Dorina Ciocan-Neculce

Dorina, mi-a plăcut limba ascuţită aruncată pe spatele amfitrionului, îngerii cu feţele schimonosite de efort, sub un moment de impuls trag perdeaua ( fără uitării, că e clişeu ) şi pasajul arătat de doamna Mara. Îmi place în poezia ta că ai îndrăzneală, că o gândeşti - se vede, dar ar fi frumos s-o mai treci prin câteva filtre ale tale, să mai tai pe-aici, pe-acolo, ca să rămână esenţialul şi autenticul. Cu drag, Silvia

Mara, eu mă bucur să aflu că ți-a plăcut.cu gând bun, din Constanța

Silvia, multumesc de impresii și sfaturi. sigur, acum arunc ,,un ochi,,.
cu drag

Sa-mi aduci si mie putin bronz de Constanta te rog si transmite-i domnului Stanescu toate urarile mele de armonie in suflet si in viata alaturi de cei dragi.

aduc o bucată de soare, de aici,Mara...am transmis toate urările de la Iași.cu drag

multumesc frumos Dorina.

ieri mi-am amintit despre buzele tale sărate
cu miros de alge calde
și despre cum ți le umpleam seara
cu respirația mea de
felină cu ochi de cristal
inima crucii înfiptă în cuiele de lemn
tremura
cu numele meu atârnat în colțuri poate
o să ne fie cald poate o să ne fie bine ziceai tu
îndemnându-mă să visez diminețile albe cu flori împletite
în gânduri cuibărite în răsaduri vii căutam umbre prin catacombe
se arata fata pribeaga a vânzătorului de păsări fără aripi
și eu mă înveleam cu genunchii strânși sub cearceaful umed simțeam
valurile mării și miile de scoici
eliberate de trupuri
se încarnau pe sub unghii
sunt un turn de veghe uitat la răscrucile mărilor
cred că m-aș putea întoarce
să întind măcar o cursă de șoareci
picioarelor pribege le-aș apăsa umbra mea în talpa
ca pe un foc infernal
aș arde fără de scrum în vreme ce din gură mi-ar ieși vălătuci de
istorii mărețe culese de pe treptele templului aztec
pomul traiului de azi pe mâine
nu ar mai da roade
florăreasa cu șolduri deșirate o să ne așeze buchetele de fum alăturea de trupuri
pe tăblia aceea a păcatului am cunoaște moartea ca pe o virgina cu forme lăsate

dar eu încă mai las multe semne
întind mâna peste trupurile spiralate
cer o răsplată
respir
îmbrac armura
și o iau de la capăt
de la capăt ar trebui să mă recunoști
la mine-n frunte poposește ibis
pe partea dreaptă oglinda este spartă
pe aici se scurge mâna mea cu penelul topit în deget

eu știu un loc aflat dincolo de
pleoapele de marmură aici mă dezbrac de trup
și mă scufund în ape tulburi dar
mi-a crescut o mască de fluture pe față
am antene străvezii cu care te pot detecta de la adânci
depărtări
aud bătăi înfundate în coșul pieptului de lemn
un oarecine îmi sculptează cu mișcări grăbite
mult așteptatul templu gothic are intrări secrete fără
ieșiri
o să zaci pe tăblia trupului meu
cale de o veșnicie de la răsărit și până la apus
nu tresări
diadema de corali am împletit-o pentru tine
în străfundul mărilor zbuciumate mai ard
tămâia în candele de-argint
topesc lumânări pe buzele-ți înfierbântate
sărutul aspru lasă urme
iau apă asfințită din izvorul tălpilor mele și mă sting
la tine-n ridul de pe frunte mă despic în fulguiri de amintiri
încătușate-n vise de smarald
nu te-ntrista dragul meu când
strâng în brațe ghemul și-adun în mine flăcări

se lasă înserarea
amurgul sângeriu vorbește în cuvinte înviate
pe bolta cea mereu albastră
mi-a crescut o mască de fluture

oare mă vei recunoaște când
o să-ți bat cu aripa în geam?

am adormit în casa neliniștilor tale
clipele mi-au încuiat visul în mijlocul tăcerii
albatroșii îți strigă sufletul pierdut
prin trupul ascuțit al scoicilor
caut
luceferii înecați în frumusețe

acolo este locul despre care ne povestea bunica
locul de dincolo de geamanduri în care
am ascuns izvoarele de lacrimi
(ți-s ochii goi în larg deschiși)

auzi?
se sparge zidul plângerii
dar lasă-ți obrazul peste umăru-mi de piatră
mă poți striga o dată
încă o dată

