Paul Rotaru

ÎN LUMEA ASTA MICĂ

În lumea asta mică, de patimi gheboșată,
Cu care în tăcere ades ne războim,
Noi suntem vagi fantasme pe bolta-ntunecată
Și viața ne prefacem că știm să ne-o trăim.

Adesea ne răsfață o rază de lumină,
Când pe cărări obscure în beznă perindăm,
Dar tot atât de ieftin pe soare punem vină –
Crezând că-l înțelegem, sub lupă-l cercetăm.

În lumea asta mică în care ne complacem,
Cromatice politici se cos și se descos,
Pe-aceiași clovni isterici îi aclamăm, îi facem
Mai sinceri și mai pudici sub masca lor de os.

Cu limbă-universală vorbesc aceeași dogmă,
Aceleași adevăruri le cântă demagogi,
Dreptatea se împarte la rație, la normă –
Și tot la normă facem, din vite, inorogi!

Istoria străveche le dă prerogative,
Din care-adună titluri și lauri, și averi,
Iar noi, mărunți în soarte, mai răscolim în stive
Prin praful de dosare ce-ascund a' lor puteri.

În lumea asta mică te-am întâlnit pe tine,
Limanul vieții mele. Hai să ne depărtăm
Acolo, unde, veșnici, cu patime puține,
Noi, doi atlanți nostalgici, uitarea respirăm.

Să nu mai știm de oameni, de mari civilizații.
Trăind ca două roze, în noapte să iubim,
Acolo, între vârfuri ce-au înălțat Carpații,
Spre lumea asta mică nicicând să mai privim...

ANATHEMA SIT!

Ca valul ce izbit de mal se sparge
În freamăt de cutremur legănând,
Îmi sprijin fruntea-n mâinile catarge
Să-mi smulg din minte cel mai dulce gând.

Pământ deasupra, ceruri la picioare,
Un cimitir de stele și de sori,
Mirese în veșminte funerare,
Sicrie pentru zei nemuritori.

Un sentiment de pace mă-ngrozește,
De viață zăvorâtă în mormânt,
Satane ce grăiesc dumnezeiește
Și îngeri duși la școală pe Pământ.

Pârloage devenite azi biserici,
În care cresc numai copii din flori,
Altar de ochi albaștri și homerici,
Religii pentru hoți și trădători.

Mă înspăimântă lumea asta vie
Cu închisori numite Bet-Lehem,
Ce tinde către-o sumbră armonie
Și se hrănește numai cu blestem.

Am exilat poemele iubirii
Pe un tărâm de basm, al nimănui
Și-acum culeg doar erezii din Biblii,
Sorbind cu sete vinul amărui.

De m-aș întoarce-acasă, de m-aș stinge,
Zdrobind infernul cel născut în cer!
De-ar crește mere într-un lac de sânge,
De și-ar alege șerpii minister!

Când mă întorc la masa mea rotundă,
Încorsetat într-un costum de fier,
Aceeași groază-n suflet mi se-afundă,
Căci lumea cea din mine e la fel!

Mă abjurez treptat spre voluptate,
Hotarul dintre iad și paradis,
Gonind pe ape reci, învolburate,
Unde nimic nu este interzis.


Mai întâlnesc confrați în anateme,
Titani de piatră, biciuiți de vânt,
Străbunii derivând între sirene,
Între rechini stăpâni peste cuvânt.

Din ape se ridică mii de valuri,
Sutane, robe, togi și patrafire,
Voind să mă arunce către maluri
În leagănul de vis și strălucire.

Rămân aici, purtat în agonie
Cu ochii spre eternul asfințit,
Atras de-o neștiută armonie
Ce îmi șoptește: anathema sit!


6 februarie 2013

Felicitări!

DE CE ÎNTÂRZIE PRIMĂVARA

Pentru că este o femeie delicată,
cu gust și bun simț,
care nu se grăbește la întâlnire
de dragul chemării sau al invitației!
Ea zăbovește în intimitatea garderobei
nu ca să aleagă între
o rochie de restaurant
și una de gală
de dragul apariției!
Acolo zămislește frunze de lotus,
boboci de trandafir
și stropi de rouă,
căci, până la urmă,
Ea se numește Primăvara!
Zadarnic bați din degete nerăbdător,
pregătit cu un amalgam de complimente!
Ea vine când știe că a sosit clipa!
Este o chestiune ce ține de feminitate!
Ieși din restaurant,
din sala de gală,
și întâmpin-o în natură –
tu ai întârziat la întâlnire!

30 martie 2013

TESTAMENTUL LUI DUMNEZEU,
de Paul Rotaru

https://www.youtube.com/watch?v=1nOszgfV9pQ

În ceasul vlăguirii de pe urmă,
Îndurerat privesc la voi, copii –
Durerile ființa toată-mi scurmă
La gândul că-ntr-o zi nu voi mai fi...

Mi-e greu să port această agonie
În sufletu-mi îmbătrânit de patimi –
Oh, neființă rece și târzie,
De ce nu vrei o dată să mai clatini?

Din tine am făcut și nori și stele
Și munții stăpâniți de semizei;
Ai fost cu toate-n virtuțile mele
Și-ți cer acum cu toate să mă iei...

