Dorina Ciocan-Neculce

te îmbrățișez, Mara. Bine ai revenit! har divin și multă inspiratie să ai.cu mare drag

Misionara

pe cărările bătătorite nu poți culege
parfumul florilor de mai
liliacul și-s strâns demult petala și
tu stai cu ureachile lipite de o lespede
tocită îți coși buzele cu firele de plumb ca
sângele să-ți cânte în surdină a rugă sau
a bocete icnite în coastele ciobite de o spadă

primești pe umeri urmele de zbor și
pasărea cu cioc de fiară își zdrelește-n
stânca părăsită trupul spre a renaște în
amurg

sunt legi și e o lege prin care pașii se
desprind și urma lor mai udă
când și când mormântul nu mi-l privi, nathanael eu
pot și singură să îmi trag piatra peste piept
îmi trec mulțimile râzând dar spune vorba din
văzduh culeasă:
-nu-mi apăsa piciorul peste țeastă, preamândre călător,
în cimitir, eu sunt acasă,
tu-mi ești un simplu trecător.” și ai cuprins în mâini pământul ce strigă
să mă păstrezi în rondul florilor de dimineață
să mă mai răscolești din când în când
oi prinde iarăși viață

drumurile acelea prăfoase
plimbau parfumul alb
în sus
în jos
clipele spărgeau muțenii
și ea se ascundea dincolo de
auzuri în iubirile arse pe aripi
mai putea citi...

pentru cine vinzi culorile astea îmbrăcate-n iluzii, iubite?
pentru cine dezbraci dimineața de lucrurile de la second hand și scrii
poemele în scoarțe smulse din piepturi de mormânt?

privesc stolul pribegit al cocorilor întârziați și gura mi se conturează
într-un surâs de piatră captiv sub lespedea de granit.

ce sunt eu, dragostea sau cântăreața cheală ce își vinde trupul
în piața sclavelor
pe un
talant sau pe o mângâiere deșartă?
în geam iau diferite forme
și-n zori îmi plimb tăcerile
pe rând
în sus în jos
morții îmi ies în cale scuturând putreziciunea
își îndeasă degetele și le petrec prin mine.
sunt entitate uitată pe pământ.
mă însoțesc pașii pustii pe malul vieții tușesc a
neputință
ei mă numesc firesc:
o rătăcire alunecată-n râul styx cu răzvrătirea crescută pe sub pleoape
am desenată harta veșniciei
scăldate-n ape tulburate.

mă-ntorc în valul nopții și mă topesc
în tine fremătând pădure cu arbori vii și brațele
de umbre

de toamnă


Nu mai adie vântul pe poteci,
Doar crengi uscate ne-nsoțesc azi pasul,
Copacii își îndreaptă-n zare trupuri reci,
Plâng înfundat,
dar nimeni nu le mai aude glasul.

A mai trecut o toamnă peste noi,
Cu ploaia frunzelor pictate,
Se împărațește liniștea-n zăvoi
Și mii de gânduri zac uitate.

Vin amintiri cu degetele-n geam,
Și bat la inimi ferecate,
Suav ecou răzbate peste an,
Chemând zadarnic
întâmplări-neîntâmplate.

Mai stai la geam să-mi simți plecarea?
Asculți și-acum tăcerea nopților târzii?
Simții cum văpaia sparge marea?
Aștepți în visul meu mereu să fii?

Pe dealul morţii, pământul scrumă urme

stare I


calc apăsat peste corăbii eșuate îți desenez cu
raze despletite chipul de astru al zeului păgân centaurii
regatul blestemat irozii din pretoriu și...undeva foarte departe
e marea
dans zbuciumat în
care îți culc puzderia de umbre răsucite
peste mormânt fac multe cruci din aripi translucide
îți modelez frânturile de tâmplă și amintiri cu ochiul încă viu.

-auzi, Nathanael?
bat iarăși toacele pe dealul morții pământul scurmă urme și se dosește în puncte înnegrite. cerul strănută tușește ftizic. aruncă ghemotoacele de scame și nu mai are strălucire. se pleacă peste noi o ceată răzvrătită de îngeri zdrențuiți cu penele albite-n sânge cântă, cântă înghenunchind și clipele albastre și zborul glasului de plumb. noi căutăm toiagul să ardem păcatul ancestral sau să ne îndrepteze spatele încărcat de multele fantasme încolțite.

deschide cerul baierele toate și plouă până în adânc de iriși aripile ni se răsfiră. cuprindem universul în fâlfâit angelic peste zare ne topim.
primește-mă în stratul tău de ceară. lanul de in se zbuciumă într-o poveste neadormită peste zare noi luminăm ca niște candele aprinse în ritm de pleoape
tremurând.
(de Dorina Neculce)

Paşii noştri umblă
Încă sub timp
Sub cruda luui domnie
Cu memorii mistuinde
Toamna aducerii aminte

Frunzele plopilor
Iubiţi de poetul
Sunt aşternute-n căile
Ce oarecând duceau
În patria maternă
Leagăn dimineţii

Acum plângi!

