sau maici, cum se numesc, a îndrăznit Sandu să vorbească, profitând de momentul de tăcere în care Andrei se gândea ce să mai povestească.
- Femei? Nu, nu sunt femei acolo. Pe Sfântul Munte nu are voie să pătrundă nicio femeie. Fecioara Maria, atunci când a primit-o populaţia peninsulei şi i s-a închinat, le-a vorbit cu mare hotărâre, cam aşa: “Acest loc a fost destinat să-mi fie mie de către Fiul meu , Dumnezeul tuturor. Pe acest munte voi trimite bărbaţi din toată lumea. Voi nu veţi mai rămâne mult timp aici. Acei bărbaţi vor trăi aici ca îngerii, în mare curăţie şi în rugăciune, după chipul îngerilor”.
- Păi, cum vine asta? se întrebă cu voce tare Mihaela. Călugăria asta este o meserie? Dau examen sau... cum îi trimite Fecioara Maria aici?
- ... Mă depăşeşte această treabă, răspunse Andrei, puţin încurcat, dar ar fi un răspuns, continuă el după o foarte scurtă pauză.... Am înţeles de la tata şi de acolo, după predica ţinută de un preot român, că este foarte greu să duci o viaţă monahală. Nu este vorba de o meserie. Călugării sunt acei oameni care au ales din proprie dorinţă felul acesta de viaţă. Este dorinţa omului. Este ca o chemare din inimă..., este o chemare dumnezeiască şi numai Dumnezeu le dă forţa să plece pe această cale. Gândiţi-vă că ei renunţă la familie. Lasă toate rudele şi prietenii şi pleacă în singurătate. Toată viaţa lor va fi doar post şi rugăciune. Renunţă la distracţii, la haine frumoase şi la podoabe. Au doar rasa aceea neagră şi hainele acelea de pe ei, cam ca preoţii pe care i-aţi văzut, dar mai sărăcăcioase...
- ... Dar de ce şi... pentru ce se roagă ei toţi, aşa, fără încetare, cum spuneai tu? veni întrebarea lui George, care părea că este aşteptată şi de alţi copii.
- Aceşti monahi şi cei de pretutindenea, au poruncă de la Domnul nostru Iisus Hristos de a se ruga neîncetat, dragi copii, se auzi vocea plăcută a doamnei Maria Pavelescu, învăţătoarea copiilor. Prin rugăciunile lor se cere, în primul rând, iertarea de la Dumnezeu. Se cere să ne dea putere nouă, tuturor oamenilor, să putem face faţă răutăţii din noi şi a celei din lume şi să le putem înlătura. În plus, foarte important, se roagă pentru iertarea vrăjmaşilor de orice fel şi înlăturarea răului produs de aceştia. Se fac rugăciuni pentru sănătatea omenirii, pentru pace în lume, pentru viaţă frumoasă lipsită de minciună...
Am ascultat ultima parte a povestirii, continuă doamna Pavelescu să le vorbească, privindu-le cu dragoste chipurile şi ochii în care încă se mai păstra emoţia provocată de prezenţa ei nebănuită. Mă minunez şi eu de cuminţenia voastră. Te felicit, Andrei! Foarte frumos ai vorbit şi apreciez mult cunoştinţele tale şi seriozitatea manifestată.
Am venit puţin speriată, să ştiţi. Am primit vreo două-trei telefoane de la unii părinţi neliniştiţi... Corect era să le spuneţi că mai aveţi... activităţi şcolare peste program.
Gata pentru azi! Mergeţi cuminţi la casele voastre. Eu vă mulţumesc pentru felul organizat în care aţi venit şi aţi discutat! Şi... nu uitaţi! Este bine să luaţi aminte! Ce frumos este să îndreptaţi un gând frumos în rugăciunea voastră zilnică pentru cei dragi, pentru cei în suferinţă, pentru cei ce sunt în nevoi. Lumea ar deveni mai bună!
La revedere, dragii mei!

Autor:
Marian MALCIU
- Slatina, Olt -

Am primit şi am descifrat
gândul tău.
Am mângâiat acel gând,
deşi m-a îmbrăţişat
cu răceala
pe care nu-mi place
s-o simt,
dar pe care
o îndrăgesc,
fiind de la tine
pornit.

Am plecat imediat,
după gând de răspuns
ce cald ţi-am trimis
pentru a-ţi da de ştire
că sunt lângă tine,
că sunt cu tine,
pentru a-ţi spune
că urmează
să fiu cu totul al tău
şi în tot ce însemni tu,
femeie iubită,
pentru a mă putea
mângâia,
pentru a mă îmbrăţişa
şi strânge sălbatic,
apăsându-ţi puternic
pleoapele
ca să nu-ţi observ
mărgăritarele fierbinţi,
ce sub ele se zbat,
pentru a te pierde
în iubire,
făcându-mă prizonier
al coapselor tale
fremătând
de dorinţă şi dor...

Te necăjesc uneori
puţin, doar puţin,
atât cât doresc
să te-nfierbânţi,
să putem lua joaca
de la-nceput,
s-o repetăm
mai dornici
de iubire
ca oricând
şi tu să mă-ncânţi…

Ştiu că mă priveşti
şi mă alinţi
ca pe un copil
şi am simţit,
adeseori,
grija maternă
pentru copilul
din mine,
ce se manifestă
năbădăios
în acele dulci
momente
de iubire
în care uităm
că existăm ,
uităm chiar de noi
şi plutim,
plutim uşor,
îndreptându-ne
spre o lume
necunoscută,
dar plină
de muzică
şi lumină,
plină
de flori
şi de alb...

Tu mă creezi
din fragmente
pe care
să le împrăştii
prin tine,
să mă poţi simţi
cu fiecare
părticică
a trupului
şi să fiu prezent
în toate
trăirile tale,
pe când eu,
eu,
mai lacom ca tine,
te-am adunat
din visele mele,
din cascadele de râs
ce se prăvăleau
pe văile pline
de iarbă verde
cu miros
din trupul tău
şi din păr
despletit,
lăsat
să-ţi acopere
faţa
şi genele lungi,
ce-ţi ascund
crâmpeie de cer,
să nu le văd
strălucirea
de bucurie
şi chemarea
timidă,
plină de dorinţă
feciorelnică...

Tu nu ai nevoie
de trepte
pentru a urca
ori a coborî
către mine.
Eu nu sunt
mai înalt
ori mai scund
decât tine
şi nu strălucesc
niciodată
mai mult…

Lasă-ţi mâinile
să mă cuprindă
sălbatic,
să se caţere
lianele tale
pe trunchiul
încă verde,
ce te primeşte
şi te-ncătuşează
protector
cu ramurile-i pline
de dragoste
ascunsă-n frunzişul des
şi-n tăcutele
cuvinte
ce dau liber
ochilor
şi buzelor
să-şi exprime
bucuria
de a te admira,
de a te atinge
în cele mai
năvalnice porniri
de amor
descătuşat.

Lasă-ţi vioara
trupului mlădios
să primească
lunecarea
arcuşului întins,
să vibreze
şi să anunţe
păsările cerului
cât de mult
doreşti
şi cât de dulce
iubeşti!

Ştiu ce este
în sufletul tău,
când taci
şi când vorbeşti.
Ştiu ce este
în inima ta
când te privesc
şi când dorm,
când sunt
lângă tine
ori departe
de tine…
Ştiu cum tresari
la primele şoapte
prin care te chem.
Ştiu când mă visezi...

Sunt lângă tine
mereu.
Sunt şi când mă aflu
departe.
Gândul meu
este veşnicul
prizonier
al gândului tău
şi folosesc,
împreună,
aceleaşi căi,
intersectându-se
de zeci de ori
în fiecare zi
şi noapte.

Cheamă-mă,
iubito!
Cheamă-mă
în orice clipă
şi voi veni
la tine!
Cheamă-mă!

Nici nu ştiu cum aş putea numi rândurile care urmează, pentru că ele nu se încadrează în nici un fel de tipare, pur şi simplu încearcă să transmită impresii şi stări create de lecturarea unui volum sensibil, de un lirism marcat de sentimente cu rădăcini puternice în sufletul unui om care suferă o pierdere imensă: plecarea pe tărâmul îngerilor a celei mai dragi dintre cele dragi, soţia iubită. Nu e chiar facilă o astfel de incursiune într-o lume mărginită pe toate părţile de lacrimi: amintiri, nostalgii, melancolii, dor nesfârşit, regrete, toate distilate într-un suflet plin de sensibilitate şi redate magistral în versuri. Oare dacă le numesc “MĂRGĂRITARE LIRICE” greşesc? Eu am convingerea că nu, pentru că ele sunt mărgăritare care vindecă sau, mai bine zis, alină durerea, si nu orice fel de durere, ci aceea interioară, aceea a cărei greutate o putem duce toată viaţa şi căreia nu-i găsim nicidecum leacul…

De aceea, cer permisiunea semnatarului acestui volum şi dumneavoastră, cititorilor, ca rândurile ce vor urma să se abată de la tiparele clasice ale acestui gen de scriere, pentru că voi aşterne pe hârtie doar ceea ce am simţit lecturând un curcubeu liric ale cărui culori se regăsesc din plin în aura ce străjuieşte imaginea autorului lor.

Marian Malciu nu este numai un scriitor prolific, în fiinţa lui şi-a găsit loc de cinste un OM de o modestie proverbială, având talentul să te cucerească prin ceea ce transmite prin creaţiile lucrate atent şi prin felul său de a fi: întotdeauna o prezenţă plăcută, plină de haz, chiar dacă uneori hazul se face de necaz, un prieten desăvârşit şi un umăr pe care poţi să-ţi aşezi, la nevoie, întreg bagajul de bucurii sau necazuri, pentru că are darul de a le înţelege şi a te sfătui cum numai el ştie. Şi vă spun în cunoştinţă de cauză, pentru că am avut privilegiul să îl cunosc încă din anul 2009, când a răspuns fără reţineri “nebuniei” mele de a organiza o tabără de creaţie literară la Băile Felix unde s-a dovedit a fi foarte activ, însufleţind cu binecunoscutu-i spirit întreaga comunitate literară prezentă.