și mâinile se dispersează
în arbori cu frunze de mătase
fuioare care se torc fără de deget
și țes lumina în firele de timp
încătușez o fărâmă de iris tatuat pe umărul meu rotund
păianjenul își oglindește crucea
în pânza lunecoasă a icoanei
care mi-a crescut
în suflet
am adormit

prin trupul ascuțit al scoicilor
caut locul acela de care ne povestea bunica,
locul de dincolo de geamanduri

în pânza lunecoasă a icoanei
păianjenul își oglindește crucea

mă poți striga o dată
încă o dată
și mâinile se dispersează
în fuioare care se torc fără de deget

lecturat cu plăcere, de data asta printr-un filtru interpretativ

buze aftoase îmi desenează cercuri
pe spate tu îmi tatuezi cu ace înroșite în râul de sânge
poeme vii pe umărul rotund
port cuibul cald
în care îmi adorm puii
îi stropesc dimineața cu icnete prelungi
înfundate în hohote ascund zilele în nopți și
nopțile în lună plină
văd fețele sfinților balansând candele aprinse
ard clipe și adună fire de nisip în
cupe de argint ne fac semne că a mai trecut o vară
s-a prelins prin zidul iernii cu fulgi cenușii de păsări libere

sorb gustul acru al mărului verde
ca pe un semn de întrebare
încadrat în puncte de suspensie zburătoare

oamenii buni sunt cele mai triste amintiri îmi zic
intonând în gând un cântec lugubru despre
cum a asfințit soarele în umbra ta
pe când mă dezbrăcam de piele și îmi trăgeam cu grijă
genunchii mai aproape ca să te simt

da erai tu chiar dacă ai sosit mai târziu
eu cred că e devreme

mă dau de trei ori peste cap și mă
încurc printre culorile curcubeului
aș vrea să mă iubești ca la început
atunci
demult
când se aprindea și se stingea liliacul
peste sufletul meu
am tras uniforma veche
de fecioară și te-am așteptat pâna
la capătul timpul
ascunsă înapoia zidului de cuvinte

multumesc de trecere,Silvia.cu drag

lacrimi de sare varsă peste râurile sacre
manechinele când bat în ziduri
cu pumnii încimentați
Tu, Tată, ne îndemni să răsădim iedera
la temelii

să ne înălțăm desculț
prin spicele aurii și să culegem sufletele coapte

din copacul facerii
să le așezăm în sicrie sclipitoare

cu care să putem lumina

gura cerului aplecată ca o

arcadă cu îngeri măsluiți
asupra noastră
sfârșitul de veac nu suflă nici dinspre miazăzi și
nici dinspre miază noapte



eu nu mă cutremur niciodată primăvara
e doar freamătul frunzelor de-argint care ne pâlpâie
prin trupuri

și iar ne răstignim în dangătul de clopot al vecerniei
(cui lângă cui) cu brațele întinse
ca niște cruci înfipte

în ferestre
ascultăm cu urechea

lipită de lutul galben
cleios
cum se rostogolesc ecourile vii

din alte vremuri păstrate
cu aripile împleticite cu

buzele strânse
pășind încurcat peste

umbrele noastre
sau poate peste amintirile noastre

"în străfundul mărilor zbuciumate mai ard
tămâia în candele de-argint"
O metaforă deosebită, totală. O seară placută! Cu drag

multumesc de lectură și apreciere, Raul.cu același drag

dar iată, sufletele noastre s-au scurs alene
prin porțile înserării. eu mă lipesc de pereții reci
ai criptei unde nu se odihnește nimeni,
niciodată,

alături, omul stătea cu spatele rezemat în zidul fumului,
simțea cum îi cresc rădăcini adânci în sarcofagul lui
încăpător pulberea din trup primea pasărea de ceară să
îl ciugulească.

o, da. asta era viața- simte vietatea ticăloasă
intrată fără de știință pe sub coastă.
și trage cu sete fumul dens care îi taie calea
în linii măiestre.