Ca fiii mei, îmi voi purta povara
Și lovituri de pietre voi primi,
Iar soarele înnobilându-și fiara
În strigăte de hulă voi privi.

Coroana cea de spini, însângerată,
Vă va rămâne singură-amintire,
Peste milenii-o veți păstra curată,
Blazon pentru întreaga omenire...

În sânge vă veți cântări iubirea,
Vărsându-l fără milă în noroi,
Spunând că de la mine-aveți puterea,
Că-mi semănați și că trăiesc în voi...

Azi m-au chemat instanțele divine,
Cerându-mi să le dau o socoteală
De ce-am creat frumoasa omenire
Știind că într-o zi ea va să piară...

Nu îmi găsesc cuvinte să dau seamă
De ce-ați primit suflarea de-a trăi –
E ca și cum ați judeca o mamă
Că a iubit și a născut copii!

De-aceea în instanțele divine
Tăcerea este cel mai bun răspuns –
Se vor înstrăina cu toți de mine
Și moartea pentru ei n-ar fi de-ajuns...

Mă vor închide-n temnița uitării
Numindu-se divini în locul meu,
Iar din cenușa urii și puterii
Au să mai inventeze-un dumnezeu...

Dar nu de ei durerea mă apasă,
Ci pentru voi, iubiții mei copii –
În veșnicia mea întunecoasă,
De m-ați uita, eu totuși aș muri...

V-am închinat izvoare, mări și valuri
Și universul tot să-l stăpâniți;
Voi ați crezut în alte idealuri –
M-ați părăsit ca să vi le-mpliniți...

De câte ori v-ați depărtat de casă
Pe căi necunoscute, nedescrise,
Eu am rămas cu ochii la fereastră –
V-am așteptat cu brațele deschise!

M-ați judecat și vă-nțeleg durerea,
De ce nu v-am făcut nemuritori,
De ce nu v-am împrumutat puterea
De-a fi stăpâni pe soare și pe nori.

De-ați fi nemuritori, din ignoranță
Nici viața n-ați mai știi s-o prețuiți,
Iar cântecul ce l-am numit SPERANȚĂ
Ar fi neînsemnat să-l mai trăiți.

În nemurire nu stă fericirea
Și nici puterea-n cel nemuritor;
Acolo unde-i zâmbetul, durerea,
E totul mai frumos că-i trecător!

Voi sunteți mai puternici decât mine
Pentru că-nvingeți tot ce vă apasă,
Iar zilele de patimă vi-s pline,
Căci steaua voastră-i cea mai radioasă!

De n-aș fi fost în lumea mea pustie,
Mi-ar fi plăcut să fiu acolo, jos,
Căci viața voastră e o simfonie
Pe care chiar și eu aș fi gelos.

Dar vă privesc cu dragoste adâncă
Din golul resemnărilor de-apoi,
Ca Prometeu înlănțuit pe stâncă,
Sacrificat și el tot pentru voi!

Nu-mi spuneți c-am făcut vreo nedreptate,
Iubind mai mult pe unii ca pe alții –
Eu n-am fost dictator peste palate
Și nici nu am încununat ovații.

Nu pot să-mi cântăresc nicicând iubirea
Prin închinările ce vi le-ascult –
De-ar fi definitivă despărțirea,
Eu v-aș iubi pe toți la fel de mult!

Nu v-am cerut supunere și slavă
Și nici altare pentru sacrificii,
Căci sufletul e-o pasăre firavă
Ce nu-și va face cuib între religii.

Nu v-am cerut nici preoți, nici biserici
Și nici statui de aur sau de lemn;
Nu v-am cerut enoriași sau clerici,
Ci viața s-o trăiți frumos și demn!

Eu nu vreau liturghii și molifteruri,
Nici prosternare în sudoarea frunții –
Iubiți-vă pe voi până la ceruri,
Iubiți Pământul, câmpii, marea, munții!

Voi sunteți ca o rază pentru mine,
Ce liniștea-mi îmbracă în mister –
De-ar fi să plec spre alte zări senine,
Lăsați-mă să vă mai fac un cer!

Oricât de multe stele, tot puține
Pe noua boltă vi se vor părea,
Iar lumea voastră, cu sau fără mine,
Ar fi la fel de bună și de rea...

Nenumărate flăcări și blesteme
Veți azvârli spre zările albastre,
Căci groaza pustiirilor eterne
E plăsmuirea neștiinței voastre.

În scopul păcii veți purta războaie,
Veți invoca scripturi, savanți, profeți;
Din sângele vărsat între noroaie
Veți vrea să inventați copii perfecți.

Riscați să vă distrugeți propria vatră
În al cunoașterilor lung demers,
Lăsându-vă purtați pe-o altă piatră,
Spre alte limite din univers.

Poate că veți privi din lumi străine
Trecutul vostru sumbru, zbuciumat
Și, amintindu-vă cumva de mine,
Veți crede că doar eu sunt vinovat.

Puteți să-mi spuneți Soarele și Luna,
Amun, Allah, Iehova, Zavaot,
Iisus, Mohamed, Buddha – toate-s una
Și-n aste nume voi mă faceți tot!