Debutează pe tărâmul cuvântului scris cu volumul de proză scurtă “Femeia, eterna iubire” (2008), urmat de trei romane - “Ispita” (2009), “Chemarea destinului” (2010) şi “Urme de dragoste” (2011); ne bucură în 2012 cu o carte minunată despre nordul Moldovei – “Dor de Bucovina” şi de curând, apropiindu-se de sufletul copiilor tipăreşte volumul de povestiri “Captiv pe tărâmul copilăriei” (2013), ca apoi să adune gânduri-rânduri versificate într-o carte dedicată “Celei ce nu mai este”, Leliei,  soţiei sale dragi, plecată în eternitate de ani buni, dar rămasă mereu vie în sufletul autorului. Amintind despre activitatea scriitoricească a lui Marian Malciu, să nu uităm, însă, nici de publicistică sau de critica literară, genuri pe care le abordează dezinvolt, cu originalitatea-i recunoscută, pivotate de acel “ceva” care nu te lasă să te dezlipeşti cu una, cu două de lectură: atractivitatea!

Dar să pătrundem în universul poeziei al cărei suflu parcă ar vrea s-o readucă printre noi pe cea care, din păcate, astăzi “nu mai este”… Cine, oare, nu a trecut măcar o dată în viaţă prin momentul despărţirii definitive de cineva drag, fie părinte, soţ sau soţie, persoane apropiate? Durerea naşte o altfel de durere pe care o simţim felurit, fiecare după aluatul din care este plămădit. Dar din fire de durere şi suferinţă se ţes cele mai profunde pânze de vers, nu-i aşa?

Din chiar motto-ul de care s-a folosit Marian Malciu pe frontalul volumului, putem intui cu uşurinţă ceea ce urmează a ni se înfăţişa: gânduri-rânduri în care s-au îmbrăţişat rimat amintiri, suferinţe, tristeţi, dorinţe, melancolii, sentimente care domină şi pe care, după cum spune şi Heine, autorul urmează să le “împodobească frumos”, cu trăirile emanate de vulcanul ce-şi aruncă lava-n scânteieri de cuvinte, curgând melodios spre sufletul cititorului.

Cu răbufniri poetice de factură bacoviană în fundal, poezia care dă şi titlul volumului de faţă derulează imaginea “Celei ce nu mai este” în filmul trecerii ei prin viaţa autorului, lăsându-şi vizibil amprenta în existenţa acestuia: “Privesc cum picuri năvălesc/ din înălţimea plumburie/ pe ramuri care se-oglindesc/ în geam, născând melancolie.../ Atunci îmi amintesc de tine/ şi numele-ţi şoptesc cu dor…] Când te-ai născut erai curată,/ tu, floare-n câmpul plin de flori,/ şi te-ai păstrat imaculată/ printre atâtea vii culori…(...] Când dimineţi zvâcneau din mare/ erai prezentă prin verdeaţă,/ desculţă-n rouă, pe răcoare / superbu-ţi trup purtând semeaţă…(...] Zâmbind, tu luminai o cale/ şi ape unda-şi oglindeau/ în ochi de-agate şi opale/ ce toate fetele-şi doreau. ”Sarabanda amintirilor este însă întreruptă de conştientizarea dureroasei realităţi şi un amestec de visare şi dorinţă se perindă pe “ecranul” flancat de regrete; dar finalul rămâne încadrat în acelaşi registru… ”Şi nu pot să-mi opresc suspine/ şi nici nu pot să nu gândesc/ că bine-ar fi să fii cu mine/ să pot din nou să te iubesc.”

Dar câte frământări şi gânduri nu străjuiesc neclintite cugetul poetului pe parcursul succesiunii de creaţii lirice care te captivează şi în acelaşi timp te transpun în lumea celui rămas, atunci când conştientizează lipsa celei dragi şi “strigă” cu disperare: “Te-am pierdut”: “Am pierdut strălucirea soarelui!/ Iar liniştea ce-mplinise cu greu,/ în inima-mi plânsă şi tristă,/ un vis de o viaţă de om/ a-nceput să-şi destrame năframa.../ Şi totul se stinge de-acum,/ precum stinse din viaţă/ sunt frunzele toamna...”. Folosind repetiţia cu măiestrie, Marian Malciu subliniază rolul pe care Ea, Lelia, l-a avut în viaţa trăită frumos alături de cel pe care l-a înconjurat cu dragoste, pe care l-a respectat şi l-a iubit şi, mai presus de toate, i-a dăruit doi copii minunaţi. Sigur, această pierdere generează stări de nelinişte, confuzie, dezechilibre create de un gol imens: “Nu-mi regăsesc echilibrul/ şi bâjbâi în mersu-mi nesigur/ pe-nguste poteci, lipsite de soare,/ ori umed drumeag pe care merg singur...”, încercând zadarnic să se refugieze tot într-o formă de suferinţă mascată - în oarecare măsură, uitarea!

Fireşte, nu este simplu de trecut peste astfel de trăiri; aşa cum spune poetul: “Când tu nu eşti/ văpaia soarelui/ păleşte,/ searbăda-mi trăire/ pare ca n-are sens/ ori calea nu-şi găseşte…[...] Când tu nu eşti/ se trec şi florile,/ le bate/ frunza vântul pe alei” (“Când tu nu eşti”) şi gândurile se-mpleticesc pe cărările sufletului în ghirlande de dorinţe care îşi aşteaptă, parcă, împlinirea: “Aş vrea să te-nsoţesc/  în noapte/ şi visul tău să fie lung,/ doar eu să îţi vorbesc/ în şoapte/ şi-n somnul tău/ adânc/ doar eu/ să mai pătrund! (“Aş vrea”). Dar visul se destramă în franjurii unei realităţi sculptate în sarea lacrimii ascunse: “Unde eşti,/ ce dor de ducă/ te-ameţeşte şi te-mbie?/ Eşti doar un vis/ sau o nălucă/ ce îmi provoacă insomnie? (“Unde eşti?”) şi căutarea nu conteneşte: “Te caut/ urmând a ta chemare/ ce am primit în vis/ trecându-mi paşii/ prin roua dimineţii/ ce buze-ţi frăgezea/ în aşteptarea/ sărutului / sublim...” (“Te caut”).
Şi chiar dacă realitatea este dură, autorul, conştientizând că drumul pe care a plecat draga lui este fără întoarcere, continuă să ţeasă vise, dă de frâu liber închipuirii, după cum spun atât de frumos versurile următoare: “De-ai fi o mică orhidee/ ori trandafir/ cu lacrima de rouă/ în palma-mi strânsă/ te-aş prinde blând/ ca firava-ţi tulpină/ durere să nu simtă/ când eu te smulg/ să nu rămână plânsă...” (“De-ai fi…”), încăpăţânându-se să spere că într-o zi… ”Eu trupul ţi-l dezmierd în taină/ Necunoscut, fermecător,/ Descoperindu-l pur sub haină/ Cum freamătă cuprins de dor.// Te simt şi te cunosc, cu gândul/ Te recunosc cu ochii-nchişi/ Să pot, la Domnul vin, rugându-l,/ Să te admir cu ei deschişi!” (“Să pot…”); dorul doare, apasă, striveşte gândul şi închipuirile curg… „Când am simţit/ sărutarea-ţi/ pe păru-mi cărunt/ m-am întors / să te îmbrăţişez/ dar nu te-am văzut.../ am întins mâna/ sub crengile plecate/ s-adun în pumn/ atâţia picuri reci/ cât să-mi fac oglindă/ şi-n ea să te sărut...”; însă, concluzia este dură: nu a fost altceva decât o „Himeră”...
Zadarnic încearcă poetul să-şi găsească liniştea, zadarnic înalţă „Rugăciune” spre tot şi toate: „Tu, vis al nopţilor de vară/ ce-mi legeni somnul agitat,/ tu, astru drag al nopţilor senine/ ce veşnic fost-ai nemişcat/ şi tu, albastră mare/ cu valul înspumat/ cătaţi-mi fericirea,/ vă rog neîncetat!”, fericirea pierdută nu o va regăsi… şi-atunci, chiar dacă tardiv, încearcă să-şi ceară “Iertare”: “Aş dori să-ţi cer iertare,/ Chiar de nu eşti lângă mine,/ Să rostesc cu voce tare,/ Chit că îmi va fi ruşine // Tot păcatul vieţii mele/ Şi greşelile ascunse./ Sunt mai multe decât stele/ Şi sunt greu a fi pătrunse…”
Fără a i se atenua suferinţa, în trăirea poetului intervine încet, încet, obişnuinţa vieţii în ”Singurătate”:“Cu ea mereu mă însoţesc,/ Că ies ori nu din casă,/ Nu reuşesc s-o părăsesc/ Şi nici ea nu mă lasă...// De-atâtea ori cu ea mă cert,/ O dau pe uşă afară,/ Golesc o cupă cu vin fiert/ Dar fără ea, e-amară...” realizând cu tristeţe că “Şi viorile dor”: “Când viorile dor/ e semn/ de tăcută / tristeţe,/ de lacrimi,/ suspine,/ de gând / în trecut/ călător…// Lasă arcuşul/ să lunece liber/ pe coarda/ gingaşă,/ ascunsă,/ vibrantă,/ cu sunete-nalte/ pline de dor!// Atunci vei culege/ ploaie/ de zâmbet,/ de ochi/ luminoşi,/şi vorbe/ în sunet-cuvânt,/ de pace/ şi-adâncă/ iubire în cânt...”
Cu gândul mereu ancorat de imaginea “celei ce nu mai este”, autorul se retrage într-un tărâm al curcubeielor sufletului, purtând acelaşi dialog neîntrerupt cu iubita dispărută: „Când picuri/ de ploaie/ îţi bat/ la ferestre/ şi pleacă răzleţi/ mai departe/ e semn să treci/ pragul desculţă/ cu păr despletit/ peste umeri/ privirea-ţi/ s-arunci/ către boltă/ să prinzi/ curcubeu/ şi să numeri... //Să numeri culori/ să numeri nuanţe/ şi să te bucuri/ ştiind/ că undeva în neant/ departe de nori/ sunt irisuri/ îndreptate
spre tine/ licărind/ cu stelele-n/ noapte/ licărind/ după ploaie/ licărind/ ca doi sori/
... pentru tine!” („Pentru tine...”), ca apoi să se piardă în urme de „Paşi pe nisip”: „Paşi pe nisip/ plecaţi/ ca şi gândul/ în nemărginirea/ milenarelor fire/ smulse/ în veacuri/ din milenarul granit.// Opriţi fără ştire/ din rătăcirea/ prea lungă/ ori fără de şir/ a ideii-izvor/ din care şi ei/ ,rătăcind,/ au pornit…”

