Ion Ionescu-Bucovu

e bal mascat la bellagune

sufletul meu e un fel de sahară bătută de vânt
ce pustiu dureros m-a cuprins ce siberii albe
cu ghețuri și zăpezi printre taigale pustii
unde se odihnesc lupii secolului douăzeci și unu
gata oricând să sară cu colții în ceafa cuvintelor
să le sugrume, să lase în urmă numai hoituri
de vocale și consoane schioape înecate în sânge
e bal mascat la bellagune o caleașcă veche a oprit
și din ea au coborât măștile de carnaval
marchizi pedanți în pași de gavotă
și crinolinele care se rotesc în valsuri galante
gondolierii dorm pe perne de vis
într-o veneție înghețată așteptând să coboare
luna pentru serenadele lor romantice
e bal mascat la bellagune muzicile cu melodiile lor
suave despletesc valurile ușor ondulate
doar porumbeii în piața san marco ciugule
bobițe de adevăr dintr-o poveste fără sfârșit
îndrăgostiții din alt veac cu fracuri străvechi
și rochii demodate se plimbă prin trecut
ca printr-o catacombă plină cu mumii egiptene
umbrele în jurul lor ca niște fantome se joacă
prin firidele timpului cu clepsidrele sparte
din care curg firișoare de nisip pe margini
de rochii dantelate rococo vântul leagănă zări
sublunare cu miresme exotice de parfumuri
ridicând perdeaua de pe un vis oamenii se trezesc
în mascarale fără rușine terfelind steaua
cu ochii de târfe poemele spun parcă-nceputuri
de orizonturi infinite din sufletul unei viori
se-aud nevralgice strunele trezite de un arcuș
care a înnebunit într-o mână de muzician
e bal mascat la bellagune brațe de constelații
tremură-n unde spânzurate de dom
numai sufletul meu e un fel de sahară bătută de vânt
care se învârtește printre aceste obiecte
fugind de stihia timpului care m-a cuprins
cu aripa lui implacabilă.

sâmbătă, 2 martie 2013

Dacă n-ar fi existat Alecsandri și Eminescu mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu „Convorbirile literare” ale lui Maiorescu. Cred că nu s-ar fi mai vorbit de ele. Junimea luase ființă în anul 1863 la Iași dintr-o pleiadă de intelectuali de formație ideologică germană : Rosetti, Pogor, Carp, și Negruzzi, avându-l în frunte pe însuși Maiorescu, toți boieri, politicieni și parlamentari. Având la bază ideologia maioresciană a formelor fără fond, spiritul critic și critica în marginea adevărului, junimiștii aveau nevoie de o revistă literară care să răspândească ideologia literară maioresciană în masa intelectualilor. Astfel apare la 1 martie 1867 revista „Convorbiri literare” care se voia continuatoarea „Daciei literare” și a „României literare”.

Titul Maiorescu și Iacob Negruzzi, secretarul „perpetuum” al revistei s-au orientat către valori care să impună, încă din  primele zile ale apariției atenția și aprecierea contemporanilor. La apariția „Convorbirilor...” , Alecsandri era în plină glorie și a beneficiat de o largă răspândire  în revistă. Cât despre Eminescu, meritul, greu de evaluat pentru contemporani, amplificându-se de-a lungul deceniilor ulterioare, a fost acela de a-l fi descoperit și promovat cu primele poezii.

Distanța de la vârfuri ( Alecsandri și Eminescu) și până la solul relativ uniform al poeziilor convorbiriste este imensă. Degeaba s-a străduit Maiorescu în „Despre poezia română din 1867” să ridice standardul melosului. De altfel și Maioresc recunoaște că până la „Pastelurile ” lui Alecsandri și poezia  nouă a lui Eminescu, poezia „Convorbirilor...” e slabă.

Cele câteva trepte în urcuș și coborâș pe care le cunoaște, ca tonalitate, poezia din revista ieșeană sunt similare cu ale poeziei jumătății de secol, privită în bloc : mai întâi, cochetăria lacrimogenă cu suferințele amorului, suspinul teatral și neconvingător, disperarea cu accente funebre a epigonilor eminescieni, proclamarea dezgustului pentru existență și obsesia morții,

”Prima eroare, de care trebuie ferită astăzi tinerimea noastră, este încurajarea blândă a mediocrității... ”- zice Maiorescu. Și tocmai această eroare a cuprins revista. Dacă la ” Dacia literară” era sloganul ”Scrieți, băieți, numai scrieți !” , Titu Maiorescu voia să îndrepte erorile trecutului, îndrumând tineretul pe drumul esteticului.

Poeții din primii ani ai „Convorbirilor...” ca Theodor Șerbănescu, Samson Bodnărescu, N. Skeletti, M.D. Cornea, N. Gane,  Leon și Iacob Negruzzi, Matilda Cugler, St.G. Vârgolici, Vasile Pogor, D. Petrino și alții cultivă o poezie erotică fadă, banală, de un sentimentalism dulceag, colorat cu melancolii de circumstanță. Toți proveneau de la reviste de duzină.  „Direcția nouă...” a lui Maiorescu enumără, imediat după Alecsandri și Eminescu pe Bodnărescu, Matilda Cugler și Șerbănescu.