Ori, pentru că voi sunteți plăsmuire
Din ale universului scântei,
Voi sunteți dumnezei în devenire
Și, buni sau răi, sunteți copiii mei!

Veți legăna pe-o lucitoare rază
Uitându-mă cu toți până-ntr-o zi.
Ori, dacă zeii care vă-nfiază
Vor fi mai buni, mai răi... doar voi veți ști!

Veți răsturna guverne colosale,
Vă veți alege proprii dumnezei –
Deși veniți din vremuri ancestrale,
Mă tem că într-o zi veți fi ca ei...

Mă veți găsi răpus în întuneric
La rădăcina unui singur pom –
Din fructul nepermis și luciferic
Eu voi renaște și voi fi iar OM!

Mă veți privi din lumea voastră-naltă
Ca pe ceva mărunt și curios;
Eu nu am să vă judec niciodată,
Nici nu voi arde jertfe de prinos!

Nu veți avea asupra mea putere,
Cum eu nu am acum asupra voastră
Și, tot din fericire și durere,
Voi tinde către bolta cea albastră!

În patimă îmi voi trăi destinul
Și voi cunoaște ce e rău și bine –
În ziua-n care am să beau veninul,
Voi ști că totul este doar în mine.

Voi tinde să ating perfecțiunea
Și tot ce e divin să înțeleg,
Să aflu că doar omul e minunea
Ce ține-n viață universu-ntreg!

7 august 2011

DOUĂ PÂINI ȘI-UN PRAF DE SARE

I
Dacă măsurăm istoria-n hoții și violență,
Între azi și-antichitate nu e nicio diferență.
Fie că zburăm, ori mergem în genunchi, fie călare,
Peste toate se așază două pâini și-un praf de sare.
În aceste vieți mizere noi sădim sămânța crudă,
Care face peste veacuri glasul nostru să se-audă,
Însă ies să urle-n stradă zece gloate de golani,
Hipioți fugiți de-acasă, viitorii liberali,
Democrați scăpați din lesă ce se cred iluminiști –
Toți bufoni deopotrivă, se numesc capitaliști!
Ne jucăm această dramă ca pe-o sumbră mascaradă,
Foametea ne e principiu, casa – o îngustă stradă,
Mângâiați cu toți de falsul ce îl adunăm din mers,
De iluzia aceasta care s-a numit progres!
Și, gonind în fuga mare spre idei de evoluții,
Ne-amăgim că suntem liberi și că facem revoluții,
Că schimbăm această lume cum o știe fiecare –
Peste toate se așază două pâini și-un praf de sare.

Ia priviți această lume cu mulțimea ei bolnavă
Cum își poartă drama vieții – fatalista lor otravă,
Oameni care dorm pe ace pentru-o nouă zi de muncă,
Mizerabilă simbrie ce în față li se-aruncă.
Toți în praf își vâră chipul inhalând numai duhoare,
Strivesc umeri sub povară și se taie la picioare,
Toți îmbătrâniți cu zile și zbârciți fără de vârstă,
Schilodiți în subterane ori striviți pe sub o dârstă.
Vă-ntrebați, acestea toate pentru ce? Pentru nevoi!
Pentru-acei ce zic întruna că v-ar scoate din gunoi,
Însă pentru-aceia sunteți bază de impozitare,
N-aveți nume, n-aveți drepturi și nici bani în buzunare,
N-aveți decât datoria să munciți, s-aduceți dări,
Prizonieri ai lăcomiei unor hoți și trădători!
Casa voastră-i o cocioabă unde țineți goale blide,
Unde stau flămânzi copiii și cu fețele livide –
Vă culcați cu burta goală, leșinați de oboseală,
Mintea nu vă mai visează nici coșmar de viața goală.
În afară de speranțe nu v-a mai rămas nimic,
Decât să produceți taxe, să dați bir – oricât de mic!
Pentru ce atâtea chinuri și atâtea zile-amare?
Pentru-aceleași mărunțișuri: două pâini și-un praf de sare.
Iar acei hulpavi nemernici găzduiți în ministere,
Camuflați în codul legii, vă promit numai himere –
Voi, flămânzi, bolnavi ai sorții, le înfulecați pe toate
Și îi credeți în minciuna că se-ntrec în bune fapte,
Sprijin oferiți grămadă unui fante menestrel,
Neștiind că votul vostru nu contează-n niciun fel,
Ci vă duceți mai departe crucea poftei ordinare
De-a avea ce nu au alții: două pâini și-un praf de sare!

