Marian Malciu

Dragostea perfectă este pentru sentiment ceea ce albul perfect este pentru culoare.

În acest început de mileniu ale cărui coordonate par a fi bişniţa, minciuna, corupţia - toate gata să impună un regulament nou la scară planetară - Vera Crăciun şi-a propus şi a reuşit să recidiveze într-un timp relativ scurt, care nu atinge marginile unui an. În creaţia sa, poeta nu se lasă influenţată de nimic ce poate fi raportat la spectrul politic în care ţara se scaldă într-o apă mai tulbure ca toată istoria ei de veacuri şi la nimic din criza financiară ori economică, ce pare că revarsă pe tărâmurile mioritice doar amarul sedimentat dinăuntrul şi din afara ţării. Ea revine sfioasă, dar cutezătoare, pentru a-şi face loc suficient de confortabil în lumea culorilor menite a da frumuseţe poeziei şi chiar îndrăzneşte să aleagă albul pentru a doua sa carte de autor, dar nu pentru că ar fi întotdeauna în opoziţie cu celelalte culori, ci pentru că, în albul copleşitor al zăpezii, doreşte să-şi dezvăluie bunăvoinţa angelică şi trăirile pline de lumină, de credinţă şi de speranţă, scăldate toate în aceeaşi inocenţă manifestată în Meditaţii şi cuvinte, primul său volum de versuri.

Beneficiind de sprijinul editurii Naţiunea, care-i tipăreşte cartea, Vera Crăciun îşi permite să îmbrace al doilea volum de versuri în chiar culoarea albă a frumoşilor trandafiri ce încântă cititorul prin puritate şi gingăşie, îmbrăţişând fericită ideea inimosului publicist Romeo Tarhon – redactor şef adjunct şi editor la Ziarul Naţiunea – continuitate pentru Neam şi Ţară, iniţiatorul ineditului proiect Rugă fără sfârşit – cel mai lung poem pentru cartea recordurilor. În aceeaşi idee, poeta ne înfăţişează pe ultima copertă una din poeziile închinate mamei sale, căreia i-a dedicat ambele volume de versuri şi, plină de dor şi de recunoştinţă, înserează în prezentul volum un prim grupaj de versuri explicându-se, parcă, cititorului: „Ochii-mi plânşi trimit în ramă/ Gând pios şi dor de mamă” – Amintire, iar în prima pagină expune fotografia celei ce i-a dat viaţă într-un tablou pe fondul albului ce o reprezintă.

Poezia Verei Crăciun este liniştită şi expresivă. Prin versuri îşi deschide sufletul şi permite cititorului să-i admire zborul senin al cuvântului, rostit cu seninătate şi plecat spre frumos, ca pentru a ne convinge că este izvorât din frumos: „Frumosul se naşte din rază divină,/ Din act creator dătător de lumină./ Se naşte-n privirea curată şi blândă/ din ochii femeii născută fecundă” – Privire de mamă. În acelaşi timp, conştientizând că sentimentele au intensitate diferită de la om la om, că iubirea se manifestă felurit chiar în relaţia părinte-copil, poeta manifestă răbdare şi bunăvoinţă pentru a convinge şi nu vine cu argumente, ci cu o întrebare retorică în măsură a ruşina pe îndărătnicul om, la orice vârstă s-ar afla el: „Cum să nu mângâi fruntea întristată,/ Obrazul cald ce catifea de crin era odată/ Ori mâna ce te-a legănat/ Cu dor şi drag te-a mângâiat!” – Iubire de părinte. Este, dacă vreţi, încercarea poetei de a defini iubirea, acţiune foarte dificilă precum se ştie.

Pe de altă parte, versul poetei evidenţiază dragostea faţă de tot ce este în jurul ei, faţă de reperele importante care au marcat desfăşurarea vieţii sale şi a familiei în care s-a născut înconjurată de dragoste şi în care a învăţat să trăiască prin iubire de oameni, de cer şi de pământ, cu tot ceea ce înseamnă acestea. Tocmai de aceea cuvântul său, eliberat şi lăsat să zburde în libertatea culorilor şi a rimei, creează tablouri pictate în toate nuanţele prin care natura, într-un cuvânt, a fost văzută, auzită, simţită şi iubită. Adevărat, autoarea nu trece priveliştea universală prin ochii ei, ci prin ai femeii, în general vorbind, atâta doar că toate femeile vor privi totul prin ochii mamei sale, cea care a învăţat-o să iubească frumosul, mereu ilustrat în alb, fie noapte, fie zi: „Vezi şi marea, vezi iubirea,/ Vezi candoarea, dăruirea,/ Vezi paleta de culori/ Din petalele de flori/ Vezi un mugur înflorit/ Şi de toate eşti vrăjit…” În aceeaşi poezie urmează să înţeleagă cititorul că nu este deloc întâmplătoare descoperirea imaginii vieţii doar prin ochii femeii, ca şi când bărbatul nu ar exista. Autoarea va sublinia cu îndemânare rolul pe care-l are femeia în existenţa atât de complexă a omului pe pământ, „cercetând prin alb de nor” împreună cu noi, pentru a ne convinge: „Vei găsi mireasma fină/ Ce-i minune, e divină,/ E iubirea ideală/ În fior dulce de mamă”. Iată, este vorba de femeia-mamă! Adică aceea care dă viaţă, care asigură continuitatea acesteia pe pământ, pentru că „doar sufletul femeii” acesteia „Albul pur îl mai doreşte./ Acel alb ca de poveste…”, urmând ca tot în această culoare, „Alb de nor şi alb de vis,/ Alb de dor şi alb de nins” – Alb de vis şi alb de nins, adică, în curăţenie sufletească, să dea viaţă ce urmează a fi alăptată cu seva inocenţei şi să crească, învăluit în puritate, rodul dragostei nevinovate.