Lutul s-a urâţit
Şi-a stricat conţinutul
Pacea lui e mincinoasă
Întuneric şi blasfemii
Graiuri ucigaşe
(de Rameel)



stare II

 
pe cărările bătătorite nu poți culege
parfumul florilor de mai
liliacul și-s strâns demult petala și
tu stai cu ureachile lipite de o lespede
tocită îți coși buzele cu firele de plumb ca
sângele să-ți cânte în surdină a rugă sau
a bocete icnite în coastele ciobite de o spadă

primești pe umeri urmele de zbor și
pasărea cu cioc de fiară își zdrelește-n
stânca părăsită trupul spre a renaște în
amurg

sunt legi și e o lege prin care pașii se
desprind și urma lor mai udă
când și când mormântul nu mi-l privi, nathanael eu
pot și singură să îmi trag piatra peste piept
îmi trec mulțimile râzând dar spune vorba din
văzduh culeasă:
-nu-mi apăsa piciorul peste țeastă, preamândre călător,
în cimitir, eu sunt acasă,
tu-mi ești un simplu trecător.” și ai cuprins în mâini pământul ce strigă
să mă păstrezi în rondul florilor de dimineață
să mă mai răscolești din când în când
voi prinde iarăși viață
(de Dorina Neculce)

Miazănoapte suflă asurzitor
Peste chipuri şubrezite
Cu duhu-i de cerere de seamă

Între tăriile înalte
Şi ţărânele adânci
Se înteţeşte amorţeala

Iată cadavre dezgolite
De zdrenţe mincinoase
Uită-te cât sunt de hâde
Cât sunt de mute

Unde sunt acum mesenii
Cu gâtlejurile lor ?

Tu nu întorce privirea-njos
Nimic nu e acolo
Iar eu nici nu am fost
(de Rameel)

stare III


pământ şi cer nouri şi gând apasă.
eu mă petrec ameţitor prin aburul
împrăştiat de iele în
dansul lor de preschimbate
simt buze de nebuni pe tâmplă şi
degetele îmi îndeasă-n trup
fiori de gheaţă.
…
de nu mi s-ar topi apusul aş mai
avea o tâmplă şi poate aș fi alături de mulţimile
dezlănţuite
strigând
cu mâinile ridicate. am și bate
zidul. îl străpung. trec fără urmă. am mâinile însângerate.
scriu psalmii ce mi-i dictează
vântul şi amprentez trecutul meu pe
razele sticloase mă legănaşteptând
un semn
un vis
un nor purtat pe umeri de attila
mă va desprinde iar din pânza mea
mucegăită şi voi trăi
pe margini de cuvinte
încătuşată în catifeaua roşie greoaie, dar pe alocuri
ciuruită de colți fămânzi.
(de Dorina Neculce)

Singură clipa
Împărăţeşte peste
Durere şi plăceri
Încredinţări ori tăgadă

Dar în susur
Lin şi dulce
Larma încetează
Neguri se risipesc

Rămâne doar
Fie fără regrete
Singură clipa
(de Rameel)

pe mormântul străbunilor mei sunt
întoarsă
cu fața îngropată în țărână
mi se prelinge frica și sorb mântuirea cu
venele dezlegate mă
umplu de biruință

-știi, jeremia? acum îți pot spune că eu
am cules copacii în palme și am aprins cu privirile
norii de ceață și umbrele din gând. sunt o
diletantă a tărâmului de fier,
sunt propria mea gardă și
îmi plimb dimineața
întunericul în cupe de cristal sădesc arginții lui iuda
pentru o altă vindere de neam...

în piept și-au făcut cuib vulturi cu aripi imense și scorțoase
îmi străbat gropile-n lung și în lat într-o
imprevizibilă zbatere
o să-mi auzi privirile rănite pe când
am să ies neterminată din gura șarpelui
ca un tunet de primăvară timpurie
voi despica cu sulița crescută-n frunte
toate florile din coastă or
să-ți înghită surâsul și ai să îmi miroși a inimă uscată,
chiar a răstignire.

-eu, jeremiah, sunt mâna ta cea dreaptă
crescută-n scut și încă mă mai poți ucide cu o simplă
mângâiere
voi converti bărbații la
o altă religie gravată pe
cei 30 de arginți...

Nihil novi am spus eu
pot sprijini cerul
cu umărul drept
şi palma curbată
ca o spadă
în jurul au îceput să-mi crească
rădăcini şi stabilopozi gigantici
de granit

nihil novi îmi vei răspunde

dar în mozaicul ochilor mei
se privesc preotesele
(ca printr-un cristal hieratic)
îşi adună cuvintele risipite
în temelii de temple dărâmate
paşii mei răsună solemn
într-o direcţie precisă

se lasă-n voia celor care îi aşteaptă
smeriţi în catedrala coloniilor pierdute

în clepsidre închişi ermetic
pelerinii îşi spală cu nisip fierbinte
picioarele rănite

la mecca ajungi doar
sfârtecându-ţi genunchii
sfinţindu-te în aşteptare

ssssst aud o muzică în
paşii noştri
ce-ncearcă să ne lege
cu funii aspre

ne regăsim fără de încălţări
la umbra nuferilor de nashiwa
într-un tablou decolorat în sepia
uitaţi în stâncă
reazăm secular al valului albastru

din strană se înalţă un Te Deum
şi mi-se pare că am intrat sfioşi
în ticăitul zilei sfinte a orbului
cu ochii unşi de tină