Dar priviți stăpânii lumii, acești pui de derbedei
Ce zâmbesc placid întruna și pozează-n dumnezei!
Ei ne țin în mână soarta, o răsfrâng și o desfac,
Modelând-o fiecare numai după bunul plac!
Îi distrează drama noastră care-ncepe de cu zori,
Căci având la ei puterea toți se simt superiori!
Aste lepre elitiste, fii de curve și lichele
Înșirându-se în față ca o salbă de mărgele,
Ei fac graniță-ntre oameni, pun cortină între state
Și decid viitorimea cu politici deochiate!
Toți fricoși, se cred puternici, poartă arme sub costume,
Suspectându-se-ntre dânșii, acuzându-se în glume;
Toți invocă adevărul și propun ades proiecte
Ce promit să scape țara și s-o spele de defecte!
Dar, când vezi băsei în față, udre, ponți și fenechii,
Căcărăi bețivi din fașă, atunci, frate, să te ții:
Ăștia-s buletinul țării și oglinda unui neam,
Cei ce scot la suprafață caracterul de țigan!
Turbăciuni cu gura-n spume, moscoviți, cominterniști,
Erudiții nord-atlantici, iezuiți și papaliști –
Ei vor să ne facă bine printr-un îndrăzneț decret
Și să-nalțe România?! Asta chiar nu pot s-o cred!
Mai degrabă-aș crede orbul ce îmi spune că-i oracol,
Dar gândiri occidentale să creeze vreun miracol?!
Nu, copii! Luați aminte la aceste paparude
Cu dosarele pătate și cu scutecele ude:
Rockefeller le ordonă, Bilderberg îi găzduiește,
Unde-nvață să vorbească și să simtă românește;
După ani, se-ntorc în țară trecând filtrul Uniunii,
Joacă șah pe tabla lumii doar cu regii și nebunii
Și, ajunși la scumpa vatră, ce grăiește fiecare?
„Sclavilor, aveți avere două pâini și-un praf de sare!”

Cei ce cred că le-au și pe-astea, sigur, nu știu adevărul:
Vor ajunge-n degradare, ca Fantine, să-și vândă părul,
Apoi dinții, apoi trupul, să cerșească pe maidan,
Căci pe lume o conduce, de milenii, sfântul ban!
Vă veți ridica-ntr-un răcnet: Unde este Dumnezeu?!
Poate că vă va răspunde: „Oameni buni, poporul meu,
Eu nu am nicio putere peste soarta-vă mizeră,
Într-o clipă se consumă drama voastră efemeră!
Nu știți voi că sărăcia e-o virtute pentru proști,
Iar bogații-ntotdeauna vor ieși victorioși?
Stați umili în jegul vostru, dezbinați, principiali,
Puritani doar în cuvinte, în sclavie geniali!
Dezgoliți-vă spinarea să primiți sudălmi și bice,
Ascultați pe oratorul care știe să predice
Că prin astă umilință veți primi un loc în cer –
El vă ia pâinea și sarea, el vă poartă spre infern!”
Și, deci, victime-ale sorții, luați pulsul astei lumi,
Unde cântă și dansează cei mai răi și cei mai buni;
Fiți ca ei, bogați în vicii, ori ca proștii de curați:
Fără unghii, fără gene și de boli desfigurați!
Dacă voi credeți că astfel lumea este mai frumoasă,
Viața merge înainte și voi stați cuminți acasă,
Că în felul ăsta nu e nici tristețe, nici război –
Fraților, tocmai războiul este finanțat de voi!
Că purtați brățări de aur ori cătușe la picioare,
Trebuie s-aveți pe masă două pâini și-un praf de sare –
Pentru-o strachină de zeamă vă luptați, căci foamea-i fiară
Care mintea devorează și-apoi sufletul omoară!
Pentru-un boț de mămăligă ce vă opărește gâtul
Scormoniți cu dinamită și secătuiți Pământul,
Pe când belferii, emirii, baronei de mâna-a doua
Vă halesc puțina leafă și vă storc din blide roua!
Voi, prudenți de lașitate, vă gândiți doar la copii,
Înmulțindu-i peste noapte precum florile-n câmpii,
Neștiind în viața voastră decât oropsiți să nașteți
În mizeria umană și pe care o cunoașteți,
Învățându-i pe aceștia să fie la fel ca voi:
Niște sclavi ai sărăciei, parveniții din gunoi!