Din toate anotimpurile, pentru acest volum, Doruri albe, Vera Crăciun a ales doar iarna şi toamna, deşi pe toate le cunoaşte şi le iubeşte la fel de mult, atâta doar că nu poate găsi în celelalte culoarea în care se regăseşte cu sufletul ei curat mai bine ori mai mult decât în albul zăpezii şi în auriul toamnei. A hotărât să le dedice câte un capitol destul de bine închegat, dar asta nu înseamnă că a renunţat cu totul la imaginile proprii surorilor iernii. Bunăoară, pentru a da dimensiune suferinţei cauzată de pierderea fiinţei dragi, a făcut apel la vară, adresându-i-se: „De ce în ochi ţi se strecoară/ Atâtea nostalgii şi lacrimi reci?/ Te-ntreb a nu ştiu câta oară,/ Frumoasă vară, de ce pleci?” – Frumoasă vară. Este, dacă vreţi, în paralel cu sensul ideii anterioare, o modalitate de a trece la capitolul următor al volumului Alb de vis, luându-şi rămas bun de la ceea ce a fost, pentru a depăşi durerea şi a trece în altă lume de splendori în care autoarea se manifestă cu sensibilitate şi trece la un nivel superior celui manifestat în primul său volum de autor. Această trecere nu este brutală. Poeta găseşte resurse nebănuite şi urmează cursul firesc al timpului, trecând din vară în toamnă, în acel ciclu rece şi oarecum înfricoşător, dar necesar în pregătirea pentru o nouă etapă obligatorie în evoluţia vieţii. Este o necesitate cunoscută şi acceptată până şi de copacul trist care se supune în tăcerea-i grăitoare: „Coroana-n rugă el îşi pleacă/ Sperând ca mlădierea-i blândă/ Va face toamna-ncet să treacă,/ Să nu dea pentru el osândă” – Ruginiu de toamnă. Acolo unde acceptarea nu este înţeleasă, intervine poeta pentru a sta de vorbă cu florile şi cu toţi copacii, pornind de la şes şi mergând până în vârf de munte, lăsându-se „chemată de frumos”, pentru a explica: „Din haina toamnei aurie/ O altă haină va să fie,/ Cu verde crud ce va să-mbrace/ Acelaşi ram de sub cojoace” – Strai de toamnă.

Mergând în timp, fără grabă, dar sensibilă şi atentă la miracolul vieţii pe care natura-l dezvăluie cu dărnicie la tot pasul, Vera Crăciun descoperă armonia adusă cu blândeţe de cel mai rece anotimp: „Împodobit e ramul cu mii de licurici de gheaţă/ Şi de-l atingi a mângâiere, el ninge, se răsfaţă” – Alb de munte alb. Din asemenea versuri, îmbogăţite creator de rime ce reuşesc să picteze tablouri de iarnă în diferite manifestări ale trecerii ei în timp, înţelegem cât de mult se lasă poeta furată de liniştea frumoasă şi adâncă din albul zăpezii, atrăgând cititorul către visare: „Acoperă-mi simţirea în nea, ca pe un ram,/ Dă-mi clipa de visare, în gânduri să o am./ Înalţă-mă pe munte, mă-nvăluie în nor/ Să fiu plutirea lină a fulgilor în zbor” – Vis de iarnă.