-nu sta pe gândurile tale
ca pe o movilă, omule de plastic!

brusc lumânarea își arata limba ascuțită
parcă îi vorbea despre proorocii mincinoși care or să vină
într-o singură noapte
or să șteargă stelele cu degetele umezite
ei ne vor spune adevăruri alterate în urmere tocite

pe umerașul modern atârnă cămașa însângerată
în dreptul coastei tribunii își cos și acum ochii cu fire de foc
exact acolo unde a bătut întâia dată
Ceasul Lumii.

haine cernite îmbracă. îngerii în ceruri
atârnă flori albe de măslin
și își înfundă urechile cu dopuri de lemn
să nu audă cum scrâșnește cuiul
flămând în carnea
Ta care a fost
și încă este
a noastră...

îmi sfărâm tăcerile în mii de bucăți
le împăturesc în ziare vorbitoare
ca pe niște orfani în zdrențe

oooo câte vieți înghesuite își caută o cale
printre rânduri

Tu, femeie, care zaci de veacuri peste
mulțimile de trupuri asudate
a venit vremea!
dezbracă-ți trupul deșirat!
până la altar aud scrâșnete
strivind clipa de durere pe geamuri
amiezile năclăite se zvârcolesc
pe sub podeaua lucioare
ca o apă cristalină văd trupul meu trecut dincolo
acolo unde nu mai e nevoie de umbră
nici de banii uitați pe masă

în semiîntuneric aureola mea pare fantomă
hoinară
cu degetele bâjbâind mai multe uși
ea caută stăpân spre-a deveni aceeași slugă

.....................................................................
dar până atunci absorb în mine icoane adormite
și-aștept cu ochii strânși pocnetul de bici
să mă transform
în fulger

din venele mele îngroșate
își sorb vrăjitoarele de dragobete nebunia
piciorul amurgului își apleacă genunchiul
rugându-mi capul de șarpe să adoarmă
sub lespedea cu mușchiul proaspăt și verde
mă ascund
unghiile îmi cresc în piele
ca o carapace a neputințelor presimt mirosul acela
acru nu am nevoie de lumină
frica de tine se amestecă prin noapte
fluturi cu capete de mort
pe spate
îmi scormonesc aripile bolnave
ziua mi-e frică de plămânul șubred al orașului de plumb
prea scuipă oamenii nevolnici pe trotuare
au zâmbete cusute în colțul gurii și cicatricile hidoase le traversează
trupul
e doar un vas de lut
umplut cu spirit mă amăgesc bătrânii legându-mi rănile pe rând
și eu și tu suntem legați fără de zgomot
liniștea -dușman ne-a devenit

sssssssssssssssst!
cu degetul pe buze
sssssssst!
vrăjitoarele îmi cer tributul iar voi dansa pe cărbunii aprinși
mi se topește ceara / stratul de dimineață
îmi arunc rochia pe scaun mă-mbrac în umbrele-nserării
las un bilet pe o batistă de mătase:
„plecată-n râul broaștelor din egipt”

lumina încă mi se cuibărește-n palmele deschise
ciudat
ea nu m-a părăsit

și trag spre mine
bucata de coastă ascunsă
în ziar

îmi amintesc și acum de acel cineva
doar apăsa butonul și se aprindeau multe stele
în copaci fremătau metafore șlefuite
de un stilou cu o peniță prea ascuțită
tu îmi scriai în palmă
apăsat
că m-ai iubit în lumina stinsă a aceleeași lumânări
cu mânecile suflecate și cu sufletul în palme
pe când prometeu ne ademenea cu semne vitale
să ne desfătăm prin focul lui sacru
nu se mai vedeau limbile aspre
care ne topeau sensurile poemelor din piele
tu chiar ai spart fereastra și mi-ai aruncat la picioare
dâra de cerneală
îmi șopteai să o suflu sau să îți pătrund iar în gânduri
cu pantofii catifelați să îți ascult poveștile
despre iubitele tale cu ochii cerniți și coapsele tari
despre așteptarea care ne creștea pe sub tâmplă
și despre o amăgitoare libertate

dar am strigat cu glas de clopot
și am aprins eu soarele atât căt să te pot privi în lumina difuză
a ultimei flăcări

da era ziua în care ceasul își împrăștia tic-tac-urile pe caldarâm
și eu mi-am zis bătând din picior:-un soare mă poate ucide ușor dar
el ar mai putea să mă iubească
o dată
în același tropot de cai albi
cu ... copite nărăvașe

O zi cu pace!