Foarte frumoase imagini..temple vechi, granit, clepsidre, urcuş spre Mecca..minunat poemul! Îmi place

multumesc de vizită, Raul

sunt zile în care îmi uit numele îngropat sub
aripa unei păsări de mătase și
pornesc desculță cu bătăturile crescute-n palme ca niște flori uscate
păstrând mirosuri legendare
caut
sărbătorile de primăvară ascuțite în amintirile copilărești
aud
zgomotul pașilor mărunți desenați cu firele de plumb
pe caldarâm zâmbesc atâtea chipuri șterse
și mă întreb de ce îmi strigă sufletul a sete și bălțile stătute
de ce mă fac
mereu să plâng nuferii
purtându-și paloarea pe firul șerpuit al
gândului datornic suspină roua de cristal și
mă topesc pe brațe cu boabele de lumânări cerești

dar mă întorc târziu după ce dau ocol neliniștilor
încărcate și dimineața îmi surâde primindu-mi exilarea ca pe o coroană
înspinată în propria-mi luciditate
mă scufund
și îmi hrănesc pieptul cu ierburi și cu alge poate
îmi vor crește în tălpi două izvoare
la noapte
am să mă scutur de nebunie în visul tău
o să îmi mângâi pe creștet fluturele
adormit cu cele 7 picioare
răstignite în bolta cenușie

tresar în linia
însângerată a curcubeului de sunete și
soarele de mai, în dărnicia lui,
îmi usucă obrajii,
spulberându-mi ploaia
care îmi clocotește în suflet
ca o furtună răsturnată
agonizez pe marginea tăcerii
alături de culcușul șarpelui
strâng la piept cu o durere mută
trandafirul de sticlă
se face țăndări pe sub piele
îmi taie drumul lin
spre neființă.
…
sărutul lui iuda stoarce boabe șlefuite
din trupuri abandonate
pe malul râului din evanghelie
culegem cu mâinile rănite
zădărnicia să ne-o așez pe frunte
într-o paradă despuiată.

Plouă azi ca niciodată,
Ploaie verde și curată,
Trupul ei își pierde tâmpla,
Când privirea ta s-arată..

Vrei să-ți mângâie privirea,
Un copil plângea-n neștire,
Ochiul ți se oglindește
în albastra lui privire...

Tâmpla albă ca de var ,
Se desprinde din lumină,
Moartă ți-e iubita , iar
Aștepți viața să-i revină.

Să coboare peste dânsa
Seva venelor curate,
Treacă viața ta-n ființa-i,
În ființa ei sculptată.

Plouă azi ca niciodată,
Plouă în grădina verde,
Apa lumii -i luminată,
și iubirea nu se pierde.

Tu, cu spaimă-i mângâi tâmpla,
Picură din cer lumină,
Iar iubita cea ca sfânta,
Îngenunche fantomatic, în grădină...

Plouă-ncet și nu s-aude,
Dar nici valul nu s-arată,
Plouă peste trupul vostru,
Ploaia cea de altădată....

Glasul ploii ca o doina
Ochi ascunsi pe dupa palme
Intrebari fara de noima
Si suspinuri cu sudalme

Pumnii stransi a neputinta
Dinti ce strang frigul in cleste
O farama de credinta
Se-ncropeste in poveste

Prin padurea scuturata
Peste frunze ruginii
Soarele din nou se-arata
Sa-i mangaie pe copii

Rasul lor aduce pace
Plansul tace la povesti
Trece vremea, n-ai ce-i face
Tu te bucura ca esti

un răspuns cald într-o zi înfrigurată.îmi pare bine să te regăsesc pe aici, Liviu. cu prietenie și drag

mă tulbură ochii goi care
mușcă din trupul lunii ca
dintr-un măr putred
și în minte îmi cresc
prea multe gânduri cu aripi
de piatră
-este iar eclipsă, șoptesc uneori copiii cu frica scursă printre dinți
privesc obrazul îmblănit omul încă mai
poatră în trup acele urme
.....................................
e dulce carnea sângele se scurge schițând
hieroglife alambicate
ca o scriere păgână
peretele de humă se-nchircește
păstrează doar ecolul urletului
îngrozit
......................................
deasupra lumii picăturile de lacrimi
sfințesc apusul și
în răstimpuri
turma își șterge picioarele
înnămolite în râul cel mai limpede
al sufletelor care au apus

multumesc domnule Dan, îmi place Holograf, o zi frumoasă!

o caut pe luli și palmele ei reci
din care să beau apă cristalină
apa aceea a uitării
luli a plecat într-o seară prin
râul oglinzii metafizice și nu s-a mai întors
decât pasărea cu aripile despicate
îmi numără zilele din trei în trei
s-așază în sânul meu stâng
înfinge adânc gheara
să-mi culeagă de pe buze urmele de rouă

pe sânii mei se prăvălesc multe cuvinte
stârnite de o durerea ascuțită
lamă strălucindă în stropi de mătase

lângă tine a rămas doar femeia acoperită
de mantia înserării

eu mă fac ghem
strâng pasărea în mine
acolo îi jumulesc penajul
mă umplu și dau pe dinafară
scuip penele de vultur

dar mă gândesc la rochia de catifea verde
pe care o să mi-o dăruiești
la întoarcere n-o fi oare prea târziu?

fixez obsesiv toate crucile din
cimitir poartă același nume

mestec grăbit și arunc

alea jacta est
strigă cineva iar ai pierdut...