Pe obsurul german Bodnărescu, Maiorescu face gafa de a-l alătura lui Eminescu, socotindu-l demn să ocupe atenția publică atât prin „fantasia înfocată” din încercările sale dramatice, cât și prin poezia lirică unde e „mult mai ușor și îndemânatic” ( ?). Cu excepția câtorva epigrame, poezia lirică a lui Bodnărescu este prolixă, stângace, ridicolă. Clișeele și repetițiile inutile o fac ilizibilă.

Pe Matilda Cugler și pe Theodor Șerbănescu, Maiorescu îi citează printre poeții noi, ale căror încercări modeste, „într-o sferă mai restrânsă de gânduri și de sentimente, ne prezintă o mișcare naturală exprimată în limba corectă, adesea elegantă, totdeauna ferită de înjosiri”. Matildei îi laudă „eleganța limbajului”, „sinceritatea simțirii”, „precizia compunerii versurilor”. Și aici Maioresc se înșeală. Adesea limba curată a Matildei rămâne total inexpresivă, convențională însăilare de rime facile. Se vorbește de îngerași curați, de mica floricică, torturile iubirii stârnesc zâmbete amuzante : „Floare-n câmp când veștejește/ Alta-n locu-i înflorește/ Dar în pieptul omenesc/ Florile când veștejesc/ Cade roua în zadar/ Alte-n loc nu mai răsar.”

Poeziile lui Theodor Șerbănescu, Maiorescu  le va situa „între cele mai plăcute producțiuni ale literaturii române” Multe din poeziile lui au fost transpuse în muzica timpului de G. Cavadia. Ele amintesc  de versurile naive ale lui  Conachi și Văcărescu, când poeziile abundau de ah !-uri și oh !-uri teatrale. Metaforele și comparațiile sunt adecvate : se adresează „unui scump îngerel  !”, cântă „ochii d-un azur ceresc” ai iubitei :„două picături de cer” (...) fiecare e un soare/fiecare e un cer”. Imaginile sunt tocite și rizibile : „Vântu-n frunză greu mugește/ Ș-amoru-n inima mea.”

Calitatea scăzută a unor poezii nu poate fi atribuită numai lui Maiorescu. Sarcina alegerii și trierii materialului cădea în sarcina lui Iacob Negruzzi, care nici el nu era pregătit să discearnă poezia bună de producțiile de duzină.Așa se face că își fac loc poeți ca  M.D. Cornea, Mihail Gregoriadi, Scarlat Capșa și interminabilul Neculai Pruncu, ale cărui poezii aveau între 20 și 40 de strofe, fără nicio idee.

Vasile Pogor, în cele 9 poezii ale lui publicate în revistă este un slab versificator pe teme sumbre, tânjind după trecut și meditând la zădărnicia vieții. Ca și el Niculae Gane, atras de „veșnicul tânărul și ferice Alecsandri”,   este un autor de searbede legende versificate cu domnițe și robi murind fulgerați de dragoste, cu țigănci și și călugări neprihăniți, cu plutași sorbiți de hăul apelor și poet ocazional inspirat de zilele onomastice ale colegilor. El are totuși meritul că a scris câteva nuvele remarcabile care au rămas.

Șt..G. Vârgolici „spaniolul”, profesor de literaturi romanice, nu are poezii mai bune față de ceilalți. „La un luceafăr” este o apologie a patriei scrisă cu căldură și vibrație sufletească. „Te-oprește o clipă și tu în cale,/ Și cată-n lume, vei mai vedea/ cu luminoase razele tale/ Țară frumoasă ca țara mea.” Cu un an înaintea apariției poemului eminescian „Împărat și proletar”, îi apare poezia  „Om și om” cu puternice accente sociale. Conștient de valoarea principiilor maioresciene, poetul va scrie mai târziu: „Dacă acum aș mai face versuri, desigur că aș sta cu cartea d-lui Maiorescu sub ochi, spre a nu mă face culpabil de lese-frumusețe și bun gust.”

De primă mână nu era nici chiar literatura redactorului revistei Iacob Negruzzi, inimos, fecund, plin de bune intenții, dar fără prea mare har poetic. El are meritul de a-l fi descoperit prima dată și publicat în „Convorbiri…” pe Mihai Eminescu. Maiorescu îl socotea „mai ales prozator”. Poezia sa este erotică, lipsită de profunzime, cu veșminte din recuzita romantică. Poetul își cântă idealul erotic „înger blond”, „ochiuri duioase”, „dulce nume”, „chip dulce și fatal”, face jurăminte prozaice. Poza este teatrală, un fel de „formă fără fond”.

Ceilalți poeți din cercul Junimii, anteeminescieni, mediocri, submediocri și inexistenți, contribuie la compunerea aceleiași atmosfere lirice și sumbre, în care „simțământul adevărat” e confundat cu blazarea nejustificată și proclamarea nefericirii veșnice. Pruncu, la 20 de ani se miră în 32 de strofe „Dup-atâta durere,/Cum poci să mai exist!”