II
M-a oprit, mai ieri, pe stradă, un tovarăș din liceu,
Întrebându-mă isteric: „Frate, pentru Dumnezeu,
Ce tot ai cu Eminescu de-l ridici atât în slăvi?
Nu vezi c-a umplut poporul cu speranțe și otrăvi?!
Nu vezi că ne pierdem vremea studiind literatură,
Țara vaită de foame și voi dați mărunt din gură?!
Voi ne pistonați întruna cu-acel jurnalist dement,
Sifilitic, melancolic, însă ineficient!
N-avem timp pentru discuții, ci ca să ne dezvoltăm,
Să privim doar înainte și trecutul să uităm!”
Am tăcut cam o secundă, neștiind ce să-i răspund,
Nu c-aș fi avut la mine sacu-acela fără fund,
Burdușit de invocații, teorii și de elogii
Pentru astrul singuratic ce condamnă demagogii.
Însă i-am privit o clipă ochii, ca să înțeleg
Drama care înconjoară universul lui întreg,
Să pricep ce supărare l-a lovit așa, deodată,
Încât inima firavă să îi fie-amenințată.
Fuse în străinătate și, din dorul de părinți,
A purtat ca pe-o stigmată țigănia între dinți,
A rânit la porci, la vite, a cerșit, a speculat,
Frigul, foamea și nesomnul zi și noapte-a suportat,
Să trimită o lețcaie mamei lui pensionare
Care nu își mai permite două pâini și-un praf de sare.
I-am vorbit de Occidentul ce rânjește ticălos
Când în Dacia Eternă de câștig mai dă miros,
De hiene nord-atlante ce ne-adulmecă prostia,
Integrându-ne-n tipare, pervertind filozofia,
Țapinari ce vin în gașcă să ne taie rădăcina,
Guralivi experți s-aducă peste țara noastră vina
Că-ntre două lumi meschine drepți rămas-am la răscruce
Între occidentalisme și invaziile turce!
M-a privit cu o stupoare smulsă din propriu-i sicriu,
Întrebându-se aiurea toate astea de-unde știu.
I-am răspuns că lumea-i veche în aceste suferințe,
Că dintotdeauna oamenii-s obiecte, nu ființe,
Iar durerile acestea nu le știu din Occident,
Ci de la un melancolic, sifilitic și dement!
Dacă tu, un dac în sânge, vezi doar ineficiența
În poetul Eminescu și culegi numai demența,
Poți să-ți pui ghirlande grele pe grumazul ca de taur –
N-o să-ți vadă Occidentul sângele măreț, de aur!
N-o să-i pese nimănuia că îl joci perfect pe Lear –
În această lume snoabă tu rămâi un musafir,
Imitație obscenă pentru Hemingway, Brontë,
Un Dracula veritabil, Ceaușescu, P.C.R.!
Poți să scrii tratate grele, refuzate pe tarabă,
Discutate într-o doară de-o aristocrată babă;
Poți să mai concepi și piese într-un stil shakespearian –
Lumea toată va decide că românul e țigan!
Ah, deja te îngrozește spusa ăstor rezoluții,
Dar aștepți economiei să-i găsesc tot eu soluții?!
Dragul meu, mai este vreme să cedăm în contrafaceri,
Din cultura traco-dacă să deschidem noi afaceri!
Nu te bagi? Eu sunt adeptul mercantil și snob, vorace,
Că așa ne-nvață Școala de trei secole încoace!
Hai să vindem țara asta pe-o bancnotă de nimic,
Pe un zlot, pe o coroană, pe câștigul cel mai mic,
Pe feudele habsburge, pe fanari, pe otomani,
Să părem mai sovietici ori mai drepți americani!

Dar colegul meu sensibil nasul acvilin lărgește
Și însuflețit respiră, de îmi spune dăscălește:
„Ai rămas naiv, copile, ideatic, filozof,
Iar poetul Eminescu este doar – mă scuzi – un moft!
Poate Tennyson sau Poe sunt ceva mai actuali,
Că se vând și-n Filipine și chiar se câștigă bani!
Nu te supăra, știi bine că nu rumeg eu hârtie,
Nu pierd vremea cu zețarii, nu conduc tipografie,
Dar încerc în viața asta să obțin și eu ceva,
Că am casă, obligații și-un copil îmi va urma.
Am umblat prin Europa, dar ți-o spun cât mai firesc:
Nu se vede sărăcie ca pe plaiul românesc!
Toți privesc cu ochi de vultur câte țărmuri bate marea,
Însă nu gândesc că valul ne aduce nouă sarea;
Toți ne spun că Bărăganul are sol fertil și negru,
Însă nu avem sistemul stabilit, corect, integru;
Toți ne spun că România la răscruce e de ani,
Dar corupția ne stoarce și de drepturi, și de bani!”
Ah, corupția, gândisem, iată lucrul inedit
Care chiar în România prima oară s-a-mplinit!
Dragul meu, în retorie se întrece lumea-ntreagă
Cu bufoni care în treacăt viața vor să înțeleagă –
Ai ceva de spus? Te cheamă toți, cu pâlnii instalate
Peste șleampetele cefe, să îi dai cumva pe spate
Cu o nouă teorie despre tot ce-a fost și-ar fi –
Cu nesaț, înfuleca-vor chiar și slabe poezii!
Tu? Rămâi doar cu orgoliul că poporul te ascultă –
Mulți vor zice c-ai dreptate; alții – c-ai adus insultă
Mersului firesc al lumii, ordinilor mondiale,
Conștiinței sociale, liniștii naționale!
Ai să spui, poate, că nu guști universurile cărții
Și că te ghidezi pe-o cale din experiența vieții –
Te vor asculta, fii sigur, ca să știe ce gândești,
Ce poți face pentru tine, unde-ai fost și cine ești.
Poți să le arunci în față vreo curată teorie
Și pe care vei depune-o expensiv peste hârtie –
Exigența lor privi-va nu în ale tale gânduri,
Ci scruta-va prin speranțe ce ai așternut în rânduri.