În lirismul poetei verbul demască adeseori timpul fizic, pe care-l aduce să-l putem pipăi, să-l simţim, pentru a reuşi să înţelegem mai uşor strigătul de bucurie al autoarei, entuziasmul ori trăirile sale: poposeşte, topeşte, împresoară, zboară, gândeşte, vrăjeşte, dăruiesc, primesc, străpunge, ajunge, mărunţindu-l ca pe o ninsoare căzută pe noi înşine: „Şi-n cascade cristaline, ieri – o lacrimă de stâncă,/ Azi – doar picurii de gheaţă ce-n sclipire mă încântă” sau „Privirea tristă îţi rămâne, cu nostalgie te gândeşti,/ Că uneori chiar cu căldura, doar fulg de nea poţi să topeşti” –
În acelaşi timp, autoarea creează versuri deosebite prin care ne oferă o suită de imagini a căror unicitate o întreţine prin caracteristici vizuale, senzitive, ale anotimpului în care ale sale Doruri albe se exprimă prin adjective: senină, efemere, aprinse, rece, divin, lin, strălucire, plutire, căzute, cernute, mângâiată, alintată, fermecată etc. La acest capitol ar fi de dorit să insiste în folosirea a cât mai multor adjective în alcătuirea rimelor, cunoscând că verbul nu sună atât de armonios ca adjectivul şi nu poate induce, atât de plăcut ca acesta, sentimentul, entuziasmul, frumosul din fiinţe şi lucruri ori alte stări.

Poezia Verei Crăciun anihilează intimitatea dar lasă liberă visarea, frumosul şi iubirea, chiar dacă aceasta din urmă nu trece de o graniţă strictă raportată la femeia-mamă ori la natura-mamă. Nu este vorba de limite impuse ci doar de spaţiul în care autoarea trăieşte şi se manifestă. Trăirile ei lăuntrice sunt pertinente, sunt reale, limitate doar la cadrul familial. Poeta nu abordează tematica filosofică decât în treacăt şi nici nu trece la efuziuni retorice, dar asta nu înseamnă că poezia este inferioară. Ea îşi nuanţează frazele, îşi controlează şi îşi păstrează stilul propriu în care o regăsim permanent coerentă şi expresivă. Foloseşte adeseori epitetul şi metafora iar atunci când apelează la comparaţie, parcă prea mult uneori, reuşeşte să creeze imagini estetice deosebite, chiar valoroase, mai cu seamă atunci când introduce natura în tablouri ce-i păstrează semnătura.

Vera Crăciun dispune de capacitatea de a declanşa emoţia cititorului prin imagini autentice izvorâte din propriile-i impresii ori trăiri, prin simplitatea cuvântului folosit pentru a înfăţişa detalii preţioase care, de fapt, sunt rupte din realitatea înconjurătoare graţie sensibilităţii sale creatoare. Ea este, aproape în permanenţă, fidelă doar experienţei proprii, doar imaginilor văzute ori auzite de ea. De fapt tocmai acestea îi fac sufletul să vibreze şi să scrie pentru a da tuturor din preaplinul bucuriei şi iubirii sale. Ea scrie mai mult cu sufletul. Nu o interesează logica în poezie şi nu face apel la matematica strictă a versului pentru a-l clădi potrivit canoanelor. Se exprimă liber, urmărind emoţia care a pătruns-o şi pe care doreşte s-o ofere celui care o ascultă, celui ce o citeşte. Atunci când eşti puţin pierdut în tumultul vieţii, ori eşti doar „trist în parcul părăsit” şi ai senzaţia că eşti doar „un copac stingher de frunze pustiit” e bine să ai în mână volumul Verei Crăciun şi să-l răsfoieşti până te regăseşti. Vei zâmbi şi vei merge mai departe.

Aşadar, vă recomand cu multă căldură volumul de versuri „Doruri albe”. Vor fi trăiri de fiecare zi pe care le veţi regăsi în paginile sale.

Marian MALCIU

Membru al Ligii Scriitorilor din România

Nu este nici-o ruşine, domnule dragă!
Niciodată nu vom reuşi să citim tot ce se postează zilnic în acel spaţiu virtual. Gândeşte-te că eu am cont şi în alte vreo patru sau şase spaţii, cu alţi prieteni şi... peste tot se scrie!!!
La această autoare de poezii ştii că am citit primul volum şi, la o lună sau două distanţă, am făcut o cronică, deci după mult timp. Volumul de azi l-am primit încă din ianuarie şi, printre picături, l-am citit integral, să pot înţelege suflul, ideea, direcţia, intensitatea, motivaţia. Am scris prefaţa uşor împins de la spate de editura ce aştepta s-o cuprindă între coperţi... Sper că am rânduit bine cuvintele pe idei ori capitole. Se pare că înclini să zici "da", însă după ce citeşti poeziile, să te convingi (!).
Niciodată nu vom şti dacă o poezie ori un întrg volum de versuri sunt bune ori mai puţin bune. N-avem etalon, n-avem pregătire de specialitate, n-avem instrumente de măsurare. Aveam doar simţuri, suflet şi logică! Poezia ne place ori nu ne place. La unii da, la alţii ba. Aşa va fi până la sfârşitul lumii...
Nu are sens să ne facem procese de conştiinţă.
La bună revedere, domnule inginer!