Colonelul Schelitti are poezii naiv teatrale, de un romantism găunos cu metafore gigantice, cu versuri schioape.

Titu Maiorescu repudia comparațiile uzate cu flori, stele și filomele, dar îi încuraja pe acești poeți de duzină. În „ Direcția nouă” în poezia românească nu rămâne decât Eminescu, restul sunt niște pigmei născuți la umbra lui. Mulți l-au imitat prost. Totuși poezia eminesciană le-a deschis orizonturi noi, le-a divesificat tematica, le-a oferit revelația dulceții limbii române și a infinitelor ei posibilități de exprimare.

Dintre poeții pe care Maiorescu îi alăturase lui Eminescu și Alecsandri, Samson Bodnărescu este cel care, cucerit de poezia eminesciană, a încercat să atingă cu propriul lui vers un prag superior, mai aproape de culmile de gândire și simțire ale poetului de la Ipotești. El a scris numai câteva poezii,  rămân o intenție nerealizată, retrăgându-se ca director al institutului Atanase Bașotă.

În 1875 începe să publice la „Convorbiri…” și Veronica Micle, impulsionată de Eminescu. Versurile ei sunt versuri exclusiv eminesciene, revăzute și completate de poet. Ea dialoghează cu poetul în ritmuri monotone, poezia ei devenind o modestă dar mișcătoare monografie de iubire sentimentală.

Nici Matilda Cugler-Poni n-a învățat prea multe din vecinătatea celor doi mari poeți, Eminescu și Alecsandri. Poezia ei, fără vibrații puternice, de o delicatețe monotonă cu accente de sinceritate feminină, e totuși mai acceptabilă artisticește decât a lui Șerbănescu, care rămăsese cantonat în decoruri apocaliptice, în „ noaptea lui sinistră”.

„Pastelurile”-după modelul Alecsandri, cuceresc mai mult teren. Mulți lasă oftaturile la o parte și își îndreaptă privirile către natură, cântând venirea primăverii, pârâul care curge șoptit, codrul, toamnele, iarna, zăpada, câmpul cu muncile agricole, noaptea, stelele, luna, soarele etc. Predispoziția picturală invadează poezia cu culori felurite. Acum apare și legenda și blalada cultă, referindu-se la fapte istorice sau din trecutul nostru păstoresc. Tot acum se evocă satul natal, copilăria, dezrădăcinarea etc.

Se crează un întreg curent eminescianist care dă apă la moară lui Constantin Doborogeanu-Gherea, definind decepționismul ca pe o boală a secolului, pricinuită de „starea patologică a civilizației burgheze”.

„Epigonii (lui Eminescu) au simțit apăsarea marelui poet- afirmă G. Călinescu- și din invidie sau din simplă stânjenire au început a face teoria seninătății, „ a setei de viață”, care toate sunt propriu-zis mimări ale operei lui Eminescu”

Trebuie totuși să subliniem că poezia convorbiristă a susținut alături de poeții celorlalte mari reviste literare, cu acordurile ei, mai armonioase sau mai false, întreaga partitură poetică a veacului al-XiX-lea și continuă s-o facă și astăzi.

 

Prof. ION IONESCU-BUCOVU

 