În speranţa redobândirii fericirii pierdute, a producerii unui miracol, poetul încearcă o soluţie de compromis: “Mireasa mea, uitarea”! “De multă, multă vreme, eu mă împac cu soarta/ Şi larg deschid, în taină, ogrăzii mele poarta/ Să-mi ducă dorul azi, cum valu-nghite marea/ Să-l macine mărunt mireasa mea, uitarea...”. Fără doar şi poate, vama plătită la trecerea peste graniţele dorului nu stă la îndemâna oricui: un conglomerat de sentimente, dorinţe, nostalgii, toate adunate din sipetele sufletului şi aşezate pe altarul gândului celui fără de seamăn, al dragostei pentru iubita răpită de îngeri…

Şi-atunci, ce mai este de făcut? Fără îndoială că soluţia salvatoare vine din credinţă, fiind, de fapt, Lumina pe care cu toţii o căutăm de multe ori bâjbâind printre resturi de suflete amorţite de dureri lumeşti: “Orbecăind, am rătăcit neştiutor/ pe cărările pline de neprevăzut,/ rănindu-mi picioarele prin rugi/ şi prin bolovănişuri,/ plângând în arşiţă/ ori pe colţuri de stânci pustiite.[…] Ajuns undeva,/ fără să ştiu unde sunt,/ cu trup vlăguit,/ cu suflet adânc sfârtecat,/ mi-am ridicat privirea spre ceruri.[…]Am privit îndelung,/ de jur împrejur,/ să înţeleg/ şi m-am văzut singur./ - Unde mă aflu, Doamne?/ Care izvor îmi va răcori/ fruntea-mi înfierbântată de gânduri?/ Ce fulger ori limbă de foc/ mă va lumina/ să pot înţelege/ ce se-ntâmplă cu mine?[…]Trecând într-o linişte-adâncă,/ simţeam cum în mine/ se naşte o stare nouă,/ necunoscută pân-acum: / Uimirea / Credinţa?/ Cineva îmi vorbea,/ dar nu ştiam cine./ Eram chemat,/ dar nu-nţelegeam chemarea./ Se lumina ceva în mine,/ nedesluşit în ce loc…(…]Iar eu am alergat desculţ/ să-mbrăţişez izvorul/ ce mă-ntâmpina cu mirosul pur/ al florii de colţ.” (“Floare de colţ”)

Dacă până într-un punct poezia lui Marian Malciu se răsfiră în petale de vers rimat sau alb, folosindu-se de un buchet metaforic amplu, rotund, bine structurat, în ultima parte a volumului este abordat un alt gen de poezie, păstrând mijloacele stilistice la amplitudinea specifică: rondelul. Tematica rămâne în acelaşi registru, al poeziei de dragoste dedicate femeii iubite, refugiată mult prea devreme în lacrima eternităţii... dorul imens care a pus stăpânire pe sufletul autorului răbufneşte ca un vulcan în cuvinte meşteşugite cum numai el ştie: „De-ţi este dor, trezeşte-mă la noapte/ Şi intră-n pat, uşor, ca fulg de nea!/ Fă-mă să gust din cele mere coapte/ Pe care le-am muşcat, iubita mea!” (“De-ţi este dor”), parcurgând în versificaţia specifică rondelului amintiri, anotimpurile toate, înflorind odată cu ghioceii, narcisele, zorelele şi mai apoi, odihnindu-şi gândurile pline de Ea în “bobul de mir” din privirea-i scăldată de “roua dimineţii”.

Şi cu o undă care poartă amprenta acceptării stării de fapt, finalul florilegiului liric inserat în paginile acestei cărţi îmbracă haina speranţei revederii “celei ce nu mai este” în spaţiul în care liniştea, frumuseţea, dragostea îi va uni din nou: “Când voi veni, atunci când va să fie,/ Să mă aştepţi la margine de râu!/ Eu voi fi mort... acolo, tu eşti vie,/ Cu flori în păr şi-n fota prinsă-n brâu…// Eu nu voi şti, dar tu-mi alegi în glie/ Loc de popas şi mă vei ţine-n frâu./ Când voi veni, atunci când va să fie,/ Să mă aştepţi la margine de râu!// Când voi veni, tu să-mi întinzi, zglobie,/ Buchet de flori cules din lan de grâu,/ Să trec din mal în mal peste pârâu,/ Cu suflet doar, în mare bucurie…// Când voi veni, atunci când va să fie!” (“Când voi veni…”)

Iar mie, simplu cititor şi iubitor de frumos, în toate formele lui, nu-mi rămâne decât să vă invit cu toată inima la lectură, nu veţi regreta, vă promit! Ca şi în toate scrierile sale, Marian Malciu aşează fărâme de suflet şi în vers, măiestrind cu dibăcie cuvântul şi transmiţându-l într-un mod absolut minunat spre sufletele celor care ştiu să “guste” din profunzimea şi frumuseţea lui.
Poftiţi, vă rog, vă aşteaptă aici mărgăritare lirice – mărgăritare care vindecă!


Autor,
Georgeta Minodora RESTEMAN



P.S.

Volumul de versuri "Celei ce nu mai este" - autor, Marian MALCIU - va fi lansat în ziua de sâmbătă, 12 octombrie 2013, orele 12.00, la Palatul (muzeu) Alexandru Ioan Cuza din comuna Ruginoasa, judeţul Iaşi, sub patronajul Asociaţiei UNIVERSUL PRIETENIEI şi al Muzeului Alexandru Ioan Cuza din Ruginoasa, în parteneriat.

Dacă vor surveni modificări cu privire la începerea evenimentului, voi reveni pentru precizări.

Intrarea liberă, inclusiv vizitarea muzeului, beneficiindu-se de bogatele explicaţii venite din partea doamnei drd. Simona Ionescu, ghid şi diriguitor al importantei aşezări muzeistice de la Ruginoasa.

Vă invit cu drag, să fiţi alături de mine la lansarea primului meu volum de versuri!

Cu prietenie şi consideraţie,

Marian MALCIU

Loc pentru SFÂNTA ÎNĂLŢARE

S-alegem loc de pomenire-n veac,
S-alegem în poiană loc de pomenire,
Din piatră de bazalt sicriu sărac
Să se înalţe în altarul din privire.

Cu funigei şi luminiş de brad
Să ne-nvelim şi rănile şi nunta
Şi unde-o fi Siretul s-aibă vad
Să trecem să o preamărim pe Sfânta

Moldovă sacră, colţ de rai ceresc
Prinsă-n hotară cu supusă milă
Din voia ta potir dumnezeiesc
Ţinem în palme smirna de feştilă.

Iar lumânarea picurând lumini
Acolo unde-i loc de pomenire
Să ocrotească înfloriţii crini
Şi să-nlumine litera-n Psaltire

Şi-n locul sacru ce a fost găsit
Să se înalţe sfântă zidărie
Din piatră de bazalt şi de granit
De-a pururi să facem temelie.

S-alegem loc de pomenire-n veac,
S-alegem în poiană loc de înveghere.
Altare de lumină pentru leac
Să înălţăm cum datina ne-o cere.

Iar lumânarea picurând lumini
Acolo unde-i loc de pomenire
Să ocrotească înflorinzii crini
Ce luminează litera-n psaltire.


Atlet întru HRISTOS

Atlet moldav supus întru Hristos
Din cruce pavăză-ai făcut de veşnicie
Şi pentru ea tu ne-ai adus prinos
În sat biserica în veacuri să ne ţie.

Şi unde-a fost tot negura mai grea
Ai răsădit un crin să înflorească.
Lumină caldă-ai picurat din stea,
Crucea ai pus-o-n glia strămoşească.

Atlet moldav, întru Hristos atlet
De veste-ai dat şi groază-n păgânime.
În fiecare schit trăia câte-un ascet
Ce scria predoslovii peste ţintirime.

Şi era frig prin curţile domneşti
Dintr-o sfioasă-ngenunchiată Europă
Din cruce pavăză-ai făcut tu să păzeşti
Să nu se-abată către ei o catastrofă.

Zăpezile au înflorit în mărul sfânt,
Atlet întru Hristos tu eşti în toate,
Atlet moldav te ştiu cât pe pământ
Moldovei eşti lumină şi dreptate.

Şi unde-a fost negura mai grea
Tu ai sădit un crin să înflorească.
Lumină caldă-ai picurat din stea
Şi crucea pavăză e-n glia strămoşească.
P.S.

Ambele poezii prezentate sunt aşternute în primele pagini ale volumului ATLET MOLDAV, publicat de poetul Emilian MARCU în anul 2003 (Timişoara) şi republicat (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită) în anul 2012 (Iaşi). Este singurul volum publicat după decembrie 2009 şi dedicat, în întregime, domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. (Marian MALCIU)

„Volumul lui Emilian Marcu este cu adevărat unul de atlet moldav, care îşi propune o călătorie iniţiatică, euharistică, tămăduitor-eliberatoare (catharsică în fond) către Hristosul emblematic izvorâtor de lumină pură (lumină din lumină), de spirit jertfelnic şi justiţiar.
Personajul-cheie de cinstire cu devoţiune şi închinare ritualică este Ştefan cel Mare care: „La Putna în pridvor, spre împăcare/ Lucrare sfântă-n fiecare clipă ctitoreşte”.
Poetul ieşean construieşte şi o coloană sonoră, în care slovele sunt curate, luminate de gând cucernic şi de „sfântă armonie” clasicistă.” (Academician Mihai CIMPOI)

„Emilian Marcu este unul dintre poeţii şi marii prozatori ieşeni.
Emilian Marcu posedă un mare secret, un secret al creaţiei literare autentice în care metafora, metonimia, oximoronul ţâşnesc spre înalturi, ca nişte superbe focuri de artificii ce îl ţin pe cititor mereu cu ochi prinşi de pagina cărţii.” (Vasile Anton Ieşeanu)

Să ne-amintim cum fost-au alte toamne!

Chiar mi-am amintit...de "Toamna bucovineana" de anul trecut !

Mulţumesc frumos, Rodica dragă, pentru atenţia acordată!
Eşti singuratică pe aici..., nu mai trece nimeni...
Da, "Toamna bucovineană" a fost foarte frumoasă, cu amintiri de neuitat...
Să fii iubită!

Marian Malciu
- membru al LSR -

Tu, ţara mea!

Te port în suflet şi în gând,
Te port în inima-mi ce geme
Când trec hotarele plângând
Şi las în urmă doar blesteme.