bărbatul din coaste îmi ticăie
bătrânul chronos își strânge la piept ceasul
ca pe-un copil
lăsând doar umbra la mine-n spate
o văd pe luli în râul rece din oglindă
întinde palmele și sorb după mult timp
apa iertării

tremur de umbră
în apă tablou pe zări
cusut cu fir alb

***
zbateri de pleoape
surâs îngheţat în timp
oracol închis

***
perdea de lumini
noapte tremurând pe val
lacrima de jad

tresar în linia
însângerată a curcubeului de sunete
soarele de mai
îmi usucă obrajii,
spulberându-mi ploaia
care îmi clocotește în suflet
ca o furtună răsturnată
agonizez pe marginea tăcerii
alături de culcușul șarpelui
strâng la piept cu o durere mută
trandafirul de sticlă mi
se face țăndări pe sub piele
taie drum lin
spre neființă.
…
sărutul lui iuda stoarce boabe șlefuite
din trupuri abandonate
pe malul râului din evanghelie
culegem cu mâinile rănite
zădărnicia să ne-o așez pe frunte
într-o paradă despuiată.

bătrânul înțelept își mângâie cu teamă
pieptul scorojit acoperind pădurile cu
praful-i antic își stinge apele din trup-napoia
ochilor albiți de căutări deșarte i-un
întuneric fără margini.

umbre lilieci și urme
umbre alți lilieci și urme/ piciorul subțiat de timp
chiar se desprinde din gura tocită a stâncii calcă apăsat
scrâșnește dureros plângând aceleași urme.

bătrânul înțelept așază la margine de zi
povara lui boccea imensă de granit și
smulge luna de pe ramuri cuprinde visul tern cu dinții
se zbate-n ape tulburi.

pădurile de lacrimi icnesc
în pumnii zorilor
mă las
acoperită de tăceri dansez în cercul tău
de foc eu holograma asfințită bat pasul
ritmului de tobe prin pietre ascuțite
bătrânul înțelept îmi șterge rănile-nflorite-n talpă cu
boabele de rouă ascunse în căuș îmi udă pieptul dezgolit
și gândurile mi le-așează-n trepte pe o corabie de vise.
.......................................................
-iubite, nu te-ndepărta topindu-te în noapte, tu
calcă-mi urma de cenușă din care-au început a
se-nfrupta și corbii.

mă poți privi cu interes,
îmi legăn umbra în același balansoar,
vântul mi se odihnește la picioarele .
cenușa mea se-mprăștie haotic,
în palmă, țin același vultur,care a străbătut
înălțimile adânci

stai cu spatele,
ții apăsarea cu umerii,
îmi faci semne să mai respir...
lumina îți zâmbește diferit
râul își propagă undele într-o tandrețe desăvârșită
valul meu scrie povești de dragoste
pe care le va citi doar cronos în ceasul de nisip

vulturul mi se zbate captiv
în palmă dezlănțuind visul
adormit în mistere...

nu-mi dați sfaturi!

lumina e de nepătruns
realitatea moare lent
ne împiedicăm de praguri
bufnițele dospesc în lacrimi
omul își înghite umbra și râgâie mulțumit

de ar ieși aburul prin horn,
necunoscutul nu v-ar bate iar pe umăr...



viața ar fi același râu
cu pietre rostogolite în care se sfarmă buzele uscate...
drum și râu & inimă și ceas...
zăpezile s-ar rupe dureros
în miile de stele-albastre.

din scoarța copacului bâtrân ieșeau stafii cu gust sărat pe degete și verbele sluțite. pe limba otrăvită puteam vorbi și eu. nu-mi era greu :amestecam puțină smoală cu trei sau patru stropi de boală și frământam în incisivii ascuțiți simbolul de vultur fără gheare.

-hei, omule, stăine, nălucă zămislită în toiul nopții,
ce stai, ținându-mi calea deznădejdii, pe umărul cernit al sorții?
iar morții tăi sunt liberi și se preumblă prin orașe, pe dosnice străduțe au început o vânătoare de șoareci aripați/ armate solitare de stafii, și de mumii/soldați.
hmmmmmm! îți și miroase a pradă? simți nările cum freamătă ca o pădure răzvrătită? oooo,stai în banca ta, amice. șterge-ți albeața de pe ochii și pleoapa adormită,
te crezi nemuritor. ai nările deschise. adulmecă o moarte. e mai de soi.
măcar ea te-așteaptă cu brațele- ndârjite și vorbe de apoi.

coboară-te în forță. cămașa te așteaptă.
nu-mi dărâma toți stâlpii de la poartă.
e noapte? întuneric? păianjenul pe sânu-mi drept își face cruce. și pânza peste statuetă prăfuită îmi aduce.
din sânul stâng voi slobozi macabre incantații să îți răsune în imperii, capele somptuoase, sanctuare. am aripa ușoară /dar pesmene
armura-ți ruginită începe să mă doară.
nici nu te mai zăream prin fum, aseară.
ascultă!
vreau să-ți mai dau o șansă, pe cea de-a noua oară...
ia sabia și duelează-te cu mine,
ei, da, nu te-ngriji, îți șade bine...
nu. astăzi, nu...
mai stai pe pace...
așteaptă până mâine.