Ești puternic? Rupe cartea care ți-a sădit blestemul,
Pune umărul sub boltă când se clatină sistemul;
Nu privi de sub mansardă tot sperând, tăcut, ceva,
Ca și cum momentul sacru pe tine te-ar aștepta!
Căci asemenea discursuri s-au ținut tot românește
Și de-aceea Eminescu poate că te plictisește –
În aceeași limbă veche dacii plâng între cătunuri,
Cu tenebre se împacă și dospesc în suflet fumuri!
Tu ești nou?! Prezinți ambiții și faci lumea cum o vrei,
Ca și cum se potrivește standard pe mileniul trei,
Ca și cum se schimbă totul pentru omul necitit,
Iar istoria rămâne un principiu învechit?!
Tot ce-au spus Homer, Horatius, Moise și Prometeu
Se-ntrupează-n veșnicie și devine Dumnezeu;
Literele lor au viață și credinței fac ocol –
Peste ele, Eminescu nu va pune monopol!
Măgulindu-te cu texte smulse din tratate grele,
De britoni recunoscute și semnate de Mengele,
Ai să spui că viitorul stă în fapta lui Hristos –
Nu te supăra, de douăzeci de veacuri au tot fost
Oratori lipsiți de casă, de familie și soare,
Care nu aveau pe masă două pâini și-un praf de sare.
Toate cărțile din lume dacă spui că ai citit,
Poți să crezi că Eminescu este cel mai învechit!
Poți să spui că nu mai este un cuvânt ce se va scrie,
Îmbrăcat cu elocința ce se cheamă poezie!
Ai citit poate Vergilius, poate Naso, Mitridate,
Iar noi nu mai știm că dânșii au cuprins temele toate?
Ai citit ceva de Caesar și De bello gallico?
Toate astea îți arată mersul lumii încotro!
Tot ce-n cumpăna luminii se înclină spre mai bine
Își alege azi eroii și te-arată chiar pe tine!
Vrei să fii român netrebnic ori vreun vajnic coreean,
Un britanic snob, laconic, practicul american?
Vrei poate, din imitații, să-mprumuți drama polonă,
Peste tot să urlii „Curva!”, să te-nchini la Primadonă?
Vrei să înțelegi minciuna ce se cheamă Viitor?
Dacă știi cum e prezentul, restul este mai ușor!
Așa că, iubit tovarăș, te rog, nu mă plictisi
Cu citate maiestuoase din nescrise poezii!
Spune-mi, Dacia Eternă a barbarilor a fost?
Au venit mongolii, turcii, într-o lume fără rost?
Au ajuns fanarioții să ridice-a lor avere,
Feudala habsburgie să dețină-aici putere?!
Vrei să-mi spui că lumea asta își urmează-un drum firesc,
După legea ce se scrie într-un grai dumnezeiesc?!
Spune-mi că economia nu e singura doctrină
Ce umbrește-ntreaga lume și se-arată fără vină!
Spune-mi că literatura e o pierdere de timp,
Iar cultura României e un înger fără nimb!
Spune-mi că și tu faci parte dintre cei doxați și mulți,
Dintre cei de care iarna nici nu poți să mai strănuți!
Vino cu soluții, frate; asta ne învață dogma,
Teoria ce ne-arată cum se împlinește norma;
Fii un gânditor pragmatic, nu ca noi, un anarhist,
Nici șovin, nici anacronic, nici măcar un anticrist!
Fii pedantul Europei, preșul dinaintea Porții,
Cârpa unei „revoluții” sau justificarea morții!
Fii lasciv pentru istorii, păcălește-ne pe toți –
Te alegem, te respingem, tu ești câștigat la sorți!
Cucerește-ne cu vorbe dintr-o limbă ce nu știi,
Minte-ne că Eminescu a murit între copii;
Mai repetă-ne povestea ce se spune călinește,
Cu suspicioasă limbă care sună românește!
Nu vom sta ca altădată, așteptând cu mâna-n sân
Să se-ntâmple o minune ce-l înalță pe român.
Dar în lupta-nverșunată cu-al prostiei crunt blestem,
Vom grăi ca Eminescu, de-ar fi chiar să-l plagiem!
Vom lupta ca la Bobâlna, ca la Tapae și Posada
Cu toporul, furca, bâta, să-nceteze mascarada!
Nu vom tolera minciuna ce în școli s-a propagat:
Că poetul Eminescu a murit alienat,
Că a fost întreaga-i viață un bețiv și sifilitic,
Nu ucis cu violență de un interes politic!
Da, pentru că demascase jaful cel organizat,
Incomodul Eminescu trebuia desființat!
Ca și-atunci, în România guvernează guri hapsâne,
De aceea pleci de-acasă, fiind sclav în țări străine.
Câtă vreme în fotolii șed hulpavii, nehaliții,
Rumegând politichie ca să își ascută dinții;
Câtă vreme incultura arde între noi mocnit,
Ai să îți urăști poporul și rămâi nefericit.
Nu vom fi dintre aceia care cred că-n poezie
E un șir de epitete doar de dragul de a scrie;
Nu vom scutura codița gudurându-ne lasciv
La picioare de miniștri ori la vreun patron activ.
Ai să spui că toate-acestea s-au mai scris acum un veac –
Și atunci, de ce în țară viața nu ni s-a schimbat?
De ce oameni de cultură sunt mereu asasinați,
Împușcați printre latrine, cu mercur intoxicați?
De ce ni se-aruncă-n față praful vechii barbarii,
Persecuția, hoția și tot felul de manii?
Pentru asta, noi vom scrie fără să ne cenzurăm
Și istoria cea falsă din manuale să-ndreptăm!
Sigur, vor ieși-nainte cărturarii de duzină,
Buluciți între cuvinte, disecând a noastră rimă,
Care cred că-i recomandă diplomele emerite
După studii plagiate, seminarii moscovite!
Da, băieți! Impuneți legea, puneți-ne pumnu-n gură,
Că și-așa suntem lunatici și vorbim fără măsură!
Voi vă arătați stupoarea și dați ochii peste cap,
Leșinați de indignare, cu briceagul la ciorap?
Voi ne întrebați frenetic unde este bunul simț
Și ne cereți cu doctrina să rămânem sclavi cuminți?
Cu discursuri desuete și lozinci lacrimogene
Concepute pe la Princeton ori la Școala lui Cirene,
Vă succedeți la tribună și pozați mărinimoși,
Politicieni de seară – domnilor, fiți serioși!
Faceți camaraderie în partid policromatic,
Nici de stânga, nici de dreapta, nici activ și nici molatic;
Vă înghesuiți în față Vestul să vă recunoască,
Salivând cu toți, mecanici, picătura chinezească!
Amenda-vom inepția când o să ne dați prilejul,
Demasca-vom stratagema ce frizează sacrilegiul!
Vom cita din Eminescu până faceți gropi în cap,
Vom vorbi de Culianu și de asasinul Carp!
Știu că veți zăcea în umbră cumințindu-vă o vreme,
Pe când țara se înclină și de jaful vostru geme;
Vă veți lumina deodată stând în pușcării de lux,
Pe o insulă virgină de sub cerul andaluz!
Noi vom fi aici, destoinici, mai puternici și mai mulți,
Purtând Dacia în sânge ca izvoarele din munți!
De aceea, scump tovarăș, îl slăvesc pe Eminescu,
Îl respir, îl port în suflet și-l acuz pe Călinescu!
De aceea poezia este singura avere
Care viața-mi luminează și mă umple de putere!
De aceea-mi petrec timpul rumegând literatură
Și nu mă grăbesc bezmetic pe afiș de editură!
Crezi că stilul meu de viață mă menține veșnic mic?
Nu am vise de mărire, dar mă simt mai fericit!