Autocarul era deja la poarta pensiunii când am ajuns noi acolo, imediat după micul-dejun. Plouase puţin în timpul nopţii şi aerul era mai rece ca în ziua precedentă. Cerul era acoperit aproape în întregime şi norii nu păreau prea prietenoşi ori nu învăţaseră, poate, să ne privească altfel decât ameninţător. M-am urcat, împreună cu Silvia, după ce m-am asigurat că am luat aparatul de fotografiat, cu sentimentul că, în sfârşit, visul meu ori doar o parte din el se va împlini în acea zi. Eram fericit să ştiu că voi vedea locuri cărora le-am dus dorul peste patruzeci de ani, locuri în care istoria, cultura şi religia se împletesc în acest spaţiu multietnic şi multicultural, ce dăinuie într-un areal plin de frumuseţe naturală cum puţine locuri în România mai există.
Am ocupat al doilea rând de scaune, înapoia şoferului, de unde puteam admira peisajul pe partea stângă a direcţiei de mers, dar şi în faţă, prin parbriz, beneficiind de faptul că Magda Paşca şi Mihaela Suciu nu erau suficient de înalte, pe primul rând, să ne deranjeze. Cred că fiecare s-a aşezat cam la întâmplare, lăsând deoparte cuplurile mai mult ori mai puţin oficiale. Cert este că pe ultimul rând, cel mai liber din tot autocarul, s-au aşezat poeţii Horia Zilieru şi Emilian Marcu. Am crezut că sunt obosiţi şi doreau să nu fie deranjaţi pe timpul vreunui pui de somn furat în timpul deplasării. M-am înşelat. Vocea lor inconfundabilă era adeseori auzită, fie în versurile declamate cu patos de domnul Horia, fie în „înţepăturile în replică ale colegului de breaslă ori în intervenţiile pe care le făceau în diverse dialoguri, atunci când Lidia Petrescu şi chitara ei îşi trăgeau sufletul între două melodii.
Nu eram atent la cele discutate şi nici la toate melodiile. Priveam lacom peisajul, grijuliu să nu-mi scape nimic şi dialogam în şoaptă cu Silvia. De fapt era un schimb de impresii permanent. Relieful variat se descoperea în toată splendoarea înfăţişându-se în haina lui cea mai elegantă: vegetaţia bogată de culoare verde, cu nuanţe superbe în funcţie de întindere, înălţime şi soiuri de copaci. Observam că nu exista o anumită linie de demarcaţie. Pe alocuri copacii se înălţau semeţi pe înălţimi împădurite şi coborau cu ale lor coroane până în marginea unor mici localităţi, la margine de drum ori la mal de apă curgătoare, în timp ce în alte zone urcau păşunile, la fel de bogate, până sus, spre munte ori în vârf de deal.

Se zăreau prin luminişuri îndrăzneţele acoperişuri ale unor case singuratice şi se profilau cărări ocolitoare, care păreau că se-mplântă în pădurea deasă ori se lărgesc în apropierea unei stâne ce nu putea lipsi din acel peisaj de vis în care oieritul este ocupaţie milenară.
Am fost nemulţumit că se opreşte autocarul după un scurt viraj la dreapta. Doream să tot meargă, să-mi odihnesc privirea la nesfârşit pe acel peisaj inexistent în zona Slatinei de Olt. Am coborât şi am aflat că am ajuns la „casa ouălor încondeiate”, care mi-a rămas în amintiri cu acest nume pentru că niciodată în viaţă nu am văzut atâtea ouă adunate la un loc. De fapt, este vorba de Muzeul oului din Vama, în „inima Bucovinei”, cunoscut în zonă ca atelier de încondeiat ouă.
Localitatea VAMA din judeţul Suceava este aşezată pe drumul european E85, nu departe de sfintele mănăstiri Voroneţ, Moldoviţa sau Suceviţa, la numai 16 kilometri de oraşul Câmpulung Moldovenesc. A căpătat acest nume, cu sute de ani în urmă, tocmai pentru că, aflată la intrarea în Carpaţii Orientali, străjuită de Obcina Feredeului, a îndeplinit rolul de localitate de vamă între Principatul Moldovei şi Principatul Transilvaniei. Este atestată documentar în anul 1408, când se numea deja Vama Moldoviţa, apărând într-un privilegiu comercial din 8 octombrie al acestui an, în care se stabilea că toţi negustorii, care vor duce mărfuri din ţara ungurească în Moldova, să plătească taxe vamale. În anul următor, domnitorul Alexandru cel Bun, într-un document din 18 noiembrie, a scos satul Vama din Ocolul Câmpulung şi l-a dat Mănăstirii Moldoviţa, cu toate veniturile vămii. Vama, ca localitate, este cunoscută şi introdusă în harta traseelor turistice graţie Muzeului oului, Stâlpului lui Vodă (1717, la ordinul domnitorului Mihai Racoviţă) şi a Bisericii din Vama (1670, cioplită în piatră de Grigore şi Vasile Badale). A mai avut, ca obiectiv turistic, Biserica de lemn cu hramul „Înălţarea Domnului”, care a fost construită în anul 1783, dar a fost transferată în 2001 la Muzeul Satului Bucovinean din Suceava.
Din jurnalul de călătorie al împăratului Francisc I, din 1817, aflăm că aici, la Vama, un mare proprietar de terenuri silvice şi patron industrial din vremea stăpânirii habsburgice, pe nume Manz, avea o „uzină” metalurgică, o forjă cu cinci ciocane. El făcea şine şi bare de fier pe care le vindea cu amănuntul în Bucovina şi Galiţia…