"nu-mi dați sfaturi!

lumina e de nepătruns
realitatea moare lent"
Îmi place. Lumina e aceeaşi dar luminează diferit pe fiecare. Fiecare om e unic.

multumesc de lectură, Raul.zile frumoase! cu aceeași prietenie

labirinturile mele interioare
redeschid paşi zornăind pe coridoarele
ascunse potrivesc scutul
în dreptul inimii e o
tăcere fără de grilaj

eu
tu
tu şi eu aceiaşi
încorsetaţi în lespedea umedă am crescut
umbre şi gânduri cu feţele verzui
alunecoase trăiri strecurate pe sub zidul
amăgirii ne mai lipseşte palma
asprită de vânturi
dincolo de soare plutesc doar şacalii cu
ciocuri de fier şi ochi muţi de chihlimbar ard
zilele pe aripi cu amurguri de sabat intonează frânturi de
rugăciuni culese la-ntâmplare din vărfuri colţuroase de stâncă
fixează doar prada uşoară şi
tu mă acoperi cu mantia nopţii mă
pierzi privirilor deşarte
ies cu spinii în talpă de pe tărâmul ielelor turbate
fac stele înjghebate din fire de nisip
culeg
răstimpuri

departe cu pas de şarpe o
păsăre de foc
fără de aripi îmi
coase umerii
în perdeaua nopţii
sapă chip ciripind a entitate dezrobită

http://misionara-misionara.blogspot.com/2011/08/preoteasa-de-ceara.html

între da şi nu e cale de o noapte cu
ochii înfipţi în obrazul cerului scânteind ca
apa oglinzii topită în şoapte.

între nu şi da e vreme de o zi ascuţită cu
aripi pâlpâinde în palmele aspre ale frunzelor arămii
tăblia de veacuri a prins rădăcini muşchii spongioși ai
minciunii se-ntind peste vorbele pogorâte și sacre
un alt Moise de peste veac va sfărâma cu braţu-i puternic
lutul încrustat în trupul de şarpe va creşte un templu
cu mâinile/turle întinse a rugă până la cer
stabilopozii vor roade rugina din gâturi şi vorbe
deşirate/ mărgele fade născute în firul nisipurilor arse
or să cadă măştile întunericului şi faţa de lumină
va stăluci cu privire semeață
de imnuri înalte.

între da sau nu e o plimbare cu ochi-n pământul
care nu va-nceta să rodească
trupuri şi fapte.

"or să cadă măştile întunericului şi faţa de lumină
va stăluci cu privire senină
de imnuri înalte.

între da sau nu e o plimbare cu ochi-n pământul
care nu va-nceta să rodească
trupuri şi fapte."

Iubesc versurile astea, te iubesc pe tine, mai ales cand scrierile tale sunt pline de optimism, cu drag din drag Mara.

nu știu dacă am fost optimistă, Mara.realistă,da.
și Eminescu a concluzionat: dar piară oamenii cu toții, s-or naște iarăși oameni.
mulțumesc de lectură.

În dimineața aceea am privit lumea prin peretele de sticlă
se vedeau străzile forfotind
și labirintul își îngusta vizibil culoarul
parcă simțeam o sufocare în retină
mi se conturau păsări cu penajul argintiu
am vrut să zbor mai departe
se contura asfințitul amestecându-și cerneala
cu sângele centaurului rănit într-o vorbă ceva mai tăioasă

- nesăbuitule ai să mori am gândit eu
lăcrimând o picătură de otravă pe când
pe buze I se odihneau flururii amețiți de arșița zilei scurse
prin perdelele îngălbenite de la fereastră

stau și acum îngrămădită în aceeași paranteză rotundă
dau explicații despre cum a murit bunica
cum a fost primenită pe laiță de vecina aceea gușată
care a cerut drept răsplată oglinda afumată
prin care o să privească eclipsele de soare

locatarul de dincolo mă privea de după gardul de nisip
strângea în brațele moi mijlocul clepsidrei
încercă să îi dea formă voluptoasă de femeie vulgară
dezinhibată care sparge cuvintele în dinți
și aruncă limba ascuțită pe spatele amfitrionului cu profilul mândru
încă mai bea absint se plimba cu jojo pe chanselize
pentru a fi cool își mângâie sudoare argintie de pe frunte

domnișoare proaspăt ieșite pe ușa pensionului franțuzesc
îi strigă din mijlocul mulțimii adunate :
„ferice de pântecele care te-a purtat, noica ar fi mândru de tine!”

închipuitul mesia râgâie mulțumit se plictisește repede de atâtea osanale

se-ascunde în pânza tabloului rezemat de peretele roșu de sticlă
se balansează în hamacul pe care i-l țin trei îngeri cu fețe schimonosite de efort
(oooo aici e tărâmul de nicăieri ne tolănim la umbra lui cezanne
și putem citi liniștiți tratate la psihiatrie și alte chestii/depresii
viața e chiar o porție de moarte)

sub un impuls de moment trag perdeaua uitării peste umerii tabloului
las ielele să dănțuiască în spatele râului de lângă dunga portocalie
literații scot ochi din orbite și aruncă cu ei pe fereastră
țintind în ceafa câinilor comunitari
e și asta o îndeletnicire cât de cât lumească

Doamna Dorina...am citit cu atentie....aceasta ."indeletnicire lumeasca"...si va rog sa-mi spuneti daca un ing. cu o gandire logica.... a inteles bine???... Textul este precum o pictura de Picaso expusa printre picturi clasice si exprima o insiruire de ganduri cotidiene culese in timp si spatiu din viata de zi cu zi...dar nu au un fir logic.....cap..coada....si asa cum ati spus...omul care nu lasa mintea sa lantezeasca..in orice clipa se gandeste la cate ceva...fapt ce constituie pentru multi o indeletnicire

ați înțeles mult prea bine. mulțumesc de citire, domnule Petrescu

mă-ngrămădesc a frig, a noapte și a ploi, a anotimp cu lună,
albastru este muntele scăldat în ochii mării
pași-mi culeg o vreme frunze de laur și-mi pun pe cap cunună,
și fluturele din piept s-a răzvrătit. îmi zboară-n valurile zării.

mi se amestecă în gând puzderia de îngeri din hârtie,
veșmânt fără hotar, nu știu ce-i mângâierea,
te caut în fila poveștii de demult, tu ,veșnicie,
cu palmele asprite mă-nveți ce e tăcerea ...