19 noiembrie 2012 – 9 aprilie 2013

ULTIMUL APOCALIPS
de Paul Rotaru

Din hăul viselor ce mi le-am prins în stele
Mă-ntorc la tine pe pământul cavernos,
Acolo unde cântecele lirei mele
De El damnate-au fost să zboare doar în jos.

În penitența unui suflet fără nume
Se zbat în lanțuri vechi regrete de poet,
Alături de un șarpe care din genune
Grăise pentru oameni poate prea încet.

Când frigul ciopârțește carnea fără milă,
Tu mă îmbraci în robe și scufii comode,
Mă faci să par satana lașă și umilă
Ce-i cântă zeului ceresc alese ode.

Și, blestemat să port pe umeri poezia
Ca pe-o stigmată veche, fără lecuire,
Din mii de viermi tu m-ai ales să-ți cânt trufia,
Tiran ce înrobești întreaga omenire.

Cavernele răsună-n sumbră armonie
Chemându-și puii visători la-nlănțuire,
Acolo unde toți concep filosofie
Și își condamnă semenii la asuprire.

Pământul se cutremură de fericire
Văzându-și iar odraslele în sărbătoare,
Pe dealul plângerilor fără de sfârșire
Și unde cel mai adorat pe cruce moare.

Iunie 2011

RĂCNETUL
de Paul Rotaru

Cu Biblia-ntr-o mână şi sabia în alta,
Aţi zămislit istorii pe lespezi de mormânt.
V-aţi aliat ca fraţii la Roma şi la Malta
Să ne-nvăţaţi ştiinţe din cer şi din pământ.

Noi nu suntem de vină că-n Africa se moare
De foame şi de boală. Voi cultivaţi copii,
Îi antrenaţi fanatici în lupte sfidătoare
De orice raţiune și de principii vii.

La Mahomed al vostru v-aţi închinat de teamă
Să nu ajungeţi hrană în cuştile de lei.
V-aţi insultat părinţii şi-aţi spus că n-aveţi mamă,
Încurajați de visul că sunteți semizei.

Voi credeţi că Iehova e ca o stea în frunte
Când vă făliţi cu dânsul prin baruri şi bodegi,
Că legile iubirii au apărut pe-un munte
Și astăzi guvernează popoare, țări întregi.

În numele lui Buddha ați provocat masacre,
Cu legile terorii popoare-ați subjugat,
Le-ați educat că moartea are-nțelesuri sacre
Și ura pentru ceilalți e-un sentiment curat.

Religia supune pe oameni la sclavie,
Pătează adevăruri cu sânge şi noroi,
Impune legi absurde ce se aplică ţie,
Dar decorează monştri şi spânzură eroi.

Ei au gândit că viaţa din negură se naşte
Şi-o falsă raţiune pe seama ei au pus,
Că ura cea divină la orice pas ne paşte
De nu aducem slavă acelui zeu de sus.

Dar cum?! El concentrează o mare infinită
De dragoste de oameni, de cei năpăstuiţi!
Cum poate o iubire supremă, insolită
S-aducă foc şi moarte acestor oameni sfinți?!