multumesc, ai văzut că te-ai descurcat.zi cu lumină în suflet, Rami

camera era veche și goală,
mirosea bătrânește a moarte.
Pip a ieșit așa precum a intrat
cu fragi proaspeți. pe buze
îmi decupa imagini cu păpuși fără de capete
din ziare foarte vechi. mi le aranja cu grijă
pe o pânză aspră cenușie le mângâia tăieturile adânci
cicatrizate.

atunci am văzut pentru prima oară
amintirile însângerate
crescute în câmpul fără de sentimente,
aș fi putut muri dacă nu ai fi tras capacul
pe dedesubt
ca pe o oglindă convexă în care se scăldau chipurile diforme.

voiam să mă vadă altcineva,
tu oricum ciopleai fără să-ți pese florile de piatră
și piatra prindea viața de creștet
se lăsau umbrele adânci peste niște etichete
rupte în coate.
........................................................................
dar ce tot îți vorbesc eu în limba asta necunoscută,Pip?
vezi, întotdeauna mi-a păsat de tine, chiar dacă nu te-am privit niciodată
și dacă pasărea o să vrea să își înalțe imnul de măiastră
în pieptul meu,
tu ai putea să le spui că arcadele acelea somptuoase
erau trupul meu,
și...ecourile rătăcite prin câmpul nemărginit erau viețile noastre,
nedespărțite.
................................................................................
din patefon scâncea vocea tocită...
bluza mea se descheia îndelung,
pe acolo îmi intrau tufele de măceș cu mirosul lor amețitor.

în toamna asta cernită
am să te las să îmi privești
în palmele rănite
și nimeni nu o să ne mai stea prin preajmă.

-uite, banca,
stai lângă mine...
eu doar adun norii în poală,
mâine o să plouă obositor și tandru
peste piepturile noastre vor trece atâția pași
tăiați din stâncă...

(ce credeai, fecioarele de lut
mai pot avea sânii calzi de ceară?)

Stefan Iordache recita din Serghei Esenin... de gj

dâra de lumină îmi arăta un amalgam
de chipuri sidefii...

din ce-i făcută lumea asta,
lumea de-aici, lumea de dincolo?

îți amintești?

eram goliți de pene și
te țineam de mână să-mi simți
pielea umezită de șopârlă

ne-asemănam cu niște zâmbete stinghere
uitate pe trotuar

-nu e nevoie să te închircești
în umbra mea ca-nrt-o cunună, zic,
așează-te tăcut și meditează:
„oare iubirea de frunză, iarbă, larvă
sau furnică, nu e un semn al nemuririi?
nebunilor de te alături, nu treci cu ale tale coaste
prin săbiile ascuțite?
și orbul, din cușca lui de veghe,
de ce n-ar fi iuluminatul
acestor timpuri putrezite
cu crengile crescute pe sub
brațe?”

ai putea fi jertfa mea
de sabat
omule de dincolo de ape
cu irișii albaștri
tatuați pe margini

încă te urmăresc
hipnotic
ai genele din frunze răsfirate
ca niște fluturi adormiți
pe culmea de răcoare

îmi sprijin obrazul umezit
de zidul viu
al nerăbdării
mi-am tocit ghearele
pe jumătate tot bătând
tot numărând în piatră

nu vreau să te mai pierd
și stau la pândă
și te aștept
să îmi patrunzi în pupilele
mărite
să-mi muști din suflet
ca o lăcustă înflămânzită
de dor sau de durere

dar mi-a crescut
o altă haină acolo
unde rana înflorea
în oasele albite
m-am străns
și ți-am lăsat pe mal
numai tăcerea
să-și plimbe limba de reptilă
dar să te spioneze
c-un ochi aprins în frunte
și celălalt deschis
în talpă

Scrisoare de dincolo

la un post local de radio
crainica anunța din oră în oră cu
o voce impersonală
că s-a scumpit gramul de aer.
sufocarea îmi cobora în piept
cu pași de hienă
aseară l-au dezgropat pe Oleg,
fiul de cristal al Vandei, avea buzele încă vii
pe brațe îi crescuseră ierburi alese, minunății.

o, da, Oleg stătea acum drept în mijlocul căsuței de la țară
cu miros de mușcate strivite
așa l-au întâlnit toți vecinii și-l întrebau cu ochii mișcători
cum e prietene acolo în adâncuri
mai îmbracă îngerii hainele albe și aripi de lilieci,
mai învârt flăcăii și fetele noastre de sărbători horele
ca altă dată de se întuneca cerul,
cocoșii mai aleargă zorii cu pintenii înfoiați?