Tu eşti al moşilor pământ
Lăsat, ca moştenire sacră,
Cu obiceiuri şi-al lor cânt
Statornicite-n astă vatră.

Tu-mi dai putere să trăiesc
În aspre vremi de sărăcie,
Când peste graniţe muncesc,
Lăsând în lacrimi sfânta-mi glie.

Tu-mi dai chemare să revin
Din lumea rece şi stupidă,
Să umplu cupele cu vin,
Să ard gunoi şi pălămidă!

Tu-mi eşti iubirea de pământ,
De munţi, câmpie şi de mare,
De tot ce port în mine sfânt!

Tu-mi eşti iubirea ce nu moare
Nici când în viaţă nu mai sunt!



Rondel pentru Ţară

Sunt sacri munţii, râurile, marea,
Ce poartă prin istorii numele de dac,
Întreg pământul, cât cuprinde zarea
Între vechi hotare, sub cer scăldat în lac.

Sunt sacre cruci şi sacră e strigarea
Din mănăstiri în care clopote nu tac,
Sunt sacri munţii, râurile, marea,
Ce poartă prin istorii numele de dac.

Sunt sacre rugile ce au chemarea
Divinului cu plânsul nostru cel sărac
Şi sacră ni-i credinţa-n aşteptarea
Acelei păci din vremi cu gust ambroziac.

Sunt sacri munţii, râurile, marea…



Sunt un învins?

Sunt foarte trist în ţara mea frumoasă
În care cenuşii sunt toate ce le văd
Şi nici pământul reavăn după coasă
Eu nu mai cred că, în curând, am să-l revăd.

Sunt un sărac în ţara mea bogată
În care nu-s stăpân pe-un petic de pământ,
În care munca mea a fost furată,
În care tot mai greu poţi cumpăra mormânt.

Sunt obidit de legea cea nedreaptă
Ce libertăţi şi drepturi false a creat,
Dar a urcat pe cea mai de sus treaptă
Doar nonvalori ce viaţa mi-au înveninat.

Sunt urgisit în ţara mea clădită
Prin muncă grea de multe generaţii
Şi văd cum cinic e dispreţuită
Şi sufocată prin desele inflaţii.

Sunt nevoit să trec peste hotare
În căutarea demnităţii ce-am pierdut
În ţara mea, călcată în picioare,
De cei ce avuţia ţării au vândut!



Te rog, Doamne!

Sunt plin de-atâtea întrebări
Ce-mi risipesc somnul de noapte
Născând doar neplăcute stări
În loc de-ale iubirii şoapte.

Sunt tracasat şi obosit
De circul bine pus în scenă
De-aleşii noştri ce-au dosit
Tot adevărul într-o ghenă.

Sunt nevoit cu cap plecat
S-ascult de legea lor meschină
Să nu văd rodul cel secat
Şi-n loc de grâu s-aleg neghină.

Sunt cetăţean manipulat
De vorba lor cea mincinoasă
Pusă-n scenarii ce-au intrat
Prin toate-antenele în casă.

Sunt scârbit de stenograma
Ce-i măsluită peste noapte
Acut să adâncească drama
Şi să vorbim pe-ascuns în şoapte.

Sunt obligat la telefon
Să neg cuvântul de iubire
Şi-n dialog să fiu bufon
Să nu-mi dea vorba ca pe-o ştire.

Sunt observat şi când sunt gol
Primit în braţele iubitei
Când traversez din baie-n hol
Dorind să mă supun ispitei.

Sunt anchetat dacă-mi exprim
Dorinţa de-a vota legitim
Un om ori altul ce-l dorim
În loc de cel cu grad maritim.

Sunt un român neliniştit
De soarta ţării ce mi-i mamă
Căci sunt nespus de umilit
La sânul ei să sug doar dramă.

Sunt conştient că mi-a rămas
Doar RUGA s-o invoc, o, Doamne,
În casa mea şi-n sfânt locaş
Cerându-Ţi liniştite toamne!



Poezia patriotică

În mod sigur,
poezia patriotică a fost
inventată…
ea s-a născut la întâmplare,
la indicaţii speciale,
din necesitate
ori, foarte rar,
din patriotism…

Poezia religioasă a fost,
dar nu mai este
plecată din iubire
ori adoraţie
a divinităţii;
a rămas doar încercare
de apropiere
falsă…

Poezia de dragoste a fost
şi rămâne
fidelă iubirii,
constantă a intimei trăiri,
a dăruirii
născută din inimi
şi niciodată
lăsând goluri…

A umplut şi umple
visteria inimii
în orice anotimp,
în zi şi noapte,
în spaţiu şi timp,
sub cerul larg,
în vorbe dulci
scăpate-n şoapte…

Aşa ar trebui să fie
poezia patriotică
adevărată!
Să intre în conştiinţa
Neamului!
Să ţină aprinsă
flacăra iubirii de Neam,
flacăra iubirii de Ţară!

Nu cereţi abundenţă
de metafore şi stil!
Cereţi doar sinceritate,
sentimentul şi iubirea
celui ce-şi iubeşte Glia!
Cereţi dragoste de Neam,
De strămoşi şi de tradiţii
Şi de Sfântul Dumnezeu!


LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!
LA MULŢI ANI, FRAŢI ROMÂNI DE PRETUTINDENI!


Autor,
Marian MALCIU

Ce-i dragostea? Un sentiment? Trăire? Afecţiune?
Ori altceva nelămurit ce vine fără ştire?

(Marian Malciu, „Celei ce nu mai este” – Te-am iubit )


Viata noastră, a oamenilor, este aşa cum spunea Psalmistul: ,,Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.” Dar, chiar dacă este trecătoare, viaţa are rostul ei dat de Domnul. Cel mai important lucru pentru noi este să găsim un sens în viaţă. Oare ce anume ori cine dă sens vieţii noastre? Creatorul nostru, bunul Dumnezeu, atât prin viaţa noastră cât şi prin învăţătura creştină lăsată nouă prin Sfânta Biserică (Biblia, Vieţile Sfinţilor etc.), ne arată că esenţa vieţii şi a legii creştine este DRAGOSTEA.
Se cuvine să ne oprim mai cu osârdie asupra problematicii IUBIRII în aceste tulburi timpuri pentru că, pe zi ce trece, observăm cu întristare că se întâmplă întocmai cum se prefigura în capitolul 24 din Sfânta Evanghelie de la Matei: "din pricina înmulţirii fărădelegilor, iubirea multora se va răci". Fireşte, ne punem întrebarea: de ce oare este atât de puţină iubire? A da un răspuns pertinent înseamnă a privi cu luare-aminte în jurul nostru, dar mai cu seamă în noi înşine.