Eugen Simion spunea undeva că voia să scrie „o viață” a lui Marin Preda pentru că omul e tot atât de interesant ca și opera. Biografia spirituală a lui Marin Preda interesează pe cititor pentru că și-a trăit o bună parte din existența lui retras într-o încăpere tapetată cu plută. Ne place să știm pe cine a iubit, ce credea despre dragoste acel om fragil și nevrotic, cum a iubit femeia, cum a cântat-o el în romanele lui, care a fost sbuciumul lui la părăsirea iubitei, cum primea ideea morții sau ce însemna pentru el prietenia.
Marin Preda nu mai este, a rămas însă în istoria literară un mare scriitor, poate cel mai mare scriitor român al ultimului sfârșit de secol. Moartea lui venită din senin, în plină glorie cu romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”  într-un mai apocaliptic, în 1980 a sporit atenția cititorului nu numai asupra operei ci și asupra omului Marin Preda. Cine a fost Marin Preda, omul ? Venit de la țară dintr-o comună pierdută în câmpia Găvanu-Burdea, Siliștea-Gumești, fiu de țăran, dintr-o familie numeroasă, Preda s-a adaptat greu mediului citadin. Așa se explică faptul că sentimentele lui de dragoste  au rămas pe planul doi mult timp, până și-a făcut o carieră.
Să ne amintim câteva secvența din viața lui. În 1937, evitând Școala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reședința județului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei.  Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.
În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în „Viața ca o pradă” și în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.
În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” și în „Viața ca o pradă”.
La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.
În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.
În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.
În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.
În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.
În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[]Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.
Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi din 1952devine redactor la revista „Viața românească”.
Și acum să revenim la subiect.
La 32 de ani, când începuse să scrie nuvelele lui din viața țărănească, se întâlnește cu o domnișoară de 20 de ani, o fată tot de la țară, frumoasă, talentată și inteligentă, colegă la Școala de literatură „M. Eminescu”cu Nicolae Labiș, care avea să-i cucerească inima din primele clipe de cunoștință. Este vorba despre Aurora Cornu*, poetă, care se încercase  și ea în arta scrisului. Fata venea tot de la țară, din Prahova. Avea ambiții mari pe care și le-a pus în practică mai târziu.
Scriitorul Marin Preda si poeta Aurora Cornu s-au cunoscut in 1952, la Uniunea Scriitorilor. Abia peste doi ani s-au revăzut, când tânăra, autoare a unui volum de versuri publicat in acel an, „Studenta”, devenea redactor la ”Viata Românească”. Era frumoasă, cu o privire inteligentă si l-a vrăjit pe scriitorul deja consacrat. El era cunoscut ca o persoana introvertita, singuratică și morocanoasă.
Acum dintr-o data s-a schimbat, devenise exaltat ca orice indragostit. El avea 32 de ani, ea 20. In vara acelui an mergeau la mare impreuna, in fosta stațiune „Vasile Roaita” si Preda ii trimitea un bilet de dragoste tulburator, a doua zi cerând-o de soție.  
S-au cunoscut în cantina Uniunii Scriitorilor, în 1952, şi au avut atunci un mic schimb de cuvinte, nu foarte amabil. Apoi s-au ignorat reciproc. Doi ani mai târziu s-au revăzut la mare, în staţiunea “Vasile Roaită”. Marin Preda avea 32 de ani, Aurora Cornu, aproape 20... Din nou s-au înfruntat: ea ocupa, de o săptămână, camera pentru care avea el repartiţie. Marin Preda a încercat să fie politicos, spunându-i că dacă preferă camera, el se poate duce în altă parte. Ea nu a acceptat, însă, favorurile şi a început să-şi adune lucrurile împrăştiate prin toată camera. Preda o privea fix, din cadrul uşii, stânjenindu-i mişcările, îndrăgostindu-se de ele.
A doua zi, ieşind la plajă, Aurora a primit prima scrisoare de dragoste de la el: “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (...) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău... Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.
S-au reîntâlnit pe plajă şi au încheiat un armistiţiu. Pe malul mării au împărţit acelaşi cearşaf, pe care stăteau de vorbă, uitând de ei, prăjindu-se sub soarele puternic. Erau doi tovarăşi de singurătate care aveau în faţa lor lumea... Seara, mâncau împreună, sub un copac, din acelaşi ceaun, izolaţi de restul lumii.
Prima cerere în căsătorie a venit, în glumă, chiar din a doua sau a treia zi. Se plimbau pe străzi. El i-a cerut, în glumă, să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că “poate n-are bani la el”, apoi a comentat: “Uite-aşa se compromite o femeie”. Iar el a replicat iute: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.
Vacanţa s-a sfârşit mai devreme pentru Aurora, care a plecat la Sinaia, unde avea repartiţie. Preda a rămas singur, la malul mării pe care-o împărșiseră la doi, şi a început să-i scrie lungi scrisori de dragoste...
“Sept. 1954 Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea…am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine toate acestea.”
În perioada aceea, Aurora era bolnavă, extrem de slăbită şi extrem de sensibilă. A îngrijit-o, ca un infirmier, vreme de un an. Marin Preda a fost un ipohondru toată viaţa, îi era frică de boli şi de spitale, dar pe ea a îngrijit-o ca pe un copil.
Singurul lor copil a fost “Moromeţii”. S-au mutat în Cotroceni, în casa pe care el o descrie în ultima parte a romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”. Marin Preda citea pe atunci Spinoza şi asculta încontinuu Bach. Difuzoarele bubuiau în toată casa, pentru că lui îi plăcea să simtă muzica cu tot trupul. Adormeau după miezul nopţii, pe acordurile din “Mattheus Passion”, iar el se deştepta dis-de-dimineaţă şi se apuca de scris. Când se trezea, Aurora era primul critic al celor mai proaspete fraze din “Moromeţii”. A moşit facerea cărţii, care a fost, într-un fel, şi copilul ei. Singurul pe care l-au avut împreună.
Erau istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi.
În primăvara lui ‘55, s-au căsătorit la Sfatul Popular. Singuri, pe fugă, fără vreo floare sau vreun pahar de şampanie. Aurora spune despre el că era un amant perfect şi un soţ excesiv de delicat.
“Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere... Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”. Petreceau împreună zilele şi nopţile. Erau tot timpul unul lângă celălalt. Se întâmpla de multe ori ca el să înceapă o frază, iar ea să o termine. Glumeau tot timpul, se tachinau fără încetare, iar casa lor era plină de râsul lui Marin şi chiotele Aurorei. Erau extrem de istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi...
“7 iunie ’55 Aurora dragă, iubita mea,(...) Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult...”
Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va voi să plece, el va trebui să nu se împotrivească. Frica lui cea mare, însă, nu era că ea îl va lăsa, ci că nu va putea cuprinde, pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta.
Erau din aceeaşi rasă. La fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze... Nici familia, nici dragostea n-o puteau ţine prizonieră.
Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire...nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo....vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură 9 așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)
“Dec. 1957(...) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi timp, totuşi prea... să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm...”
Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire...nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo....vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură ( așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)
Aurora l-a părăsit. A plâns şi a suferit un an înainte de plecare. Apoi, n-a mai avut lacrimi ... “Am ţinut piept patru ani, spune ea... Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalităţii mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă şi foarte puternică.”
Au plâns şi s-au iubit la despărţire.
În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de lacrimile lui.
"Lui - glonţul dragostei i-a ars inima, prăbuşindu-l peste lungi scrisori de iubire în care se dăruia, fără să-i pese că se pierde. Pe ea, care era “bolnavă de plecare” - aşa cum singură mărturiseşte -, nici măcar dragostea n-a putut să o ţină prizonieră. S-a rupt de el, pentru că îi era teamă că, după atâta vreme de stat lângă Marin Preda, aripile n-or să mai ştie să o poarte pe cerul ei. A umblat toată viaţa prin lume, aşa cum a visat, dar nu şi-a mai găsit niciodată locul. Singurul ei acasă a rămas inima lui Marin Preda. El s-a mai recăsătorit de două ori, a avut-o pe Eta, care l-a îngrijit, apoi pe Elena, care i-a dăruit doi fii. Dar în nici una dintre nevestele sale n-a reuşit s-o găsească pe Aurora, fata de la malul mării pentru care a scris prima lui scrisoare de  dragoste...
Marin Preda : „ Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreșit să mă vindec de dragostea pentru ea, și numai timpul mă poate ajuta... Ce bine aș conduce eu această criză dacă psihicul meu nu s-ar resimți încă de pe urma bolii.” (Jurnal intim-Marin Preda). Trebuie să spunem că lui Marin Preda i se agravase boala psihică de care se trata la doctorul Kindy Sonnenreich, medic psihiatru.
De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă, lăsându-i doar un bilet: “Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci... Cheile sunt colo, banii dincolo...”. Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura.
Marin Preda : „Aurora e foarte departe de ceea ce se numește amor. E obsedată de destinul ei literar, lucru pe care, având în vedere vârsta ei, 27 de ani, îl înțeleg foarte bine. La aceeași vârstă eu însumi am părăsit-o pe prima mea femeie cu care am trăit și am plecat din București (tot la Sinaia) să înfrunt soarta. ” E vorba despre Nadia Strungaru despre care îi povestește lui Geo Dumitrescu în câteva scrisori.
Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în acel an, 1959, pentru o nevroză. A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au redevenit prieteni. Deşi se recăsătorise cu Eta, a doua lui nevastă, Marin o vizita adesea pe Aurora şi o întreba dacă poate să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Peste ani, când Aurora se recăsătorise şi ea, o vizita în casa soacrei.
Ea a plecat în ‘65 la Paris şi, după un timp, când el a venit să viziteze Franţa, s-au văzut zi de zi, vreme de o lună, numai pentru plăcerea de a se certa din orice fleac. De dragul vremurilor trecute. Peste ani, s-au reîntâlnit în “Capşa” şi el a întrebat-o: “De fapt, tu de ce m-ai lasat pe mine?”. Iar Aurora i-a răspuns: “Nu ştiu, Marine...”. Ultima oară s-au văzut cu puţin înainte ca el să moară. Au luat masa împreună, au povestit despre vieţile lor. Nimic nu prevestea Marea Despărţire... S-au iubit până la capăt. Şi, indiferent de oamenii care au intrat pe rând în vieţile lor şi de care s-au îndrăgostit, iubirea lor a rămas întreagă.
Aurora l-a iubit din toată inima, chiar dacă uneori el n-a simţit asta. A purtat cu ea prin lume scrisorile lui de dragoste. I-a fost teamă că se vor pierde. Că îl va pierde... În anii cât au fost împreună, i-a răspuns în scris la fiecare declaraţie de dragoste... Scrisorile ei s-au pierdut însă.
De când s-au despărţit, Aurora a început să-l viseze şi să vorbească cu el în vis. De când a murit, îl visează şi mai des. Îl simte, spune ea, mai aproape decât atunci când era în viaţă. Acum se “întâlneşte” cu el în şedinţele de spiritism pe care le face cu prietenele din Paris. Îl întreabă dacă vrea să se reîncarneze, iar Marin Preda îi răspunde că tot român vrea să fie. “Îl aştept în viaţa următoare...” , spune Aurora. "
Pe vremea când erau îndrăgostiţi, obişnuia să-i spună: "Marine, tu eşti cel mai iubit dintre pământeni". Ceea ce a dat, peste ani, titlul unuia dintre cele mai frumoase romane din literatura română.
„Tot ce-am citit mai frumos (încă mai ţin la această noţiune), în preajma zilei de 1 mai, au fost paginile 209-210 din cartea lui Sorin Preda, Moromeţii – ultimul capitol, în care Aurora Cornu descrie o noapte de revelion lîngă Marin Preda, în urmă cu aproape 60 de ani:
„Totul s-a petrecut în 1953, în preajma Anului Nou, cînd locuiam împreună la dna Frida Papadache. În timp ce Marin era plecat să cumpere mîncare şi băutură (nu aveam nimic pregătit), eu i-am cotrobăit prin sertare ca o pisică curioasă ce sînt şi am dat peste un manuscris în care erau nişte amintiri din copilărie puse cam în dezordine, fără să constituie încă un roman sau altceva bine definit.
M-am apucat deci să citesc într-o doară şi, brusc, am simţit că nu mai pot lăsa hîrtiile din mînă. În amestecul acela de impresii şi întîmplări ţesute haotic în jurul unui personaj destul de şters şi lipsit de importanţă epică (un anume Adam Fîntînă), apăreau amintirile lui Marin despre tatăl său, despre ţăranul de cîmpie, aşa cum trăia el, cu sărăcia şi hîtroşeniile lui, înainte de comunism şi de colectivizare. Imediat mi-am dat seama ce comoară se afla acolo şi ce eroare uriaşă făcuse Marin cînd a topit strălucitoarele pagini scrise despre familia lui în nişte îndoielnice proiecte romaneşti… Mi-am petrecut toată noaptea de revelion citind. Marin stătea deoparte şi mă privea în felul lui – cu emoţie şi curiozitate. Nu m-a întrerupt nici o secundă. Dimineaţă, i-am spus tot ce credeam despre manuscris şi el a tresărit, i s-au deschis ochii minţii. Aproape imediat, chiar în acea zi, s-a apucat de lucru. Imaginea lui Moromete şi a familiei lui trebuia să rămînă în acel prezent de dinainte de război, prezent pe care, pînă atunci, scriitorul parcă se temuse să şi-l asume literar. Deci rolul meu a fost să văd ceea ce oricum ar fi văzut şi el la un moment dat, deşi mă bîntuie şi acum gîndul că, dacă nu deschideam acel sertar în noaptea de revelion, poate am fi trăit împreună liniştiţi încă mulţi ani, iar Moromeţii nu s-ar fi constituit atît de repede în cartea unică şi indivizibilă pe care o cunoaştem astăzi.
Ce simplu se petrec unele momente importante din viaţa unui om – termini de citit un manuscris şi spui: «Marine, aici zace o capodoperă. Va fi cartea vieţii tale», în timp ce el nu spune nimic; te priveşte doar obosit şi uşor năuc, parcă întrezărind cît de important va fi acel moment în destinul său literar… Aşa era Marin – întîi scriitor, şi pe urmă amant. Cine nu înţelegea acest lucru era pierdut.“ (Radu COSAŞU despre Marin Preda, Moromeţii si Aurora Cornu )”