Oleg clătina neîncrezător din cap când
spre unul când spre celălalt
și își murmura în barbă:
ce-aș putea să vă spun ființe orbite încă
prizoniere în carapacea de coaste?
se arcuia de șale și dispărea așa, neașteptat pe ușă.

dar le-a lăsat scrisoare de dincolo
pe fereastră:
„Eu, Oleg, fiul de cristal al Vandei cu buzele încă vii,
las vouă cale dreaptă din petale albe de crin
drum neîncercat spre pântecele rotund al gaiei
așezământul orelor târzii când fluturii de plumb
se odihnesc pe fruntea zeiței cu salbă din cranii de copil”.
..........................................................................
-te zăresc, nepământeanule cu ochi aventurini.
ești Oleg, ca un platan din talpă mi-ai crescut
și fiii mei îți stau în ramuri…

sunt bătrână azi
am pielea striată
de arbore căzut
mă cațăr pe ruine și
am să cânt

cu o pană sădită în
tâmpla dreaptă
m-aplec și scriu peste
morminte
epitafe

ca o tremurândă
în suflet îmi
vibrează o vioară
atingerea arcușului
mă risipește
prin văzduh
devin
stăpâna învelită-n sticlă

și freamătul mă sfarmă

din miile de cioburi
mă adun
pumnal care s-a șters
aseară
în amurg

întoarce-te! acoperă-ți ochii cu frunze
și lasă-te plâns
cu lacrima izvorului ascuns privirilor pustii.

goana asta nebună
pe umbra cerului în tropot șă praf
nu poate decât să ne despice piepturile,
să ne sfâșie fereastră dinspre asfințit.


hai, întoarce-te,
războinicule cu ochii de păianjen
crescuți pe creștet,
te-ai întrebat în noapte câte maluri m-au răpuns,
câtă iarbă am cosit
sub picioarele ascuțite
și mâinile mele cum au îmbrățișat până la sânge lemnul?

așchiile mi-au coborât în carne
sunt doar o cruce crescută în apus,
furtună de nisip stârnită pe o faleză pustie
ca țipătul de pescăruș fără de neam.

închid ochii
și ușa cu scârțâit metalic
îmbrățișează singurătatea cu
ghenunchii trași la gură,
mă strânge-n colțul veșted.

dar spune-mi, suntem urmașii tribului
războinicilor moi?

întrebarea îmi pătrundea pe gura-ntredeschisă
din care îmi ieșea cântecul acela

fără de cântec

nu are chip și
nici cuvinte.

întoarce-te, îți zic, bătând în inima de vultur!
pe partea stângă umărul
mi s-a tocit de-atâta sprijinire-n piatră....

ridică-te pe vărfuri oleg
mă vezi
și astăzi stau
cuprinsă în apa oglinzii
până dincolo
de umeri
un coridor prelung
o torță aprinsă
un suspin
dorințe aruncate cu furie și
îngropate-n urme

triumfă același lied
și acrobatul își numără pașii
convins că va ajunge tot
în prăpastia destinului

(e-o chestiune matematică
de spațiu împărțit la timp)

un clov îmi imită secvențele de viață
acum am amuțit
îmi face semn că mă cunoaște
și-ar vrea să mă apropii de chipu-i care
s-a țesut în pânză
a prins captiv
un pui de porumbel sălbatic

și trec fără bilet prin zidul îndoielii
obișniută cu fel de fel de-anomalii
mă-nvârt în jocul ielelor nebune
te caut oleg
când nu am aripi culeg
cuvinte decupate din ziare
mi le agăț pe buze
cu multele cârlige dând jertfă
nemuririi

bobițele albastre căzute
pe zăpadă scot sunete
bizare ca dangătul din
clopotul de sticlă
al catedralei

sorb cu nesaț din amarul clipelor tale
m-am hrănit o vreme
așteptând să se aprindă cerul

-ascultă! ai zis
suntem stăpânii timpului
de azi

moartea nu mai așează
copiii în cruce pe nisip
luntrea de hârtie
va duce caloianul
spre alte neamuri

dar m-am simțit povară
absorbită în adânc
râvneam doar iarba
îndulcită de talpa ta
umbră piramidală crescută
din nadir

și cerul se ascundea
în palma altui cer
noi număram în loc de stele
ochii care strângeau sub gene
legende zei olimpul cuibul de vultur
culcușul păsării de noapte