Dragoste. Dragoste şi iubire!
Iată două cuvinte folosite frecvent în orice gen de comunicare, pe toate continentele, pe toate meridianele, în toate limbile pământului. Sunt zone ori spaţii în care ele se întâlnesc mai des decât cuvântul „mamă” ori „mâncare”! Nu am în vedere doar literatura de orice fel, ci toate mijloacele de comunicare în masă, cu menţiunea că în spaţiile de socializare ale internetului, tot aceste două cuvinte depăşesc orice record. Deşi oamenii vorbesc foarte mult unii cu alţii, inclusiv prin intermediul telefoniei mobile, contrar aşteptărilor, cuvintele nu-i apropie prea mult nici chiar atunci când îşi împărtăşesc propria singurătate. Veţi înţelege, din cele ce urmează, că numai Dumnezeu poate alunga această singurătate. El este singurul care o poate desfiinţa şi, foarte important, poate aduce în locul ei ceea ce numim împlinirea dragostei.
Referitor la această afirmaţie, Sfântul Porfirie Bairaktaris (Evanghelos Bairaktaris, după numele său de mirean, unul din cei mai mari duhovnici născuţi pe pământul Greciei - 1906–1991) îşi punea întrebarea: "Ce sunt iubirile omeneşti pe lângă iubirea dumnezeiască?” şi îşi răspundea în felul următor: ,,Sufletul îndrăgostit de Hristos este pururi fericit şi senin, orice i s-ar întâmpla, oricâte osteneli şi jertfe l-ar costa dumnezeiasca lui dragoste." De aici se poate înţelege că toţi purtăm în sufletul nostru o dorinţă imensă de iubire şi asta pentru că încă de la naştere primim în dar IUBIRE.
Dacă ar fi să urmărim viata omului in paralel cu învăţătura creştină putem lesne observa că firul comun îl constituie dragostea.
Prin definiţie, dragostea şi iubirea fac trimitere la un anumit sentiment. Este vorba de ceea ce numim „afecţiune”. O afecţiune faţă de cineva ori de ceva. În toate dicţionarele existente se fac precizări în sensul că dragostea sau iubirea ar fi acel sentiment de afecţiune pentru o persoană de sex opus. Se vorbeşte de legătură sexuală, de relaţii amoroase între asemenea persoane. Se aduc în dicţionare subiecţii unor asemenea relaţii: amant/ă, ibovnic/ă, amorez/ă, drăguţ/ă, de parcă este obligatoriu să înţelegem că această afecţiune se naşte şi există numai între acest gen de persoane, care, tot obligatoriu, trebuie să fie de sex opus. Poate nu am fost eu atent, dar cred că nu am întâlnit şi subiecţii „soţ-soţie”! Să fie o scăpare a lingviştilor ori au avut ei în vedere că există şi relaţii de afecţiune, mai precis relaţii amoroase între persoane de acelaşi sex? Da, se poate! Nu şi-au permis să încurajeze un anumit gen de discriminare…
Pe de altă parte, strâns legat de aceste două noţiuni, se vorbeşte despre „pasiune” şi nu de puţine ori se întâlneşte expresia: „o/îl iubeşte cu pasiune” ori „s-a sinucis din dragoste pasională”. Din nefericire, se întâmplă ca dragostea să fie definită prin afecţiune şi sentiment, afecţiunea prin sentiment şi dragoste, iar sentimentul prin dragoste şi afecţiune, fără să ignorăm prezenţa aproape întâmplătoare a procesului psihic! Adevărat, în cazul acestei noţiuni, sunt explicaţii mai largi, unanim acceptate, în sensul că „pasiunea” poate fi şi o „înclinaţie vie însoţită de plăcere pentru obiectul studiat ori profesia exercitată”. De altfel, în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române se menţionează că pasiunea este o „stare afectivă şi intelectuală”, ceea ce ne duce cu gândul la existenţa şi a altor vietăţi ori lucruri spre care se îndreaptă sentimentul de afecţiune, precum şi la activităţi concrete raportate la orice acţiune menită a asigura, în ultimă instanţă, desfăşurarea vieţii, deci nu numai la persoanele de sex opus. În această accepţie putem înţelege că pasiunea este proprie majorităţii oamenilor, fie ei artişti, creatori de frumos în toate domeniile artei, fie profesionişti într-un domeniu sau altul (medici, cercetători, mecanici, agricultori, cofetari, sportivi, constructori, piloţi, militari, arheologi, astronauţi, profesori, dresori, alpinişti, olari, strungari, vânători, şoferi, dulgheri şi aşa mai departe).
Dar, dacă pasiunea poate exista sub multiple forme în procesele psihice ale omului şi se poate manifesta în această mulţime de ocupaţii, domenii, spaţii etc., fiind pe înţelesul tuturor, să ne întoarcem la dragoste şi iubire, acceptând că sunt sinonime în sensul larg al înţelesului, la acest sentiment care ne atrage, care există cu sau fără voinţa noastră şi fără de care avem senzaţia ori convingerea că nu putem trăi. S-a născut ea odată cu apariţia omului pe pământ? Este ea un ceva necesar cu adevărat? Cum se manifestă ori cum ar trebui să se manifeste?
Dacă facem trimitere la ştiinţele care studiază apariţia şi evoluţia omului, avem un răspuns ambiguu. Poate că nu a fost dragoste de la începuturi. Poate că instinctul de reproducere a ţinut locul ei şi, foarte posibil, din acest motiv este explicată această noţiune prin afecţiunea între persoane de sex opus. Pe măsura evoluţiei omului, mai ales în plan intelectual, se pare că instinctul în cauză a fost înlocuit, puţin câte puţin, de dragoste, mai mult ori mai puţin înţeleasă ca formă de manifestare a afecţiunii dintre bărbat şi femeie. Oricum, oamenii de ştiinţă, numai în baza rezultatelor cercetării făcute, nu pot admite că dragostea s-a născut odată cu apariţia omului pe pământ. Nici nu ar fi posibil dacă avem în vedere teoria darwinistă (teoria evoluţionistă, referitoare la evoluţia speciilor, care a fost recunoscută de către comunitatea ştiinţifică şi publicul larg încă din timpul vieţii lui Charles Darwin, naturalist britanic, geolog şi biolog – 12.02.1809/19.04.1882). Ar însemna să credem că maimuţele cunoşteau iubirea şi se bucurau de ea şi, mai grav, ar presupune să avem îndoieli asupra existenţei lui Dumnezeu, subminând cartea biblică a Facerii, ori chiar a nega existenţa Creatorului unic al lumii!
Dacă, în acelaşi scop, facem trimitere la Biblie, pentru că şi ea explică în detaliu cum a apărut omul pe această planetă, cine l-a creat şi în ce împrejurări sau condiţii, aflăm că iubirea (dragostea) există înainte de întemeierea lumii. Nu, nu trebuie să vă surprindă această afirmaţie! Este greu de acceptat, la prima vedere, mai ales dacă vom judeca acest aspect prin înţelesul, greu de desluşit pentru mulţi cititori, al primului capitol („Facerea”). Mai întâi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, să înţelegem ce este El şi să-L cunoaştem. Iar pentru aceasta cred că este necesar să apelăm la un text fundamental pentru că, orice s-ar spune, definirea dragostei este un demers extrem de dificil. Acceptăm unanim că ea presupune o afecţiune puternică şi tocmai complexitatea manifestărilor sale, la care adăugăm o diversitate uriaşă a legăturilor afective, ne pune în dificultate. Ca atare, vă propun să ne întoarcem la „Cartea cărţilor”, adică la Biblia sau Sfânta Scriptură.
Ajungând aici, să poposim şi să citim cu atenţie sporită şi multă credinţă din „Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan”. Nu, să nu vă cuprindă mirarea că am ales aceste pagini! Apostolul Ioan, după cum el însuşi o spune, face „mărturie despre Cuvântul vieţii”, pentru că este unul din cei aleşi de Fiul lui Dumnezeu - Iisus Hristos, adică unul care poate mărturisi „ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii” (cap.1, 1). Pentru cine încă nu ştie, amintesc aici că Apostolul Ioan era pescar, fiul lui Zevedei, din Betsaida Galileii. El a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi de la acesta învăţase să creadă în Iisus, că El este Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. A fost chemat de Iisus, împreună cu Iacob, fratele său: „veniţi după mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni”! După ce l-a cunoscut pe Andrei, au vorbit, amândoi, pentru prima dată cu Domnul. Acest om, Sfântul Ioan Evanghelistul, a fost unul din cei doisprezece Apostoli aleşi de Iisus, cel mai tânăr dintre aceştia. A trăit până aproape de anul o sută (adică sfârşitul veacului apostolic). Este ucenicul care la Cină s-a rezemat pe pieptul Domnului şi aşa s-a adăpat din Tainele lui Hristos. Este acel ucenic ales de Domnul pentru a-i încredinţa pe Preacurata Sa Maică, atunci când era răstignit pe Cruce. După Înălţarea Domnului la Cer, Ioan era unul din stâlpii Bisericii lui Hristos împreună cu Sfântul Petru şi Iacov, ruda Domnului.
Având în vedere aceste circumstanţe, înţelegând că Apostolul Ioan a vorbit cu Fiul lui Dumnezeu, a stat la masă cu El, l-a însoţit pe toate drumurile şi la întâlnirile cu mulţimile dornice să-l asculte pe El, a văzut cu ochii săi minunile făcute de Iisus Hristos, a auzit cu urechile lui învăţăturile Fiului Domnului, fiind martor ocular la toate lucrările „Învăţătorului” şi aşa mai departe, am convingerea că Evanghelia scrisă de Apostolul Ioan, mărturia sa, cu alte cuvinte, este cât se poate de credibilă pentru voi, cititorii de azi…
Ei bine, Apostolul Ioan ne spune că „Dumnezeu este lumină”, adică iubire sau dragoste, după cum vom înţelege în cele ce urmează. Şi nu numai atât, ci „Dumnezeu este lumină şi niciun întuneric nu este întru El”. Toată această epistolă este o mărturisire a Apostolului Ioan despre Dumnezeu-iubire şi despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. În acelaşi timp, este vorba de iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Apostolul Ioan explică şi dezvoltă aici cuvintele lui Hristos: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan, 3, 16). În susţinerea aceloraşi mărturii vă fac trimitere şi la alte izvoare demne de toată încrederea. Astfel, în Sfânta Evanghelie după Matei (cap.22; 37-40), autorul său consemnează: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toata inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi din toată puterea ta", acestea fiind cuvintele Lui Iisus în răspunsul dat la întrebarea pusă de un învăţător de lege, care a dorit să-L ispitească pe Fiul Domnului. Şi, tot în acea împrejurare, Iisus Hristos a rostit şi a doua mare poruncă în Lege: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Aceleaşi cuvinte sunt înfăţişate, în acelaşi context, în Sfânta Evanghelie după Marcu (12, 30 şi 31). În plus, Evanghelistul consemnează: „Mai mare decât aceasta nu este altă poruncă” (Marcu, 12; 31).