-amestecă-ți și lacrimile-n rânduri, în cupe sidefii
de lăcrămioară culege-mi mii de nostalgii,
topește-le în prag de primăvară.

și taci...și taci...
în zile albe să te-mbraci.
și poți să mai și dori
pe fruntea zeilor nemuritori.

și uneori să-ngenunchezi, în somnul de centauri
să veghezi.

chiar după moarte poți striga, s-alungi gorgonele
din calea ta.

și nu.
și da, din când în când mai poți să mori,
să-ți răsădească hecate, la răscruce, multe flori...

eu mă strecor a cald pe lângă anotimpuri,
tușind a viață și a moarte în răstimpuri.

Ştii? ieri laşitatea
m-a scuipat în faţă şi mi-a închis ochii
cu degetele boante
într-o tăcere oarbă
mi-am pus ochelarii fumurii
înfăşurându-mă -n mătase sfâşiată
am pornit spre…
…mai departe
nu există ziduri
doar temple dărâmate
cu falşii zei trăind în galerii de şoareci
dar eu mă-nalţ
ca un prim zid
peste umerii mei vei trece
crezând că- s doar o simplă întâmplare
în care moartea se crede femeie uşoară
strident rujată peste contur dansând nebună
pe masa ignoranţilor absurzi
cerea pahare de cristal pe care le umplea cu goluri
turnându-ţi-le peste faţă făcându-te să crezi că eşti alesul
moartea nu alege niciodată
voluptatea sculptează aripi zorilor târzii
?putem scăpa...
rostogolindu-ne-ntr-o ultimă
lacrimă ce.ți curge în șuvoi peste-un obraz din piatră





P.S.:din volumul „Surâsul meu gothic”

am citit ultimele poeme și mi-au plăcut.

heeeei, dar tu chiar ai poposit, printre noi, mult timp.
îmi pare bine că ai revenit și te rog mult să mai scrii și pe aici, Adelina. lasă facebookul, mai stai și scrie, că tu ai ce să scrii. mă bucur mult de talentul tău. Probabil Dumnezeu mi te-a dăruit pentru a-mi arăta cât de mult mă iubește.

mă-nchid în ochiul meu
de sticlă trupul mă strigă
într-o numărătoare abstractă:
-nu plânge, calliope, nu plânge...
se va face iarăși noapte
în curând perdeaua neagră
va sparge valul și-ți va fi cusută
gura cu firele de plumb.
surâsul îți îngheață lacrima de jad
se agață de marginile cerului
cu stâlpii falși ce te apasă
oracolul deschide gura
prea curând
-nu plânge, calliope,
în buza timpul
săpăm
săpăm noi labirinturi
și iar se face iarnă
cu fulgi de fluturi galbeni
răsturnați pe gene.
-nu plânge, calliope...
pământu-i prea rotund...

CE fac?
nimic...atât...mă odihnesc și
sorb o porție de pauză din cupa nebuniei
pe care mi-o îndeși pe gât nu știu nici
dacă mai sunt vinovată
știi tu ce-i adevărul?
cine îl vinde, pe ce tarabă și cui îi folosește?
sau dacă a folosit vreodată...
dacă a fost mult folosit
totul se năruie în ceață...oameni?
vrei să îi ating?și ei mi se topesc în mâini
totul e o pădure imensă ca o toamnă
ce-mi plânge frunze la picioare
îngerii dorm
tabloul se destramă în fâșii
nu poți să mă acuzi de-o limbă
sufocată în cuvinte
aerul e mult prea scump nici
tu nu știi care îi este prețul
păpușile acestea au ochii de copil
un om o frunză o poveste
un om aceeași frunză
pictată în poveste
livada poartă urme
aud iar pași pe culoarele pustii
întinzi capcane o osie îmi scârție
în trup par o caleașcă rătăcită
de dincolo de timpuri

M-ai găsit din întâmplare,
pe cănd zăpezile își pieptănau
cu degete de ramuri, fulgii,
oglindindu-se în cerul nopții.

Mi-ai poruncit hipnotic să mă așez
pe brațul tău de curcubeu,
să-mi poți picta îngeri de suflet...

alte femei îți dogoreau suflarea,
zăcându-ți în umbră,
aplecate într-o vremelnică așteptare...

dar tu continui să m-aștepți.

Sufletul m-a părăsit,
trupul mi se îngreunează
într-o rătăcire...

Uneori, zdrențuit,s-așază la margine de pat,
mă vizitează ca un vechi prieten.

Tu dormi...

Omule-curcubeu, lasă-mi sufletul
să lumineze!!!

Ai putea să pictezi
măcar o dată zarea neroditoare,
și eu nu ți-aș mai lăcrima luceferi...