30 martie 1989, o zi obișnuită ca toate zilele...
Rezerva 821 a Spitalului Județean din Baia Mare. Părintele Nicolae era internat cu o zi înainte cu diagnosticul de angină pectorală dureroasă. „Pe părinte l-am găsit, povestește Florian Razmoș, cu perfuzie la mâna stângă, într-o stare de somnolență, din care periodic revenea și comunica cu cei prezenți...” A rămas singur cu părintele, lângă fereastră. „Mai bine stai aici pe pat...ca să nu răcești lângă geam”- l-a invitat Steinhardt. Văzând că i se înrăutățește starea, Florian cheamă doctorul cu un ecograf portabil. „Fetelor, le spune părintele Nicolae surorilor care încercau săi potrivească ecograful, nu vă mai chinuiți, nu aveți ce să-mi faceți.” Adresându-i-se apoi lui Florian : „Florian, aprinde o lumânare dacă ai.” „Da, părinte, am lumânare. Și i-am aprins-o imediat, spunând : „Liniștiți-vă părinte, am aprins lumânarea.” „Acum ia din geantă Cartea de rugăciuni și caută rugăciunea care se spune pe patul de moarte.”- i-a spus părintele. I-a citit rugăciunea cu pricina și a întrebat doctorița dacă e grav. „Da, e grav, i-a scăzut pulsul. Puteți să-i anunțați prietenii de la Rohia care sunt la masă.!” Când s-a întors de la telefon  Florian, l-a găsit mort. „A murit, a spus doctorița, nu a mai reacționat deloc.
Corpul defunctului nu a fost dus la morgă, a rămas până în jurul orei 22, când a sosit o mașină din Tg. Lăpuș, care l-a dus la Mânăstirea Rohia.
Înhumarea rămășițelor pământești a avut loc duminică 2 aprilie 1989, la Mânăstirea Rohia. L-au însoțit pe ultimul drum Alexandru Paleologu, Toader Paleologul, Sorin Dumitrescu, Stelian Tănase,Viola Vancea, Ștefan Râmniceanu și alții. Curtea mânăstirii s-a dovedit neâncăpătoare. Sute de oameni au venit să-l conducă pe ultimul drum pe evreul încreștinat. De la el ne-a rămas celebrul „Jurnal al fericirii”, cartea cea mai citită a ultimului deceniu din secolul trecut și chiar de astăzi. A cunoscut peste zece ediții în țară și peste șapte în străinătate.
N. Steinhardt a fost scriitor, publicist, condamnat politic și monah ortodox, atras în egală măsură de literatură și muzică, cât și de teologie și drept. Personalitate sa efervescentă cu preocupări polivalente este evocată de mai toți cunoscuții săi, reprezentanți ai lumii literare și religioase, oameni, colegi de închisoare de la Jilava, parohi de la Rohia etc.
Născut în comuna Pantelimon în vara anului 1912 dintr-o familie evreiască, Nicu  Steinhardt a primit o educație aleasă. Tatăl era inginer, cu studii în elveția coleg cu  Albert Einstein. Școala primară a făcut-o în Pantelimon, încă de acum se alătură ortodoxiei. „Pentru mine creștinătatea se confundă cu o poveste de dragoste : o dublă îndrăgostire de biserica creștină și de neamul românesc.” Își ia bacalaureatul apoi licența în drept unde își dă doctoratul cu lucrarea „ Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional”.
Pentru că nu a aderat la revoluția comunistă, a fost luat în evidența securității în 1956. Chemat să depună mărturie împotriva grupului „mistico-legionar” din care făceau parte Constantin Noica, Dinu Pilat etc, el refuză și este condamnat la 12 ani muncă silnică, alături de Alexandru Paleologu, Sergiu Al.George, Păstorel Teodoreanu, Vladimir Străinu, Marietta Sadova. Va trece prin închisorie Jilava, Gherla și Aiud. Urmând sfatul tatălui său : „Dacă vei accepta să depui mărturie vei avea zile liniștite și nopți chinuite, dacă însă vei refuza să depui mărturie vei avea zile grele și nopți foarte liniștite.”, a acceptat închisoarea, decât să-și trădeze prietenii, avea 47 de ani când închisoarea Jilava a devenit pentru el „academie și altar”,celula 18 a închisorii avea să se transforme în altar, cu ajutorul părintelui Mina. Așa începe povestea dintre preotul Mina și noul ucenic. După zile de ucenicie, scena botezului este aproape teatrală. „Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului și mă botează în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar : botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă și din duh rapid”.
După 1964, când a ieșit din închisoare, își caută loc într-o mânăstire. Așa ajunge la Rohia, în 1980 îl tunde în monahism și îmbracă haina monahală.
Profilul intelectual și moral al lui Nicu Steinhardt se regăsește în una din cele mai rafinate metafore utilizate în „Jurnalul Fericirii”, o sănătate spirituală „adamantină” (Jurnalul Fericirii1991, pag.8.) Ieșirii din sistem, Nicu Steinhardt îi propune soluția infailibilă a credinței creștine.
El a avut o viață grea, începută din 1940, când problema evreilor fusese pe primul plan, după instaurarea comunismului este înlăturat din Baroul avocaților din București, din viața literară, a pierdut treptat drepturi, privilegii, proprietăți, poziții, posturi ocupate, bunuri, șanse, până ajunge un simplu funcționar, plătit modest. În 1947, în urma unui denunț al lui George Călinescu ( ?!) este dat afară din postul de redactor al „Revistei Fundațiilor Regale”, trăiește un deceniu în anonimat, după ieșirea din închisoare a prestat munci necalificate, descărcător de marfă la Alimentara, contabil, muncitor necalificat la o fabrică, preda pe unde putea lecții de lumbi străine particular, aflându-se permanent sub supravegherea securității.
Rămâne de la N.Steihardt o lecție de viață pe care tineretul ar trebui să și-o însușească. Și ar trebui să se nască o mișcare de masă care să lupte  să nu se mai repete asemenea urgii.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU

inocență

vântul își trece degetele
prin tăcerea noastră
așa începe toamna
sub formă de poveste și năluciri
ziua se preface-n intangibil
femeie nălucă
am uzurpat lumina și stelele
ne-am ascuns în întunericul nopții
aici e o altă lume
eșecurile se petrec la parter
noi trebuie să împingem
cerul mai sus
orce umbră e o tragedie
inocența ta demonică
mă face s-o visez pe Emma Bovari.


sâmbătă, 5 octombrie 2013

urmele vremii



urmele vremii
pe unde-am visat s-au șters,
umbra aripei
pe unde-am zburat a fost strivită
de ploile toamnei
care mi-au furat toți cocorii.
vântu-ntomnării
mi-a strâns toți fluturii de frunze
astupându-mi cărările
burdușite de vise.
nordul nopții de toamnă
mi te aduce
ca ispită
în marea mea de pustiuri
să-l ascultăm pe vivaldi.


duminică, 6 octombrie 2013

vine toamna, trece toamna,
unde-i lacrima de ieri,
ne rămân decât regrete,
îngropate în tăceri.

osteniți ne vin din spații
herghelii de cai fantasme,
în triunghiuri trec cocorii
toți înmiresmați în basme.

clopotele bat a toamnă
tot cântând a veșnicie,
a iluzii fără margini,
de dor și melancolie.

sună frunza, bate vântul,
ramurile fremătând,
și cu ele numai gândul
ne îmbie surâzând…

ne plac falsele plăceri,
într-un scrâșnet de durere,
numai astăzi nu e ieri,
între moarte și-nviere.

trec fantome de iluzii,
peste umbrele tăcerii,
printre gânduri și-ntuneric
se opresc în pragul serii.