Observaţi, vă rog, că se foloseşte frecvent cuvântul „iubire” (sinonim cu dragoste) în mărturisirile acestor trei evanghelişti. De ce oare? Pentru a-i înţelege sensul, conţinutul, valoarea! Pentru a înţelege că „Dumnezeu este iubire”, precum ne spune Apostolul Ioan. În această afirmaţie, ce o reţinem ca fiind învăţătură de mare preţ, fundamentală, iubirea nu se referă la Dumnezeu în Sine însuşi. Nu se referă nici la natura ori la fiinţa propriu-zisă a lui Dumnezeu. Iubirea se referă la slava Sa, la slava dumnezeiască, adică la energiile dumnezeieşti. Acestea sunt energiile care izvorăsc neîncetat din fiinţa lui Dumnezeu. Sunt energiile prin care El creează, prin care se arată şi se comunică, prin care ne ridică la El şi ne uneşte cu el.
Energiile sau puterile, lucrările, slava sau harul dumnezeiesc sunt termenii din Sfânta Scriptură care fac distincţia dintre fiinţa propriu-zisă a lui Dumnezeu (rămasă inaccesibilă) şi veşnica iradiere a fiinţei sale, prin care Dumnezeu, repet, creează şi se face cunoscut deplin şi ne uneşte cu El. Cu alte cuvinte, când Scriptura spune „Dumnezeu este iubire”, conform sfintei tradiţii, a predaniei creştin-ortodoxe, noi înţelegem energiile, slava, harul dumnezeiesc.
Reţineţi, deci, Dumnezeu creează prin energiile Sale. Tocmai din acest motiv, Scriptura îl numeşte, sub aspectul energiilor, „Lumină” şi „Viaţă”. Prin energii Dumnezeu conduce lumea, de aceea este numit „Putere” sau „Dreptate”. Toate aceste „nume” ale lui Dumnezeu din Scriptură se referă la energii. Dar tot prin energii Dumnezeu mântuieşte şi îl uneşte pe om cu El. În această ipostază Dumnezeu este numit „Iubire”, în energiile Sale. Deci Dumnezeu-Iubire sunt energiile prin care Dumnezeu se sălăşluieşte în om şi îl uneşte pe om cu Sine. Acesta este sensul cel mai înalt, duhovnicesc, al cuvântului „iubire”: energiile dumnezeieşti prin care Dumnezeu ne uneşte cu Sine şi ne îndumnezeieşte.
Unirea omului cu Dumnezeu nu este unirea cu fiinţa lui Dumnezeu (o asemenea unire „fiinţială” este numai între Persoanele Sfintei Treimi), ci este unirea cu energiile lui Dumnezeu, unirea cu Dumnezeu în energiile Sale sau unirea prin har, prin care participăm deplin la fiinţa lui Dumnezeu, fără să devenim fiinţa lui Dumnezeu. Prin har, prin energii, suntem tot ceea ce Dumnezeu este prin fiinţă.
Iubirea, în sensul duhovnicesc, cel mai înalt, reprezintă energiile dumnezeieşti şi, mai precis, reprezintă energiile ca fiind cele prin care se realizează unirea noastră reală cu Dumnezeu. Iubirea desemnează deci energiile lui Dumnezeu şi unirea omului cu Dumnezeu prin har. Iubire sau unire cu Dumnezeu prin har. Asta înţelege Scriptura prin iubire, în sensul cel mai înalt, înţelege taina unirii reale a omului cu Dumnezeu.
Dacă ar fi să extragem de aici o „definiţie” a iubirii, rezultă următoarele aspecte: - În primul rând, iubirea, în sensul pur spiritual, duhovnicesc, este energie dumnezeiască. Cum adică? Este energie dumnezeiască în sensul că este energia prin care Dumnezeu îl uneşte pe om cu Sine, prin har.
- În al doilea rând, este necreată şi veşnică, pentru că energiile, slava, sunt nedespărţite de fiinţa lui Dumnezeu, emană veşnic din Dumnezeu. Deci, „înainte de a fi lumea”.
Cu alte cuvinte, trebuie să înţelegem că iubirea nu este creată de noi, oamenii, prin anumite hotărâri, acţiuni, dorinţe sau atingeri. Ea există în noi încă de la naştere, dată nouă prin har dumnezeiesc, iubirea existând înaintea noastră în fiinţa Creatorului lumii.
Dacă cercetaţi cu atenţie, veţi descoperi toate aceste elemente reunite în „rugăciunea arhierească a lui Iisus”:
„Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei“ (Ioan 17, 20-26).
Aici se spune cât se poate de clar că iubirea, ca energie dumnezeiască, este „înainte de întemeierea lumii”. Iar slavă, iubire, unire, sunt denumiri ale aceleiaşi manifestări a energiei dumnezeieşti.
A se înţelege că acesta este cel mai înalt sens al dragostei, ca existenţă şi manifestare: iubire, ca har dumnezeiesc necreat, prin care se realizează unirea omului cu Dumnezeu. Este iubirea în sens pur spiritual, duhovnicesc sau metafizic.
Există şi un al doilea sens, care este reflectarea în plan a primului sens, dumnezeiesc:
- iubirea de Dumnezeu, prin care un om tinde spre Dumnezeu, aceasta fiind raţiunea lui de a fi;
- iubirea de aproapele, prin care se înţelege că Dumnezeu este prezent în toate şi în tot.
Firesc, în afara celui mai înalt sens al iubirii, sunt şi sensuri pur umane, care se prezintă ca fiind pozitive şi negative.
Cele negative se manifestă în următoarele modalităţi:
- iubirea de cele trupeşti, adică desfrânarea, iubirea de arginţi, iubirea de mâncare sau băutură şi altele;
- indiferenţă faţă de Dumnezeu, adică ignorarea existenţei Lui sub toate aspectele (ateism, materialism);
- nerespectarea, nerecunoaşterea şi acţiunea ostilă (lupta) împotriva învăţăturii Lui Dumnezeu ( erezii, secte);
- ura faţă de Dumnezeu, manifestată prin încălcarea oricăror norme, ajungându-se până la fapte extreme de distrugere a vieţii (satanismul).
Cele pozitive sunt de genul:
- iubirea în sensul manifestării dragostei dintre bărbat-femeie (soţ-soţie);
- iubirea manifestată faţă de părinţi, copii, rude, prieteni, ţară, popor;
- iubirea ca tendinţă morală de a face binele, de a face ceea ce este drept, de a căuta frumosul, adevărul, de a respecta valorile, morala etc.
În acest context, fără să vrem, ne punem întrebarea: este sentimentul de afecţiune, adică dragostea, consecinţă a cunoaşterii binelui ori a răului? Fără a face trimitere la Sfânta Scriptură (ştiind foarte bine că Dumnezeu nu a produs răul), ci doar la viaţa socială, cutumă, norme şi legile care o guvernează, reuşim să găsim un răspuns convingător? Firesc, în funcţie de cultura generală a fiecăruia, de experienţa sa de viaţă, de cunoaşterea şi implicarea sa în viaţa religioasă, răspunsul va înclina spre bine ori spre rău, fiecare putând argumenta una din cele două variante. Cu riscul că deranjăm opinia unei anumite grupări, considerăm că binele este cel care a generat, a născut şi a dezvoltat sentimentul de afecţiune pentru cineva sau ceva în toate timpurile. Nu este cazul să venim aici cu teorii, susţineri, statistici ori alte posibilităţi prin care să probăm şi să fundamentăm afirmaţia anterioară. Cred că este suficient să contabilizăm şi să facem apel la amintirile fiecăruia dintre noi, ca oameni maturi şi obiectivi, la toate statisticile intime ale doritorilor a lua parte la dezbatere, precum şi la tot ceea ce ilustrează arta, istoria, religia, psihologia şi chiar parapsihologia.
Vom ajunge, cât se poate de sigur, la concluzia că dragostea este o emanaţie a „binelui” sub toate formele. Poate fi şi rezultatul răului, dar numai după ce ea a existat deja ca un „bine” limpede conturat, care s-a manifestat ca atare, însă unul din subiecţii în cauză a derapat de la sensul firesc, s-a îndepărtat de la esenţa acestui sentiment şi i-a dat interpretări meschine, de natură a provoca celuilalt partener o stare stânjenitoare, disconfort moral şi psihic, teamă, panică etc. De altfel, acest aşa numit bine este o taină pe care Domnul Dumnezeu a pus-o în sufletul omului încă din momentul binecuvântării lui, la „Facere”. Dumnezeu a suflat în om prin suflarea Sa „o părticică din divinitatea” Sa, adică harul. Deci harul este prezent de la începuturi în suflet, iar acesta este capabil să primească şi să asimileze această energie îndumnezeitoare. Tocmai din aceasta cunoaştem şi că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său. Este taina manifestată, mai târziu, printre multe altele, prin dojana făcută de Creatorul suprem celor doi care au mâncat din fructul interzis lor, prin iertarea lor de acest păcat într-un anumit fel. El a pedepsit femeia, bărbatul şi şarpele pentru a curma păcatul, dar a procedat aşa din iubire faţă de creaţia sa, din grija ca acel păcat să nu strice pe mai departe. Amintesc aici că Dumnezeu putea să nu fi pedepsit omul dacă nu i-ar fi acordat, în prealabil, posibilitatea de a alege între bine şi rău…
Vom înţelege, cu puţină silinţă, că iubirea are la baza ei jertfa şi că nu există iubire fără jertfă, după cum nici jertfă fără iubire nu există. În acest sens, amintim că dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni s-a manifestat inclusiv prin sacrificiul suprem. Astfel, Dumnezeu-Tatăl l-a sacrificat pe Iisus Hristos - Fiul – tocmai pentru ca oricine crede în El să fie iertat şi să nu mai fie pedepsit pentru păcate prin moarte veşnică. Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii. Dar, pentru ca omul să înţeleagă toate acestea, pentru a se feri de păcat, trebuie să înţeleagă ce este dragostea, către cine este îndreptată şi cum trebuie să fie ea manifestată.
Niciunde nu putem găsi explicaţii ori învăţături mai adânci ca în Biblie.
Iată, referitor la afirmaţia de mai sus, Apostolul Ioan ne aminteşte: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut, L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem.” şi „În aceasta este dragoste, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (Ioan, Întâia epistolă sobornicească, 4; 10, 11). Iar ca revers, dacă vreţi, în versetul următor, Apostolul ne învaţă: „Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul”.
În acest context încercăm, desigur, să descoperim cum anume să ne iubim, cum să se manifeste dragostea noastră, cum trebuie să fie ea, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de aproapele nostru. Subliniam în partea introductivă că dragostea este un sentiment complex, manifestat prin afecţiune puternică. Dar, faţă de cine îşi manifestă omul dragostea?
Este un răspuns larg, explicat mai mult sau mai puţin în multe izvoare, dar aleg să-l exprim aici doar într-o singură frază care, la rândul ei, poate face trimitere la altele, explicative.
Dragostea se poate manifesta faţă de: Divinitate, familie, prieteni, parteneri romantici, patrie, localitate natală, frumos, artă, animale, obiecte etc.
Aşa cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbind despre cele 400 de capete despre dragoste (în volumul II din Filocalie), sunt trei feluri de dragoste: una mai presus de fire, când îi iubim pe toţi la fel, dragostea aceasta întemeindu-se pe porunca lui Dumnezeu; o alta este dragostea după fire, pe care o binecuvântează Dumnezeu, şi anume iubirea părinţilor pentru copii, cum îşi iubesc copiii părinţii, cum se iubesc fraţii între ei, cum se iubesc prietenii, aceasta fiind o iubire firească pe care o binecuvântează Dumnezeu, iar o a treia este iubirea împotriva firii, adică aceea pe care o au cei pătimaşi faţă de cei care îi ajută să-şi împlinească patimile. Firesc, pe aceasta Dumnezeu nu o binecuvântează. El îi poate ierta pe păcătoşi, dar în nici un caz nu-i poate binecuvânta.