Dormi liniștit,iubitul meu,
pierdut în vise de-amăgire.
Cu un sărut
am să-ți trezesc visarea,
sau cu o clipă tulburată de iubire.
*
E nemiloasă depărtarea,
ce-a toienit cărarea fermecată.
Mai dulce poate fi visarea
ce-ți ninge-n gând
dorința neuitată.
*
Acum, la focul tinereții mai visează.
Un serafim coboară lin, din ceruri,
și lîngă patul tău îngenunchiază,
Așază diadema-i argintie,
pe fruntea ta de genuni.
*
Alăturea de el m-așez și eu,
plecând spre tine fața,
veghez suspinul somnului
din visul tău,
și nu-știu când în lume
cade dimineața,
iar bunul serafim își curmă-n cioburi
zborul său.
*
O, biet pribeag nepământean!
De ce te-ai coborât din ramă?
Tu ai crezut că ruga ta,
de îngeresc oștean,
mai poate vindeca...
... adânca rană?

crăiasă ascunsă, în caleașca ta de foc,
împarți nepăsătoare zâmbete și flori trecătărilor sculptați în zidurile pietrei

mă atingi cu zâmbet stins
în creștetul capului,
iau un surâs abandonat, cu grijă
să mi-l așez pe buze

la Zoo un el decapitat
a îndrăznit
să își dreseze papagalii.
intrăm ca
la paradă,
doi câte doi...hipnotic.

copiii noștri cântă prea solemn:
-podul de piatră „s-a dărâmat”,
vom face altul...și altul...iarăși altul...
vocea lor se pierde în buzunarele noastre găurite,
prăvălindu-se-n ecouri fără de sfârșit.

pe maidan, aceiași copii aleargă disperați după
mingea iluzorie cu ochii încercănați.

la măcelăria din colț
carnea râde, hohotește paranoic în galantare,
mult sânge pe dușumea
și-n gât un gust amar
de viață sugrumată în azile învechite cu perdele trase.

astănoapte, la poatră mi s-a pripășit
un câine
îmbrăcat în lozinci antiregim.

-nu mai avem carne! scandează glasul înecat
în dosul unor buze unsuroase.

în fundal, parcă lipite de inima albastră a cerului,
două bătrâne își țin tăcute mâinile tremurânde
în care li se odihnesc doi galbeni,
și ele se înfruptă speriate din frumusețea unor constelații.

Andromeda le cuprinde cu brațul,
strângându-le în pumn durerea
ca pe o altă patrie...

Mai zboară păsări uscate de dor prin nepătrunsuri strecor lumină.

Negrul curat e chiar culoarea viselor.
Da. Visele se conturează în alb,în nopţile albe,în inimile albe,în sufletele albe.
A mai rămas doar o bucată de trup fără formă.
Amestec bine.Iau roata.Apăs pedala.
Pasărea se zbate.
Sângele e lichidul cel aspru, cel vâscos cu care îşi potolesc setea corbii uitaţi de Dumnezeu când a făcut lumea cu roata şi lutul.

S-aud strigăte.
Crezi că e iadul.

Eu spun:-E talpa. Talpa mea călcând peste trupuri, mii de trupuri, frământând lutul. Cânepa e încă în apa turbată.
Mama o să pregătească fusul.Se ţese lumea sub mâna ei?
Pânza lumii e albă ca noaptea, ca inima, ca sufletul.
Mă înfăşor în ea,cu frica, frica se înfoşoară în altă frică, întristată în mine.
Apa miroase a moarte.
Gust pânza cu gust sărat de pâine.
Sângele se tulbură, se scaldă cu noaptea, cu inima, cu sufletul.
Se învârte.

Lutul vorbeşteca mine, ca noaptea, ca inima, ca sufletele... Dar curgeţi, lacrimi...Nu. Încă s-a umplut groapa.

am fost fericită când mi-ai dăruit laleaua cu gust
viu de lavanda
a crescut până la cer
aş fi putut să mă urc
să îţi scutur peste firele încărunţite
o altă primăvară
pentru că timpul
îşi deschidea uşor pleoapa ca să ne cuprindă.

dar am rămas la marginea cărării
în ţărâna aceea înfierbântată
am prins rădăcini
iar ţie în păr îţi creştea
o cetate somptuoasă cu geamurile ferecate
din fier forjat
ariadne minotauri lilieci orbiţi
te străjuiau ca să îţi fie bine.

patefonul urla sălbatic melodia aceea stupidă
,,what a fuck,,
artista ieşea ca o felină cu unghiile ascuţite
îşi îndesa trupul în tine
chiar ţi se potrivea situaţia asta jenantă
ca o carte de identitate
falsă în buzunarul sub formă de lămâie
când întreba cineva
cine e posesorul
tu ridicai steagul alb arătai înspre
pasărea cu chip de fum care te îngâna sâsâindu-ţi grotesc
,,viva la fiesta,,
îngăima pe limba ei neauzită cu ochii pierduţi după firele subţiri de iarbă.

tu te lăudai femeilor cu obrajii crăpaţi de farduri ieftine
că da mă cunoşti
ba m-ai văzut cândva într-o zi banală inundată de o lumină îngălbenită
în odaia aceea modestă aplecată mult asupra sicriului ca să îţi pot număra venele albastre
pe când căutai femei înnebunite cu piepturile îndesate
şi coapse înguste şi gânduri tăioase

şi uite aş mai putea să-ţi suflu în urechea dreaptă un zâmbet răguşit
dacă te-aş putea convinge să nu mai coseşti în miezul nopţii iarba albastră de pe mormintele trezite
ne privesc morţii
nedumeriţi prin găoacele adâncite.