vine toamna, trece toamna
și cu ea trecem și noi,
așteptăm o primăvară,
printre viscole și ploi.

cântec
un fulger, a căzut o stea,
e steaua mea cea norocoasă,
s-a rătăcit de toamnă codrul
cu vraja lui cea inocentă
în fântâni de somn adânc
dorm bunicii mei pe câmp,
tata s-a făcut a iarbă,
mama, rădăcini de prunc,
auguridă de durere,
la umbră deasă de nuc.
cade totul în târziu
și se-ndoaie totu-n noi
când vin toamnele tărcate
cu vântoase și cu ploi,
în amurg de Transilvanii
cu Avram Iancu prin munți,
s-a topit auru-n țarini
cu bătrânii cei cărunți.
alții vin să răscolească
după aur și argint,
glia noastră strămoșească
ce miroase-a mărgărint,
căci de la romani încoace
tot străinul ne-o cam coace,
vine ca o pâlpâire
sub pretextul că ni-i frate
și ne fură pe la spate
țarina și din bucate.
doamne, vorbele sunt mute,
cine stă să le asculte,
plouă încă, timpu-i beat,
sufletul ni l-a uscat,
clipe trec și clipe vin
blestemate de destin,
din morminte morții vii
se vor răzbuna , copii,
aici pe picior de plai,
vor transforma iadu-n rai.

vineri, 18 octombrie 2013

și ion avea o țară

și ion avea o țară ca noi toți, era bogată,
plină de păsări și sfinți,
avea sufletul curat, avea mamă, avea tată
și copiii lui cuminți.

peste ea veni blestemul de bătrânii din bătrâni,
toți bandiții au furat-o,
s-a umplut țara de javre , niște fameni, niște câini,
stăpânire, cui ne-ați dat-o?

a pleca ion de-acasă lăsând mamă, lăsând tată
și copiii singurei,
să câștige și-el o pâine colindând în lumea toată,
dincolo de Pirinei…

învățase ce să facă și ce-nseamnă vorba mamă
și uitase țara lui,
auzea vorbe străine și părinții cum îl cheamă
și el tot umbla hai- hui.

pe pământul lui de-acasă au crescut doar buruieni,
vin samsarii  să i-l ia
și ion umblă prin lume cerșetor pe câțiva ieni,
asta este țara ta?

țara ta, ioane dragă,a ajuns acum nefastă,
a fost dată la  fier vechi,
vin acasă la părinți, la copii și la nevastă
c-ai să calci de-acum în strechi…

pune mâna pe lopată sau pe coda de topor
și fă ordine-n ogradă,
căci aici îți este doina, nici decum în țara lor,
în curând o să ți-o radă,
să rămânem slugi pe viață, fără nici un viitor!

voivodul limbii române
(la a 164-a aniversare de la naștere)

la mijloc de iarnă grea,
prunc frumos ne-a fost ca dar,
să se nască din genuni,
printre chinuri și amar.

s-a născut din neființă
magul nostru cel pribeag,
voivodul limbii române,
să ne -ntâmpine cu drag.

cum îl știm cu ochi păgâni,
plini de-amar și suferinți,
el ne vine din bătrâni,
din părinții de părinți.

are chipul lui Orpheu
și în frunte steme poartă,
ca un vechi arhiereu
i-a croit limbii o soartă.

a trăit cu-atâta dor,
singur el tăindu-și cale,
ca o apă de izvor
curgând limpede la vale.

ne deschide cartea sfântă
ce-a-nflorit din viul grai,
iar cuvântul lui ne-ncântă
cu tot raiul de pe plai.

româneasca noastră fire,
s-a născut dintr-un izvor:
Eminescu e iubire,
e și cântec, e și dor...

Petale blonde cad din ceruri
Pe creasta stâncilor de munte,
Și bântuite sunt de geruri
Pe vârfurile lor cărunte.

Aștept să treacă înc’un vânt,
Să viu învins, Doamne, la Tine,
Tu ești în cer, eu pe pământ,
Să caut căile divine.

La ce icoană să mă-nchin,
Din gloata de icoane sfinte,
Când am trăit atâta chin,
Răspunde-mi sincer, Tu, Părinte!

Pe care drumuri vreai s- apuc,
Spre ce curată înflorire
Și-n care locuri să mă duc,
Ca să-mi zidesc o mănăstire.

Prin ierni și primăveri sau toamne,
Eu am trecut ca un proscris,
Ascultă-mi rugăciunea, Doamne,
În labirintul meu închis.

Am poposit între răscruce
Cu palmele împreunate,
M-ai răstignit destul pe cruce,
M-ai și trădat, mi-ai fost și frate.

Stau trist și pasul mi-l măsor,
Între acum și veșnicii,
Încet din amăgiri cobor
Și Te aștept, Doamne, să vii.

Aștept să nu mai întârzii,
Aștept minunea să se-ntâmple,
Printre zăpezile târzii,
Te-aștept cu mâinile la tâmple.

Un sincer "La multi ani" !, sanatate si impliniri.
Cu sincera consideratie, Rodica Rodean