Coborâsem din autocar şi încercam să-mi dezmorţesc picioarele, în apropierea lui, în timp ce observam împrejurimile imediate, cu gândul la pădurile ce le observasem din mersul maşinii. Am văzut aleea asfaltată şi mi-am lăsat privirea transportată până la grădina din curtea în care ni s-a spus că se află obiectivul ce urma să-l vizităm. Am ramas foarte plăcut surprins să văd spaţiul verde îngrijit, florile numeroase, pomii cu fructe date în pârg şi cele două clădiri construite din lemn.

Totul părea să fie un mic colţişor de Rai în care privirea se desfăta cu frumuseţile din jur, cu spaţiile verzi amenajate cu grijă şi deosebit de curate, iar plămânii se alimentau cu aer curat, cu gust şi miros diafan de foioase şi conifere.
Spaţiile de trecere dintre clădiri şi gazon erau pavate cu piatră de formă hexagonală având culoarea asortată la brâul de jos al clădirilor. Am lăsat grupul să intre în casa principală şi am pătruns în grădină, unde marii poeţi ai grupului intraseră deja şi se întreţineau cu o doamnă foarte amabilă şi plăcută la vedere, care nu era altcineva decât mama doamnei Letiţia Orşivschi, pe care am avut plăcerea să o cunosc imediat ce am intrat în incinta muzeului, organizat în clădirea principală în al cărei lung pridvor am numărat cel puţin douăzeci de glastre mari, în care florile te îmbiau prin prospeţime şi frumuseţe.
Letiţia Orşivschi Heiser este profesoară de artă textilă şi decorativă, membră a Asociaţiei creatorilor populari din România, singurul artist încondeietor român recunoscut la nivel internaţional, membră a Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Decoratori cu sediul la Fribourg-Elvetia, reprezentantă, începând cu 1998, a României la expoziţii internaţionale de ouă decorate, deţinătoare a numeroase şi importante premii şi distincţii, colaborator al Muzeului Ţăranului Roman şi al Facultăţii de Textile Iaşi, doctorand în cercetarea motivelor vechi de Bucovina. Este bucovineanca în care Dumnezeu a sădit darul încondeierii ouălor şi al prelucrării extrem de fine a cojii lor, meşteşug perfecţionat la nivel de artă. Ea transpune cu măiestrie, în desenele de pe coaja oului, scene biblice cu semnificaţii deosebite de credinţă ortodoxă, dar şi scene în care tradiţiile raportate la dragoste, căsătorie, familie, sunt oferite în culori şi simboluri uluitor de bine alese şi explicite, în acelaşi timp.