• copilaria cu "va fi odata....."
Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumezeu si de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...
Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. in care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.
Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi, ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea. Devenim sclavii propriilor noastre prejudecăţi şi autolimitări. Ar trebui ca măcar în suflete să ramânem veşnic nişte copii.
Copiii de astăzi nu mai au copilărie. Trăiesc în spaţii închise, limitate aproape tot timpul, în faţa ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noapte cu prieteni de peste mări şi ţări, dar neştiind să bată la uşa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediţie" prin pădurile din apropiere. Copiii noştrii trăiesc acum într-o lume virtuală, dominată de monştrii imaginari, filme de groază, muzică grea, joasă, care nu reuşeşte să atingă nici o coarda a sufletului lor, cercei sfredeliţi şi împlântaţi în cele mai ciudate părţi ale corpului.
Este de datoria noastră să le povestim că se poate si altfel, că există şi un alt mod de a-ţi trăi copilăria, mai puţin confortabil şi automatizat, ce-i drept, dar mai aproape de Dumenzeu. Este de datoria noastră să le spunem poveşti, să le aşezam cartea în mână şi să-i îndemnăm să citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre păsări şi fluturi.
Vom ajunge la o vârstă la care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranţe, pentru a înflori sub mângâierea zânelor cu trup de mărgean şi a piticilor cu bărbi de cleştar, spre a le putea vorbi nepoţilor noştri despre o copilărie cum n-a mai fost:
"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, le ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului...

Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."ne povestea inimitabilul Creanga in amintirile sale...
Copilaria copiilor mei nu mai incepe cu magicul si incantatorul,demult uitat:"a fost odata...",ci incepe searbad,impovarata de grijile celor mari,cu nemilosul:"va fi odata..." o lume magica,ireala ,in care cuvantul prietenie sa-si recapete valoarea ce i-a fost furata...cuvantul cinste sa triumfe ca in lumea de margean a povestilor mult uitate de unii...sau necunoscute vreodata...de altii...As vrea ca sufletul curat al copiilor sa nu devina niciodata murdar, sa se conserve pentru vesnicie in cinste,dreptate ,noblete...as mai vrea ca noi OAMENII maturi sa nu mai vorbim asa ...multe...fara a spune nimic...AS VREA CA OAMENII MATURI SA FIE MAI RESPONSABILI...MAI SERIOSI...MAI OAMENI...
Nu vreau ca visiele mele sa fie ingropate intr-un cimitir al disperarii.

P.S.: am regăsit printre postările mele foarte vechi de pe net, un eseu scris de mine, la un examen de grad didactic

despre lumina

acolo unde logica nu ne poate lamuri,credinta ne lumineaza dand senseri nebanuite vietii,lucrurilor,fenomenelor ce par ireale.
cand constiinta e impacata,in suflet este lumina ,impacare,dar atunci cand e tulburata ,individul e si el tulburat cautandu-si propria identitate,definirea sensurilor vietii sale si atunci nascoceste alte cai spre a se linisti ,dintre care cea mai simpla si la indemana oricui este cale pacatului ,calea tribala (asocierea cu indivizi de aceeasi conditie morala cu el)pierzandu-se in non-sensuri,in superficial,nestiind cine sunt, ce sunt si incotro se indreapta.toate se intampla din cauza lipsei lui Dumnezeu in viata lor.
cuvantul dragoste si-a pierdut de mult sensul incarcat de puritate dragoste deriva de la cuvantul
D R A G ,
a-ti fi drag de cineva si a incerca sa-ti reversi sufletul tau in sufletul persoanei dragi. mare atentie ,daca sufletul tau este curat,persoana draga se va inalta spiritual,dar daca sufletul nu este curatat spiritual,persoana draga va resimti tot rau tau,toata tulburarea ta si va trebui sa se indeparteze putin de tine pentru a se curata spiritual.
raul sa fie pentru voi ca scrisui in apa...a incercat cineva sa scrie in apa?
oricat ati incerca nu veti reusi,pentru ca semnele se pierd.asa si faptele rele pe care chiar daca le ganditi,sa nu le faceti dupa cum nu puteti sa scrieti in apa. si ...ganditi frumos...

gândul meu se deschidea ca aburul unui cimitir fără de cruci pentru încă un val de șoapte călcam peste negura nopții mă topeam dincolo de bolta cerească în lumea violacee de dincolo de zare în lumea nepătrunsului îngerii mei îți mângâiau obrazul cu vărful aripelor înmuiate în amurgul sângeriu îți arătau trupul meu searbă fără de coaste secătuit și descompus demult în arabescuri neînchipuite/un mozaic al umbrelor hexagonale -este ea? îi întrebai nedumerit. ea, femeia cu trupul din ziduri înalte? ea, femeia cetate mai albă decât mecca? și îți acopereai chipul deșert cu trupul palid al lunii spre a te umple de raze sidefii părei un zeus abia trezit din somnul veșniciei în mijlocul unei ceremonii de înscăunare sau al unor ritualuri sacre îngropate adânc la capătul zilelor nenumărate am pășit fără de urmă purtându-ți pe umerii firavi ruinele îmbâcsite de ierburi tăioase coiful meu creștea fățarnic ca un arbore de tissa înrădăcinat în firele nopții armura îmi ruginea ca o poveste despre corbii orbi cu aripile înfipte în brațele noastre întrepătrunse în zbor de păsări prădalnice furam lumina ochilor de șoim
și ne pierdeam veșnici hoinari
fără de trup...
fără de nume...
fără de zi sau fără noapte
vechi simboluri ale unor urme șterse/stampe regăsite din vremurile de demult...

Deosebit.. Noi cei care scriem ne vom regăsi în linişte peste mii de ani. Îţi place mitul eternei reîntoarceri al lui Nietzsche? O zi faină!