O trăsătură, ca nevoie importantă a dragostei, este reciprocitatea în manifestare. În acest înţeles, ea poate fi resimţită sau nu, de subiect, prin acţiune fizică a obiectului. Bunăoară în cazul dragostei faţă de Divinitate, faţă de obiecte de orice fel, în care includem orice creaţie a omului sau a Naturii-mamă, ori de diferite concepte neaplicate, ea este resimţită fără o acţiune fizică a obiectului. Niciun obiect nu îşi poate manifesta dragostea faţă de om. El nu are viaţă, nu este însufleţit. Divinitatea poate răspunde dragostei omului, dar să nu uităm că ea l-a creat pe om din iubire deja! Atâta doar că răspunsul Ei la dragostea noastră nu poate fi decât prin mântuire, în cazul religiei creştine. Subiectul se rezumă, deci, numai la contemplare, admiraţie etc. şi nu aşteaptă să i se răspundă în acelaşi fel. Deci, nu există reciprocitate vizibilă sau nu se aşteaptă nici un fel de reciprocitate în dragostea faţă de natură, plante, animale, patrie, frumuseţe sau artă. Poate că unele animale ori păsări sau peşti, în anumite condiţii, par a vă răspunde la dragoste, dar este ea pe măsura cantităţii şi calităţii celei pe care o nutriţi faţă de acestea? Este ea exprimată ca stare sufletească ori este vorba doar de o manifestare instinctuală din partea lor? Pot ele iubi ca oamenii? Nu! Pentru că în ele nu a fost suflare de Duh ca în cazul omului. În ele nu sălăşluieşte Dumnezeu pentru a le uni cu sine.
Trecând la alte categorii în care am clasificat iubirea după sensul avut în existenţa şi manifestarea ei - cel mai înalt fiind sensul pur, spiritual, duhovnicesc, este de reţinut că foarte importantă este dragostea de familie, parteneri, prieteni. Ei bine, aici reciprocitatea trebuie să existe. Numai păstrând această condiţie putem vorbi de o dragoste adevărată. Când vorbim de familie, înţelegem relaţia soţ-soţie, părinţi-copii, dar şi relaţia cu ceilalţi membri ai familiei, mai cu seamă dacă locuiesc împreună şi îşi organizează viaţa în directă legătură cu gradul de rudenie (bunici, unchi, mătuşi, socri etc.). Aici, în acest cadru, se manifestă sentimentul de afecţiune foarte puternic încă de la naştere pentru că, iată, privind la viaţa omului, putem observa şi înţelege o serie de realităţi care justifică afirmaţia făcută:
- suntem concepuţi din iubire (iubirea dintre cei doi soţi şi iubirea dumnezeiască revărsată asupra părinţilor şi noilor născuţi);
- ne naştem prin iubire, pentru că mama adevărată îşi iubeşte copilul chiar de când e zămislit, îl naşte acceptând jertfa naşterii, cu toate durerile si riscurile ei pentru o nouă viaţă; - creştem de mici cu dragoste (părinţii îşi iubesc copilul şi se sacrifică să-l crească şi să-l educe cu toate greutăţile care sunt într-o familie);
- trăim prin iubire (oamenii pot convieţui dacă manifestă un minim de respect şi de dragoste între ei);
- chiar şi pentru cei care nu mai sunt printre noi, tot dragostea este cea care ne leagă de ei (îi pomenim la biserică şi în povestirile noastre, depănându-ne amintirile, facem milostenie pentru ei şi toate acestea le facem, cum spuneam, tot din dragoste, întărind ori demonstrând cele înscrise în Biblie: "dragostea nu cade niciodată")
Dacă aducem în discuţie parteneri, se impune o abordare precizată pe felul parteneriatului, subiecţii putând fi iubiţi neimplicaţi în relaţie de căsătorie, ibovnici ori amanţi, homosexuali sau lesbiene, bunăoară, dar, ca discuţie generalizată, adăugând şi cuplul realizat din soţ şi soţie, pentru că în aceste cazuri, fiind vorba de parteneri romantici, dragostea se foloseşte de sexualitate. Aceasta este o dovadă a intimităţii existente între aceşti parteneri, prin expresia „a face dragoste” înţelegându-se o relaţie sexuală. Firesc, reciprocitatea capătă şi aici valenţe deosebite, pentru că inexistenţa ei ar genera stări de fapt de natură a îndepărta dragostea şi a o înlocui cu obişnuinţa, cu stări sufleteşti necorespunzătoare şi, mai grav, cu o conduită total neconformă sentimentului de iubire.
Trecând la iubirea dintre prieteni, indiferent că este vorba numai de femei cu femei, bărbaţi cu bărbaţi ori de bărbaţi şi femei, cred că trebuie manifestată şi aici reciprocitatea. La fel ca în relaţia de cuplu, relaţia de prietenie presupune liberul consimţământ, lipsa obligaţiilor de orice tip ca recompensă a iubirii manifestate. Dragostea, sub orice formă, nu presupune existenţa unor condiţii care să o creeze în afara atracţiei fireşti bazate pe aprecierea calităţilor fizice, morale, psihice, intelectuale etc. Afecţiunea comandată este falsă şi nu poate să conducă la dragoste reală. Pe de altă parte, se au în vedere anumite trăsături care ţin de caracter şi temperament, de educaţie, de sensibilitatea subiecţilor la anumiţi stimuli. Dacă acestea nu sunt în măsură a crea eşafodajul atracţiei şi aprecierii sub o formă sau alta, nu putem vorbi de iubire, de compatibilitatea necesară existenţei acesteia. În plus, să nu uităm că, aşa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, „Sunt două însuşiri de căpetenie ale iubirii: mâhnirea şi teama pentru cele care-l pot vătăma pe cel iubit, şi bucuria şi râvna pentru folosul lui” (330- 379), iar acestea sunt şi trebuie să fie viabile şi în relaţiile de familie.
Datele problemei se schimbă oarecum, făcând trecerea la iubirea faţă de aproapele nostru. Acesta nu este înţeles ca fiind membru al familiei şi nici de aceeaşi credinţă ori de aceeaşi trăire duhovnicească. Nu este un partener şi nu este un prieten. Este un semen oarecare. Cu alte cuvinte, fiind vorba de iubirea umană, trebuie să iubim orice făptură de sub soare, indiferent de religie, de cetăţenie ori apartenenţă politică, culoare, sex ori opinie. Mântuitorul Iisus Hristos spune în Sfânta Scriptură: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi pe Domnul Dumnezeul tău, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toata inima ta". Este vorba de o iubire a omului de către om şi a omului către om. Dar, ca să poată exista reciprocitatea în această iubire, acel aproape al nostru trebuie să înţeleagă forma în care îl iubim, trebuie să înţeleagă ce este iubirea. Trecând peste diferenţe existente între diferitele religii, putem comunica oricând cu oameni de oriunde prin mijloace diplomatice, economice, mass-media şi altele, dar putem să ne iubim între noi? Cred că da! Atâta timp cât şi ceilalţi înţeleg că iubirea vine de la Creatorul suprem, unic, indiferent ce nume are acesta în ţările din care provin, dragostea faţă de aproapele nostru se poate manifesta. Nu cred că este posibilă acolo unde aproapele nostru neagă izvorul dragostei noastre şi batjocoreşte prin vorbă ori faptă pe cel care ne-a creat pe noi din iubire şi cu iubire. Cu alte cuvinte, nu are nici urmă de respect faţă de izvorul vieţii noastre şi nici faţă de noi ca oameni.
Vorbind de respect, ţin să subliniez că nu putem vorbi de iubire adevărată, de o iubire curată, dacă nu nutrim şi nu manifestăm respect faţă de ceea ce iubim. Nu mă refer numai la respectul datorat Celui ce ne-a creat, ci şi la respectul pe care trebuie să-l manifestăm în toate felurile de iubire arătate anterior. De altfel, existenţa respectului în sentimentul de afecţiune este impusă, dacă vreţi, prin înseşi modalităţile de manifestare ale acestui sentiment. Poate cineva pretinde că iubeşte un om pe care-l loveşte cu pumnul ori îl fură sau îl batjocoreşte? Poate cineva să afirme că iubeşte un cal sau un câine pe care-l bate fără motiv sau îl omoară prin bătaie? Poţi avea inteligenţă şi poţi „grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor”, poţi avea putere ori bani, dar dacă nu eşti, mai întâi, OM, nu poţi respecta şi nici iubi pe nimeni. Bineînţeles, înţelegem „om” nu ca persoană, ci ca trăire. Poţi muta munţii prin credinţă, dar dacă nu ai dragoste, nimic nu eşti, spune Apostolul Pavel.
Este foarte adevărat că viaţa, cu problematica sa atât de diversă, de complexă şi plină de neprevăzut, creează adeseori stare de disconfort, supărări, momente de mânie ori deznădejde, dar toate acestea sunt depăşite numai prin dragostea manifestată în toate situaţiile cu valorile ei de care nu trebuie să o privăm niciodată. Iubirea nu trebuie manifestată superficial, în salturi, după cum anumite momente din viaţa omului îi modifică starea sufletească. De asemenea, nu trebuie să vorbim artificial despre ea. Iubirea înseamnă lacrimi, suferinţă, durere, pierdere, regret. Pe de altă parte, iubirea presupune implicare, gândire, trăire, colaborare, sprijin şi ajutor, mângâiere. Presupune să faci tot ce este posibil astfel încât să realizezi numai binele. Răul este exclus din gândirea omului care are pretenţia să afirme că iubeşte.
Toate aceste aspecte, alăturate caracteristicilor ori principiilor care, într-o formă sau alta definesc dragostea, sunt grupate, sintetizate, afirmate, în Întâia Epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel (13; 3,:
- Dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă şi nu se trufeşte.
- Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
- Dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
- Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
- Dragostea nu cade niciodată…
Mai bine sintetizat ca aici nici că se putea altfel. Toate afirmaţiile Sfântului Apostol sunt expresie a omului cult, civilizat, iubitor de Dumnezeu, a omului care ştie să se respecte pe sine şi pe semenii săi.
Din punctul meu de vedere, creştin fiind, cred că trebuie să ne organizăm gândirea, atitudinea, mentalitatea şi acţiunile, astfel încât să trăim în iubire creştină. Dacă avem în consideraţie doar puţinul exprimat în aceste pagini, înţelegem că iubirea creştină nu-ţi dă voie să urăşti absolut pe nimeni, nici chiar pe cel care ţi-a făcut rău. Dacă acesta te blestemă pe tine, tu să-l binecuvântezi şi, dacă te urăşte, tu să-l iubeşti, pentru că numai în acest fel se împlineşte legea lui Hristos. Cine poartă ură pe aproapele său, nu mai poate afirma că-L iubeşte pe Dumnezeu. Mincinos s-ar numi acesta. Cel care poartă ură pe semenul său, săvârşeşte un păcat de moarte.
Dragii mei cititori, „să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (I. Ioan 4;7). „Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri de dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate” (I. Petru, 4;.