De altfel, domnia-sa ne-a convins că oul reprezintă „filosofia existenţei umane şi istoria străbună, o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale”. Ca adevărată comoară a culturii populare bucovinene, meşteşugul încondeierii ouălor este ridicat la rangul de artă, alături de arta broderiei şi a decorurilor bogate de pe costumele naţionale, din care adeseori se inspiră şi, pe care, în acelaşi timp, le îmbogăţeşte.
Muzeul domniei-sale este plin de inedit. Cuprinde peste 2.000 de ouă din toată lumea. Letiţia Orşivschi le-a adunat în cei doisprezece ani de participări la expoziţii şi saloane internaţionale şi le-a alăturat celor peste 1.000 de ouă din Bucovina, lucrate în timp de mâna artistei şi a altor împătimite de această artă. Acestea din urmă au o vechime de 80-100 de ani şi înfăţişează privitorului motive vechi din Bucovina şi motive de pe costumele populare ori de pe covoarele din zonă. De altfel, înzestrată cu o meticulozitate ieşită din comun şi cu simţ estetic remarcabil, doamna Letiţia a reuşit să realizeze cea mai numeroasă colecţie de ouă din România, pe care a organizat-o în două secţiuni: ouă de Bucovina şi colecţia internaţională. În colecţia sa vizitatorul poate admira ouă rare, unele cu dimensiuni foarte mari, ca cele de emu, nandu, tinamu, broască ţestoasă, crocodil, flamingo, dar şi o gamă bogată de ouă foarte mici, ca cele de porumbel, potârniche ori vrabie, pe lângă altele, de dimensiuni variabile, cum sunt cele de prepeliţă, fazan, păun, raţă, gâscă, curcă sau struţ.
Toată această bogăţie de ouă vopsite, încondeiate artistic cu multă migală şi pricepere, în cele mai diverse combinaţii de culori, împreună cu acelea în care coaja a fost tratată într-un anumit fel şi lucrată ingenios astfel încât apare ca o dantelărie fantastică, se află expusă în 22 de vitrine.
Despre fiecare tip de lucrare şi chiar despre fiecare ou în parte, doamna Letiţia vorbeşte desluşit, pe înţelesul tuturor, cu o plăcere tainică rar întâlnită, cu profesionalism şi bunăvoinţă.
Ochii ei, două crâmpeie de cer senin de după răsărit,te privesc deschis, cu prietenie şi căldură sufletească, în timp ce prezintă în amănunt desenele făcute după ce oul a fost împărţit prin „meridiane” şi „ecuator” în patru ori opt părţi egale, situate simetric. În afara explicaţiilor profesioniste, pe care le poate da şi în limbile franceză, germană, engleză ori italiană, artista iniţiază, practic, vizitatorul doritor să cunoască meşteşugul împestriţării ouălor, cu deosebită acurateţe şi tact pedagogic desăvârşit, aşa cum ne-a convins, după două zile, chiar la Tabăra de creaţie „Dor de Bucovina”.
http://www.universulprieteniei.org/t164-2-august-2011-meteuguri-i-meteugari-scriitori-campulungeni
Am plecat cu mult regret din această gospodărie atât de curată şi de primitoare, din muzeul cu exponate lucrate cu măiestrie dusă la extrem. Era regretul că timpul nu ne permitea să stăm mai mult. Nu mă săturam să privesc admirativ şi să ascult vorbirea plăcută, caldă, prietenească, a gazdei noastre. Cel puţin pentru mine, totul a fost inedit. Alte persoane, inclusiv Rodica Rodean, Emilian Marcu sau Horia Zilieru, vizitaseră de mai multe ori locurile şi totuşi au intrat, au privit şi au ascultat cu atenţie întreaga expunerea a doamnei Letiţia.

Activitate practică – tehnica împestriţării ouălor

Toate femeile din grup, dar şi câţiva bărbaţi, au aşteptat-o cu bucurie şi multă curiozitate pe doamna Letiţia Orşivschi, singurul artist încondeietor român recunoscut la nivel internaţional. Nu voi intra în amănunte pentru că o cunoaşteţi deja din capitolul dedicat domniei sale, dar vă voi aduce în rândurile de faţă câteva aspecte de noutate. În primul rând doresc să precizez că frumoasa doamnă a sosit la tabără cu zâmbetul pe faţă, îmbrăcată în costum popular, cu „arsenal” didactic complet şi cu hotărârea de a le învăţa pe fete cum să împestriţeze ouăle printr-o tehnică unică în lume. Această tehnică prezintă două mari avantaje: în primul rând, nu este necesară perioada de uscare a coşii oului după folosirea primei culori şi, în al doilea rând, se folosesc numai culori naturale.
Specialistă în această tehnică, doamna Letiţia a fost foarte convingătoare de la primele explicaţii şi a captat atenţia tuturor. Tactul său pedagogic este demn de admirat. Calmă, senină, a împletit creator explicaţia, ca metodă de învăţământ, cu demonstraţia, iar expunerea i-a fost cursivă şi bogată în elemente de natură a oferi date suplimentare necesare înţelegerii necesităţii fiecărei operaţiuni în parte într-un anumit moment şi într-o anumită succesiune. În plus, nu a trecut la lucrarea practică propriu-zisă cu „elevii” din acea zi decât la finalul demonstraţiei şi după revenirea la unele momente explicative necesare adâncirii şi fixării cunoştinţelor noi acumulate.
Îmi amintesc, zâmbind, cât de atente erau doamnele. Toate, erau „ochi şi urechi”. Priveau instrumentarul folosit pe măsură ce doamna Letiţia îl prezenta, pe piese componente, pe rolul fiecăreia în parte şi pe momentul folosirii lor. În plus, a indicat modalitatea de împărţire a suprafeţei oului în zone delimitate prin diametre intersectate pe verticală de paralele pe orizontală, realizând o simetrie perfectă, explicând ce elemente tradiţionale trebuie să cuprindă fiecare porţiune obţinută în acest fel. La acele doamne care lucrau în învăţământ, am înţeles motivaţia. Îmi povestise Silvia că era hotărâtă să-şi înveţe elevii de la Slatina şi am intuit că şi Magda Paşca ori Marioara Vişan sau Mariana Bendou au aceleaşi intenţii, dar nu le înţelegeam prea bine pe celelalte. Să fi fost doar curiozitatea ori dorinţa de a-şi încondeia ouăle acasă, singure, spre bucuria familiei, la sărbătoarea de Sfintele Paşti? Înclin să cred că da! Mai cu seamă că, îmi amintesc foarte bine - poate pentru că în aceste zile când scriu ne aflăm în penultima săptămână a Postului mare - atunci când se explica modul de lucru în cazul oului cu motive pascale, nu s-a auzit nicio şoaptă în sală. Explicaţiile doamnei Letiţia au captat atenţia tuturor. Simbolurile pentru săptămâna Floriilor, pentru sfânta împărtăşanie ori pentru crucea pascală (care este trilobată), pentru lumânarea pascală, pentru soare ori pentru apă şi replicile tradiţional-creştine de salut, au fost extrem de explicit expuse şi, drept urmare, înţelese. Numai aşa se poate interpreta îndemânarea manifestată de toate doamnele în partea a doua a întâlnirii, când au executat aproape toate operaţiunile într-o ordine desăvârşită.