-care îți e secretul
omule cu buzele de plumb
închis la mine-n suflet?
privește ceasul care
ticăie
în frunte
dorința mea ia mii de alte chipuri

îmi plac poeziile tale.
sunt ca niște povești venite din alt spațiu și din alt timp. te citesc mereu cu drag

casele vechi își leagănă tristețea
în pragul ușii le flutură perdeaua franjurată
ca o batistă uitată într-o mână pe un peron de gară
de la celălalt capăt al lumii
bătrânul cu monoclu își numără pașii cu mare precizie
din dealul copoului cad frunze otrăvite în arșița
amiezilor se ascund morții după umerii timpului
în casele lor umede și igrasioase citesc jurnale poeme (ră)suflate
ascultă știrile mondene privesc femeile deșănțate cu buze umflate
și piepturi umplute îmblânzitorul de vipere e mai bogat jungla e mult mai seacă
apasă cu degetele sinucigașe tastele din plastic nelegiuit
caută liniștea se proiectează pe un perete translucid
dincolo de sticlă pisicile mânâncă fără să le pese de muritorii de rând
anafură
le cresc aripi uriașe cu pene aurite
copilul le strânge cioturile la spate privește (ne)încrezător
înspre vecinii învechiți nu vrea să le vadă strălucirea
să nu-i trezească din liniștea în care se întorc
târându-și pașii obosiți noaptea apare
ca un zâmbet calcificat pe un obraz al lunii
când omenirea bâjbâind își caută orbirea ca pe un cerșetor
cu sângele albastru supt din seva nucului
cu inima înmormântată sub fereastră

mulțumesc de lectură și prezență, Ramiel

m-am trezit pe o muchie de cuțit cu o durere ascunsă
în ceafă am refăcut numele tău din fire de nisip
ca pe un fluture neînaripat veșnic pasager neobosit de la
marginea zilei până în adâncul nopților. luna a suspinat argintiu
cu lacrimi de fecioară mi-am petrecut umerii printre norii sticloși
fără să-mi pese că m-aș putea tăia în gânduri ciobite sau amintiri
sfărâmate care miroseau a stărv și a cântec putred pe o vioară dezacordată.

și te-am urmat. ramură uscată cu ierburi acvatice topite pe obraz
nu m-ai știut. nu mi-ai simțit mâna ce îți poposea noapte de noapte peste
nasturii înflăcărați ai cămășii de toreador aflat într-o luptă continuă cu taurul scobit la tine-n palma dreaptă. treceai hoinar și oasele îmi trozneau
a cântec hindus ochii mei descântau și vărăjeau apa bătând în tobe cu sufletul pictat

treceai la braț cu veșnicia femeie mândră și umbroasă
care îmi troienea cărarea,
aș fi putut să îți opresc pentru o secundă respirația
în care mi-ai cules aripile și le-ai așezat pe umerii de îngeri ca să-ți încerce zborul printre astre. dar am foșnit doar mâinile în aer,
ca pe o neînțeleasă chemare și ți-am lăsat pe câmpul înflorat al cămășii povestea asta stoarsă din pletele indienilor sinoux.
ca ei să își croiască arcuri. din coastele noastre

m-am vândut pentru o noapte de dragoste șefului de trib.
să îți pot culege greieri proaspeți cu aripile umezite.
și ei să-ți cânte imnuri de iubire topindu-se la tine-n țeastă,
apoi stingându-se pe buzele-mi prea arse de nisip...

sunt o războinicăby Dorina-Violeta Neculce on Tuesday, February 22, 2011 at 10:03a.m

și se făcea că eram cupinsă
de smoala nopții aceleea
ca o războinică apașă
porneam vânătoarea de fantome
hoinăream aproape goală
cu sânii acoperiți de amuletele carnale
la mijloc îmi atârnau foi aspre de papirus
pe care mi s-a încifrat destinul
străbăteam pădurile virgine
cu scalpul în mâna dreaptă
tu te nășteai sub piele
îți încropeai țesuturi moi
cînd luna plină îmi răscolea
în craniu ținteam în tâmple de fantome
eliberând trecuturi îmbrățișate
în uriașe pânze de păianjen
și-mi așezam cu grijă scalpul peste țeastă
să pot dormi cu ochii larg deschiși
privind culcușul șarpelui/zborul de vultur
ce ne-ar purta pe spate
rotind spirala spre mijlocul luminii albe
a dăinui etern un cer cu două curcubeie