Marian MALCIU
- Slatina – Olt -

Bine v-am (re)găsit, dragi prieteni!

Nu vă invit pentru a-mi lectura poezii ori proză create în ultimul timp. Nu vă invit pentru a vă oferi vreun material-surpriză dedicat sărbătorilor de iarnă. Şi nu se întâmplă asta pentru că nu aş avea cu ce vă delecta, nici că nu ar exista dorinţa de a face acest gest, pe care-l presupun că ar fi fost dorit de domniile voastre, dar simţul datoriei mă îndeamnă la un alt subiect! Fireşte, nu am uitat că mă aflu, totuşi, la dispoziţia cititorilor, ceea ce presupune să vin întotdeauna în întâmpinarea lor.

Astăzi este vorba de apariţia numărului 7/ decembrie 2013 al Revistei de Cultură Universală – SFERA EONICĂ, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români, iar datoria mea este de a vă reţine atenţia şi a vă îndemna să o citiţi, cunoscând că sunt multe persoane doritoare de lectură, dar care nu ştiu unde să o descopere. Ei bine, vă voi aminti eu, însă numai după ce, cu permisiunea dumneavoastră, voi puncta câteva elemente raportate la conţinutul revistei amintite.

Nu sunt toate de noutate. Nu sunt toate importante, cum este firesc de altfel, pentru acele persoane care urmăresc cu totul altceva în paginile acestei publicaţii de prestigiu. De unde atâta prestigiu?! Din acela câştigat prin calitatea lucrărilor literare pe care le-a publicat în timp şi prin calitatea de necontestat a autorilor acestor materiale. Cu alte cuvinte, pentru iubitorii de literatură bună este simplu: pot citi toate materialele prezentate, fie ele proză ori poezie. Toate merită să le dedicaţi o parte din timpul dumneavoastră personal.

Iată, bunăoară, după ce v-am oferit în acest spaţiu virtual (în care domnul Octavian Lupu a reunit o serie de buni şi foarte buni autori de literatură) eseul meu, intitulat DARUL IUBIRII, pe care l-am dorit a fi vrednic să vă introducă smeriţi şi plini de dragoste în marea sărbătoare creştină – Naşterea Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul lumii – era firesc să descoperiţi în prima pagină din SFERA EONICĂ un alt material dedicat aceleiaşi mari zile din ciclul sărbătorilor de iarnă. De data aceasta autorul este un profesionist în domeniu:Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian / S.U.A., semnatarul articolului intitulat: „Naşterea Domnului ca recapitulare a existenţei noastre paradisiace”.

Dacă nu aţi înţeles suficient de bine esenţa credinţei creştin-ortodoxe, aveţi ocazia să aprofundaţi cunoaşterea ei, citind, printre altele, articolul intitulat „Despre Biserică, abordarea misiunii ei în istorie, precum şi raportul intelectualilor cu aceasta…”şi semnat de domnul Dr. Stelian Gomboş – consilier superior la Secretariatul de Stat pentru culte din cadrul Guvernului României din Bucureşti, cunoscut domniilor voastre din multele materiale publicate aici, în „Confluenţe Literare”.

Tot în acest număr al Revistei SFERA EONICĂ, aveţi marea şansă de a trece de la Lumina Lui Hristos la Lumina Soarelui! Este simplu de ajuns acolo dacă lecturaţi materialul următor, oferit de Domnul Prof. Dr. Adrian Botez – Colegiul Tehnic „Gheorghe Balş”/ Adjud, România: „Soarele, Făt Frumos, Caloianul, Orfeul/Ripheul şi Hristos”.

Şi dacă tot în această seară vă permite timpul personal, nu lăsaţi pe mâine şi mergeţi mai departe pentru a primi „O rază strălucind! Nichita Stănescu”, bogat material oferit prin amabilitatea distinsei doamne, Prof. Livia Ciupercă – Şefă Departament Critică Literară al Revistei SFERA EONICĂ.

Şi tot aşa, rămânând în sfera literaturii religioase, treceţi în pagina următoare la „Icoane din cuvinte în poezia Iulianei Paloda-Popescu” , pusă la dispoziţia dumneavoastră de o altă distinsă doamnă, Eliza Roha – membră a USR, Redactor-Şef Adjunct al aceleiaşi prodigioase publicaţii.

Nu merg mai departe pentru a răsfoi revista pentru fiecare cititor în parte. Aş fi plictisitor, presupun. Aveţi un Sumar, clar evidenţiat în pagina 4, din care vă alegeţi următoarele materiale în ordinea prezentării ori în ordinea preferinţelor. Ţin să reamintesc faptul că toate sunt de calitate, fie ele de proză sau de poezie. Aveţi autorii preferaţi. O enumerare ar crea suspiciuni, dar vă amintesc, cu tot riscul, că veţi regăsi în acest număr al revistei numele dragi dumneavoastră. Îmi permit doar să remarc prezenţa domnului Director al Revistei SFERA EONICĂ – N. N. Negulescu, a doamnei Ing. Rodica Cernea – Redactor Principal Tehnoredactare, dar şi a domnului Octavian Lupu – amabila noastră gazdă şi prietenul tuturor colaboratorilor şi cititorilor paginilor din „Confluenţe Literare”.

Dragi prieteni, înainte de a mă retrage, vă doresc să aveţi lectură agreabilă în aceste zile de binemeritat concediu, în timp ce vă beţi în linişte cafeaua ori gustaţi câte puţin din vinul preferat pentru a vă crea dispoziţie ori pentru a vă relaxa!

Vă doresc să aveţi în suflet şi în casă Lumina Naşterii Domnului, bucuria Crăciunului şi iubirea membrilor de familie, a prietenilor şi semenilor dumneavoastră!

Sărbători fericite!


Revistele de Cultură Universală "Sfera Eonică" şi "Regatul Cuvântului" pot fi lecturate la următoarele adrese:

http://www.editii.com/sferaeonica

http://www.editii.com/regatulcuvantului

Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Iarnă, Colectivul de Redacţie al celor două reviste şi, personal, domnul Director-Fondator şi Redactor-Şef al acestora, publicistul N. N. Negulescu, vă transmit un sincer şi călduros LA MULŢI ANI!


Secretar Directorat,

Marian Malciu

De ziua ta

De ziua ta, amică virtuală,
Eu îţi doresc mulţi ani cu sănătate,
Cu dragoste şi împliniri în toate,
Femeie simplă, mamă ori vestală!

De ziua ta, primeşte-mă la tine
S-aduc prinos cuvinte de iubire
Şi de respect cu-adâncă preţuire,
Într-un buchet cu gândul meu de bine!

De ziua ta eu vin să-mi cer iertare,
Îngenunchind smerit, cum se cuvine,
Că n-am putut să vin cu alinare

În zilele ce nu ţi-au fost senine!
Dar sunt acum prezent şi-ţi fac urare:
Să ai doar zile de iubire pline!



Îţi mulţumesc, iubită mamă!

Îţi mulţumesc, iubită mamă,
Că m-ai crescut, m-ai îngrijit!
Eu ştiu că uneori te supăr,
Dar, ne-ncetat, tu m-ai iubit!

Eu te-am văzut plângând cu jale
Când, grav bolnav, am fost la pat.
În nopţi întregi tu, nedormită,
Durerile mi-ai alinat.

M-ai învăţat ce-i poezia,
În lumea basmului m-ai dus,
Iar toate hainele frumoase
Tu ai muncit şi mi-ai adus.

Din mâna ta am luat creionul
Şi-am scris, apoi am socotit,
Cu-aceeaşi mână, până-n şcoală,
Tu m-ai condus când m-am mărit.

De-aceea eu, iubită mamă,
Îţi mulţumesc şi te sărut,
De ziua ta ţi-aduc o floare
Şi-ţi modelez chipul în lut!



Ţie, femeie iubită!

Îţi dărui roşu trandafir
Să-l prinzi la piept, iubita mea,
Sub unda caldă de zefir
Să fii strălucitoare stea.

Când plete-mi laşi să le răsfir
În umbra dată de perdea,
Îţi dărui roşu trandafir
Să-l prinzi la piept, iubita mea.

Eu vorba dulce îţi respir
Mărturisindu-mi dragostea
Şi-ţi gust pe buze elixir
Sub cer senin de peruzea,

Când îţi ofer un trandafir!



Îţi aminteşti, iubito?

Îţi aminteşti cum aşteptam ninsoarea
Cu palmele-căuş sub pomii de pe-alei?
Ne întreceam să urmărim mişcarea
Cristalelor gingaşe-n dans de funigei…

Prin voalul iernii-ţi desluşeam candoarea
Şi gingăşia pur-a jocului de miei…
Îţi aminteşti cum aşteptam ninsoarea
Cu palmele-căuş sub pomii de pe-alei?

Valsam într-un ocean de alb sub zarea
Cu străluciri de stele-n ramuri de polei
Şi îţi sorbeam sărut, călcând cărarea
Să auzim sunând de gheaţă clopoţei…

Îţi aminteşti cum aşteptam ninsoarea…?



În vraja de-o clipă

În vraja de-o clipă cât sunt doar cu tine
Şi-ţi simt răsuflare-adiere de foc,
Uşor se-nfiripă o stare de bine
Şi-ţi gust sărutarea oprind timpu-n loc.

Te-ating din risipă pe braţele-ţi fine
Şi-ţi simt frământarea în ritmuri de joc,
În vraja de-o clipă cât sunt doar cu tine
Şi-ţi simt răsuflare-adiere de foc.

Tu, albă tulipă, deschizi către mine
Petale din floarea ajunsă-n soroc,
Iar trupul tău ţipă în furci caudine
Să soarbă licoarea ce-aduce noroc,

În vraja de-o clipă cât sunt doar cu tine…



Sărutul iubirii

Pe buze-ţi simt sărat sărutul
Spălat de lacrima iubirii
Şi modelat ca-n palmă lutul
În gest divin al făuririi.

Când îţi ascult tăcut cuvântul,
Ce dă alt sens mărturisirii,
Pe buze-ţi simt sărat sărutul
Spălat de lacrima iubirii.

În taina nopţii când zefirii
Învăluie călduţ pământul
Şi intri în valsul fericirii
Grăbit-abandonând veşmântul,

Pe buze-ţi simt sărat sărutul.



Dorinţă

Visez s-adorm în asfinţit
Sub cer proptit pe fruntea mea,
În roşu, trupu-ţi mult dorit
S-ascundă-n umbră orice stea.

Sărutul astrului să-l simt
Prin gura ce ţi-oi frământa.
Pe-al tău, iubito, să-l presimt
Prin freamăt şi strânsoarea ta.

Albastrul bolţii din amurg
Ascunsă lin în ochii tăi,
Să-mi lase cale să mă scurg
Aprins iubirii prin văpăi.

În aşternutu-mi - câmp de flori,
Sărutul tău - parfum de vis,
Din asfinţit şi până-n zori
Să ne înalţe-n paradis!




Dintre toate

Dintre toate
iluziile,
cea mai autentică
şi des întâlnită
este FEMEIA...

Dintre toate
durerile,
cea mai pustiitoare
este săpată
de FEMEIE...
Dintre toate
plăcerile,
cea mai dulce
este creată
de FEMEIE...

Dintre toate
drumurile,
cel mai scurt
este cel ce duce
la FEMEIA iubită...

Dintre toate
FEMEILE,
cea mai bună
şi cea mai curată
şi iubitoare
şi plină de grijă
şi afectuoasă,
este FEMEIA
pe care o alegi
şi cu care faci casă!