La activitatea practică doamna Letiţia a executat fiecare operaţiune însoţind-o cu explicaţia. Apoi, după ce a oferit fiecărui doritor câte un ou şi instrumentele necesare, trecea pe la fiecare „elev” în parte şi examina modul de lucru, intervenea dacă era cazul, încuraja şi reamintea unele operaţiuni de bază ori simbolurile necesare. Mă aşezasem pe scaunul de lângă domnia sa şi ascultam atent partea teoretică, lacom în a afla şi a înţelege obiceiul locului, simbolistica aplicată prin vopsele, prin fiecare culoare în parte. Nu am luat un ou pe care să lucrez. Eram conştient că nu am un minim de deprinderi practice necesare şi nici nu intenţionam să învăţ procedurile. Ştiam foarte bine că nu voi „lucra” vreodată un ou în afara tigăii, a vasului pentru fiert ori a bolului pentru bătut!

În schimb, în partea a doua a întâlnirii, priveam atent cum se concentrează fiecare şi îşi pune talentul ori îndemânarea în valoare. Am apreciat că doamnele Nina Petrov şi Lidia Petrescu nu sunt pentru prima oară în situaţia de a încondeia ouă. Degetele erau antrenate. Se mişcau cu atenţie, cu precizie, dar destul de repede şi lucrările lor erau aproape complete, reuşite şi chiar frumoase. Prin comparaţie, observam că Violetta Petre şi Mara Vişan erau vizibil stângace în timp ce Mariana Bendou şi Mihaela Suciu lucrau forţat, cu muşchii feţei încordaţi, temându-se parcă să traseze fiecare linie în parte. Degajate mi s-au părut a fi şi doamnele Lăcrămioara Cristea, Luminiţa Vătavului şi Liliana Todiraşcu, dar viteza de lucru era mai înceată.
Cât despre Rodica Rodean, ce să spun, lucra din mers, mai atentă fiind la reportofon decât la oul pe care-l plimba ca pe un trofeu, în timp ce Silvia Alesu lucra tăcută, atentă la detalii şi la momentele explicative ale doamnei Letiţia, indiferent cui erau adresate. Am fost surprins să observ cu câtă migală lucra Raul! Da, Ovidiu Raul Vasiliu era singurul bărbat absorbit cu totul de lucrarea la care se angajase. Calm, meticulos şi precis în mişcări, trasa liniile cu o plăcere care te cucerea. În acelaşi timp, prezenţa mea şi a poetului Horia Zilieru ori a domnului Dan Petrescu era doar fizică, aparent. Noi ascultam şi priveam fermecaţi de maniera profesionistă în care Letiţia Orşivschi desfăşura această „activitate didactică”. Personal, o admiram şi am convingerea că domnul Zilieru era pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Surprinzător, domnia sa nu a intervenit cu nimic. Nu a punctat în nici un moment, aşa cum ne obişnuisem s-o facă. M-am şi mirat cum de a reuşit să se stăpânească. În schimb, asculta atent şi privea cu plăcere cum fiecare ou capătă culoare şi sens în mâinile fiecărei femei.
Îmi permit să vă mai reţin atenţia cu unele aspecte ce mi se pare importante, demne de reţinut. Culorile folosite în Bucovina pentru ouă sunt culorile mănăstirilor, potrivit precizării doamnei Letiţia. „Derivatele de galben de la Moldoviţa sunt culorile de pământ de la Vama, care se găsesc şi pe costumele populare şi care, de fapt, sunt culorile predominante în centrul ţinutului bucovinean, pornind de la Sadova până la Gura humorului. În afară de culorile de pământ, în Bucovina sunt specifice şi alte culori: roşul de Humor, albastrul de Voroneţ, şi verdele de Suceviţa.” Pe de altă parte, culorile au importanţă deosebită în tot ce presupune respectarea simbolisticii tradiţionale. În acest sens, spre exemplu, am reţinut că trifoiul este simbolul norocului, spicul de grâu este simbolul prosperităţii, în timp ce coada de păun este simbolul frumuseţii, iar crucea nu ne poate duce cu gândul decât la spiritualitatea ocrotitoare.