Îmi place sfârşitul liniar şi sugestiv al acestui poem. Cu drag

mulțumesc. aștept să ne întâlnim să povestești cum a fost în tabără. har divin și multă inspirație. cu aceeași prietenie

tot mai cutezi să îmi spui că e greșită cărarea cerului?
și-mi scrijelești pe trup multe păcate ca niște labirinturi săpate-n
urme vișinii îmi scrii istoria profană cu chip silfidic de
femeie nevrotică gândești să mă alinți
să-mi scurgi culoarea sufletului din epidermă
și îmi scobești în mijloc un fel de inimă pustie
încerci să mă turezi la maxim ca pe-o mașină învechită.

mâinile îmi bâjbâie prin întuneric după un stâlp de fum
mă clatin
mă întind
mă sprijin iar mi-am uitat copiii afară
e frig
e ceață
e o împărăteasă ce le împarte stele dintr-un paner împletit cu migală de o tarantulă cu ochi holbați și buze vineții.

acum alerg desculță peste scoicile ascuțite privesc farul înstelat înfipt cu brațele în marea cea turbată și-aștept nisipul să se adune-n cruce să îmi curbez o clipă trupul
să-mi plâng plecarea și să mă plângi în mine cu lacrimile tale mai fierbinți,

iar infinitul să se stingă peste mine/ cuprind cu o mână cerul cu alta edenul albastru.
te strig să muști din mărul altor adami și ziua se proptește pe umăru-mi rotund
o țin morțiș și-ți cânt din piepturi de păsări paradisiace. îmi fixez o veșnicie ochiul sub pleoapa ta care se zbate, ca o spărtură fac în trupu-ți statuar tu scânteiezi tristețile pe coastă și îmi aduci miresmele de maghiran. ai adormit în trupul veșted, pe când lumina se izbește în ferestre și-n corpul tău eteric același future cu cap de mort ridică antenele firave, dansează menuet și așteaptă către dimineață să îi sosească iubita fluture cu cap de moartă...

-ce zici? aceste aripi arse cu cele șase piciorușe potcovite, ar mai putea să te stârnească?

la fiecare capăt de drum mă așteaptă
o nouă oglindă cu ușile deschise cu
ferestrele înfundate imaginile se perindă
pătimașe ca niște dansatoare de cabaret îndelung rujate
și cu piciorele ridicate spre satisfacții și desfrâu
o să recompun tristețea bucată cu bucată
ca pe un puzzel uriaș am să mă aplec să o culeg
din paharul veseliei așa udă și tulburată
o să amestec verdele cu roșu albastrul cu galben
și o să picrez iar pomii după ce leg rănile cu rășină
îndes respirația ușoară în agonie profundă și rămân așa cu mâinile
ascunse la spate mi s-a imprimat urma lanțului ruginit

o să mă revolt mereu
mereu o să plec doar ca să am de unde mă întoarce

femeie autistă cu flori putrede în vază captivă între niște coarde
șubrezite ale sufletului îndelung pictat

rătăcitoareo în amurgul violet descântec de nemărginit
îmi strigi că nu exist?
n-am existat vreodată pentru că m-am cioplit din stâncile trezite de valurile urlătoare ale egeei?

ba sunt aici! trăiesc!
un curcubeu mi s-a întipărit pe față.
privește-mi explozia solară la celălalt mal mă așteaptă figurile de ceară
apollo zagreus exegeții zamolxis pan

oglinda mă îndeamnă să mă confund cu mine însumi
să cred că te iubeam
când îți tăiam din plete ca și dalila îți furam putere
și ai rămas un samson tun chilug în mâna dreaptă ții penița
și mă îndemni să-ți scriu pe țeastă mii de poeme
dar invers ca atunci când te bărbierești să le citești
și să pătrunzi în urbe cu un surâs empatic iar eu să întineresc
sub buza ta ironică și lacomă

o mască râde alta hohotește fardurile se scurg
ochii ustură se desenează minciuna pe obraz
ai zice că sunt lacrimi...

actorii, să intre iar în scene!

(nu e nevoia să fiți geniali...jucați...jucați...)

-bună! apare un mesaj tastatura se cutremură. o fi de bine?
-bună!
dar spui așa de formă curg vorbele, apele în valuri clocotesc
se construiesc imperii?
aș! sunt urme pe zăpezi livezile au poame înghețate...

mușcăm din merele zemoase ne îngropăm în silozurile cu grâu

găsim chei pierdute de care nu mai avem trebuință pentru că deja trăim viețile altora, visăm visele visate, uităm copacii sub scoarța împietrită ne ascundem
dorul

ești tu?
sunt?
mă cauți?
(și îndoiala fugărește niște chipuri prin trunchiuri de copac se-aude povestea zborului)

un întuneric fără leac
prizonier în a ta cursă

cu un simplu click îmi șterg identitatea de pe internet cumpăr o alta nou nouță
o haină cu care uneori mă și îmbrac

așa e tabla încărcată
iau un burete umed flămând de gânduri și șterg și șterg
am gânduri proaspete frumos mirositoare

-e ușor să păcălești pe internet, spunea un bun prieten:
o poză, o adresă, un zâmbet
sunt tânără azi am doar câteva ore de când m-am procreat și totul cu un simplu click

-bună!

ești tu? sunt eu?
mulțimile de ochi pândesc din umbră
în altă umbră

Scri mult....ai cele mai multe postari...dar scri si bine...am incercat sa citesc cate ceva...am cam pierdut firul cu tabara....felicitari...esti mai optimista ...se vede si in versuri....

mulțumesc mult, sunt stări fluctuante , ca ale fiecărui om. mă bucur mult că a fost vreme frumoasă și au reușit activitățile în tabără. cu mare drag de vizita dv.

Oglinda stramba

Oglinda, cred ca stiu de ce te ocolesc
Privindu-ma in tine vad si ce gandesc
Eu zic :
-oglinda oglijoara
cine e mai destept
si mai frumos in tara
iar tu oglinda micinoasa
Ce ai un loc de pret in casa
Cu rame si brizbizuri din crstal
Nu ma arati ca ma comport
Si sunt precum un animal
Asa ca maine te arunc afara
Si o sa fi precum o barza chioara

bine ați venit în oglinda mea, domnule Inginer Petrescu...(am observat că vă supărați )) dacă nu vă spunem și funcția). zi senină și o oglindă mai luminoasă.

numai în colțul acela nu ajungea
lumina. sanctuarul era pustiu și noaptea
îmi acoperea umerii cu mantia de smoală
pe care au crescut stele din rădăcini. mi-am tras gluga
peste cap și am înghițit frigul amestecat cu neliniștile tulburi care
se făceau ghem
la picioarele mele îndoiala se frângea în ecouri puternice.
orbirea îmi rodea din pleoapă . cu dinți de metal
norii se petreceau, ca o paradă sumbră, pe sub ferestre.
tăcerile-mi înțepeneau în gât.
oglinzile se priveau suspicioase, față în față, din dreapta în stânga
chipurile se conturau șterse și palide.
tot mai palid,
cineva din afară îmi strecura o batistă mototolită în formă de trandafir,
șoptindu-mi:
-ia, șterge-ți ochii de praful stelelor, iubito,
înserarea asta a uitat să înflorească și buzele tale au amorțit.

gândurile mă fură pentru încă o noapte sunt preoteasa de ceară
am crucifixul imens înfipt în piept și candela pâlpâindă
în mâna dreaptă țin partea stângă a cerului
cu privirile adun neliniști, frici, regrete, cobor scări
cu trepte inegale, ciobite.

învăluite în fum, capetele cavalerilor se dezgolesc de coifuri,
săbiile zornăie, scuturile se frâng, talanții vorbesc pe ascuns despre
cum se vând și cum se cumpără oameni.

procesiunea urmează ecoul pașilor mei,
niște gothici îmi cer arginții cu
împrumut să-și cumpere percinguri din piața sclavilor
aud strigăte curmate de loviturile de bici,
portrete vechi se întâlnesc într-o lume a umbrelor uitate.
îmi trec piciorul descălțat prin pământul sacru care
geme de blesteme
eu șoșotesc o rugăciune
se pierde printre ruine, ca un abur cald.

nu mai e mult, taci. urmează-mă. strig înălțându-mi candela și scutul.
crește prin mine crinul, sfârtecând inima împărătesei mausoleul e păzit.
doi lei din piatră își încrucișează săbiile, scot flăcări și ard cu pocnete
de bici.
dar eu tot rătăcesc și caut lumina pe care am aprins-o cândva,
în seara aceea albastră de iarnă turbată
ca o lupoaică îndurerată.