În afara acestora, în Bucovina sunt trei elemente de bază: soarele şi apa – elemente vitale ale vieţii – simbolizează chiar viaţa, care este „reprezentată întotdeauna de brâul oului pentru a sugera intimitatea vieţii”. De altfel, simbolul vieţii nu apare numai în Bucovina, ci şi în alte zone ale ţării precum Oltenia sau Maramureşul. El apare chiar la unele popoare necreştine. Doamna Letiţia, pentru a fi mai bine înţeleasă, a făcut trimitere la „coloana infinitului”, dar şi la porţile maramureşene amintind, printre altele, că Brâncuşi afirma: „oul este maica formelor, a tuturor formelor, doar pe brâul ouălor putându-se reprezenta infinitatea”. Batistuţa bucovineană este un al doilea simbol tradiţional al bucovinenilor, înţeles ca element de trecere de la o stare a vieţii la alta, respectiv din starea de tânără la aceea de femeie măritată ori - după anumite alte elemente simbolice, culorile folosite în acestea şi momentul dăruirii batistei - de la starea de viaţă la cea de după moarte, adică la viaţa veşnică, având în vedere că viaţa este infinită. Un al treilea element de bază al simbolisticii bucovinene este floarea, succesiunea de frunze şi flori, care ne vorbeşte despre viaţa naturii.
De regulă, aici şi în alte zone ale ţării, motivele folclorice utilizate sunt: spicul, frunza, soarele şi crucea. Crucea nu trebuie înţeleasă doar ca motiv folcloric. Ea se foloseşte la încondeierea ouălor pascale pentru a reconfirma creştinătatea românească şi, mai ales, pentru a aminti de crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos.
Crucea este un simbol străvechi, atestat încă din antichitate, alături de altele trei: centrul sau punctul, cercul şi pătratul. Ea simbolizează pământul şi devine un semn de orientare spaţială prin indicarea punctelor cardinale: est-vest prin braţe şi nord-sud prin axa sa. În tradiţia creştină, crucea simbolizează ori, mai bine zis, concentrează în ea imaginea, mântuirea şi patimile Mântuitorului lumii, identificându-se cu persoana Lui Iisus Hristos, Fiul Domnului. Până la învierea lui Iisus, crucea a fost un obiect de tortură. Pe cruce erau răstigniţi cei mai mari răufăcători. De la mântuirea lui Hristos, ea fiind sfinţită de sângele Lui – vărsat de El pentru împăcarea omului cu Dumnezeu - a devenit un obiect sfânt. Toţi creştinii cinstesc crucea. Ea este altarul de jertfă al Domnului.
Oul se poate decora cu ceară colorată, cu vopsele ori cu mărgele etc., prin diferite metode. Instrumentul folosit la încondeiere, în cazul metodei care necesită ceara, se numeşte chisiţă, ori bijiţă, condei etc şi nu este altceva decât o bucăţică de lemn uşor de prins în mână şi de mânuit, care este prevăzut la unul din capete cu un mic tub de metal, de regulă cupru, prin care trece ceara topită. Instrumentul doamnei Letiţia este prevăzut cu păr de coadă de cal. Ceara topită curge mult mai lin şi fin pe acest fir de păr, permiţând o modelare îngrijită, cu linii subţiri, delicate.
Ei bine, explicaţiile doamnei Letiţia Orşivschi - minunat meşteşugar-profesor - au fost impresionant de complete şi mi-au atras atenţia asupra continuităţii acestui meşteşug rămas, de la o generaţie la alta, nealterat timp îndelungat, sute şi sute de ani, de la origini şi până în prezent. Nu mi-am imaginat că un ou pascal poate transmite atât de multe date despre viaţa omului într-o varietate de situaţii.

Când întâlnirea a luat sfârşit şi se făcea schimb de impresii într-o ambianţă plină de veselie în care prietenia căpăta noi valenţe, mă gândeam la cele câteva ouă pe care le am acasă, cumpărate ori primite chiar de pe meleaguri moldave. M-am bucurat de fiecare în parte. Le-am păstrat pentru frumuseţea culorilor şi a modelelor de pe coaja lor, dar niciodată nu am ştiut ce reprezintă fiecare figură ori grup de simboluri. Semnificau doar sărbătoarea în sine. Mă bucuram, împreună cu membrii familiei mele, de Învierea Domnului şi de tot ce presupunea această minune pentru noi, dar nu am ştiut să interpretăm niciodată bogăţia de semne şi culori purtate de ouăle încondeiate. Acum ştiam şi mă gândeam la satisfacţia ce o voi avea explicându-le copiilor şi, poate, prietenilor, tot ce am învăţat de la această femeie, artistă completă în tot ce înseamnă împestriţarea ouălor…

Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri.
(„Creion” - Tudor Arghezi)