Chiar nu observă nimeni că tot ce se petrece
Urmează o doctrină care lovește-n noi?
De când există lumea, există sclavi şi rege,
Există bunul Pastor şi turmele de oi.

Ne amăgim cu vise că viaţa după moarte
E cântărită-n zeii pe care îi slăvim –
Acesta-i scopul celor ce mitra vor să poarte,
Iar noi cu adorare pe toţi îi măgulim.

Soldaţi cu crucea-n inimi şi suflete de aur
Acestor hoţi politici credinţă au jurat,
Dar au sfârşit pe ruguri, suspecţi de vreun tezaur
Pe care Vaticanul părea că l-a uitat.

În numele iubirii de datini şi credinţă
A curs atâta sânge, s-au înecat femei.
La toate a fost martor eterna Providenţă,
Jertfind copii, virgine pe pietre pentru zei.

La fel şi azi, în oameni mocneşte ignoranţa,
Supuşi orbeşte parcă acestor vechi minciuni,
Iar sclavii vanităţii se-mbată cu speranţa
Că astă prosternare plăteşte cu minuni.

De când există omul şi zei deopotrivă,
Există sacrificii, masacre şi martiri.
De ce vă vindeţi viaţa pe pietre şi salivă?
Nu ştiţi că-n ,,lumea sfântă’’ voi sunteţi musafiri?

Ce dumnezeu e-acela care crează omul,
Îi dă eternitatea şi-i cere slavă-n schimb?
El nu ştia ispita ce-o va întinde pomul,
Iar omul va pretinde cunoaşterea pe nimb?

De ce-a lăsat durerea şi patimile-n lume,
Ştiind că toate-acestea ne-or depărta de el?
Pentru sclavia noastră ați inventat un nume
Și-ați transformat Pământul în haos și infern.

Aceste nume sumbre de Beelzebuth, Satana,
S-au inventat cu scopul de-a speria copii.
Misteriosul înger a îmbrăcat sutana
Şi a pornit în lume să vândă fantezii.

Iar noi, loviţi adesea de ură, nedreptate,
Am ascultat habotnici promisiuni de fum,
Crezând că este timpul să le-mpărţim pe toate
În două mari iluzii: în ce e Rău sau Bun.

Dar tot ce e durere, sclavie, teamă, haos,
Este natura vie a omului din veci.
Nu va-ndrepta dezastrul un măscărici din naos
Şi nici acea fantasmă din cerurile reci.

Ori pentru toate-acestea răspunsul a fost moartea,
Au dus la ghilotină bastarzii arbitrar
Și mamele murdare ce refuzară cartea
Pe care Vaticanul le-o oferea în dar.

Pe cei umili, destinul trântit-a în țărână
Și-n flacăra divină i-a ars pe curajoși,
A spânzurat poeții cu inima păgână,
Încununând cu lauri pe cei mai vicioși.

Când vocea raţiunii e surdă sau perfidă,
Noi suntem prizonierii săraci şi ignoranţi.
Iar spiritele noastre nicicând n-au să-şi deschidă
Aripile să zboare spre aştrii cei înalţi.

Mânați numai de pofte și-ambiții personale,
Noi ne semnăm sentința cu moartea gratuit,
Visând că vom ajunge un nume în anale,
Rostit cu reverență, cântat la infinit.

Nu lideri de armate, încununați de glorii,
Nici președinții nu sunt cu lumea solidari.
Ei doar se strâng în taină și contrafac istorii,
Își inventează nume de oameni legendari.

Din vechile religii vor face una nouă
Și flamura dreptății va fi al lor simbol,
Iar lumea cea divină făgăduită vouă
Va fi doar o speranță ce-ar umple-același gol.

Nu imnuri și ovații vor înălța popoare,
Nici în averi și glorii noi nu vom fi egali –
Respectul pentru semeni e singura salvare
Și dragostea de viață ne face oameni mari.

Nu subjugați de norme și nici în ierarhie
Nu vom atinge visul cântat de-atâtea ori.
Ci din compasiune, din pură armonie,
Vom înflori puternici, vom fi nemuritori!

ÎNGERII NU SUNT NEMURITORI (variațiune)
de Paul Rotaru

Deși creația de față este o variațiune la poemul „Corbul” de Edgar Allan Poe și la nuvela „Micul Arhimede” de Aldous Huxley, totodată aceasta se bazează pe un fapt real. Paul Rotaru

Era duminică, pe la amiază,
Aproape de sfârșitul lui april,
Când dintre nori mă urmărea o rază
Sfioasă și cu zâmbet de copil.

Trăiam atunci o iarnă timpurie,
Dar pomii înfloreau cununi de zori,
Pământul se trezea de simfonie
Sub ochii mei senini și visători.

Um glas în cântec vine de afară:
Copilul de vreo patru anișori,
Făcându-mă să cred – a câta oară? –
Că îngerii nu sunt nemuritori...

Vreo trei mătuși îl ascultau uimite
Ca pe-un modern și dulce menestrel,
Urzind cu toate planuri încâlcite
Pentru atunci când fi-va măricel.

Din Mozart fredona cu veselie
Concertul pentru horn în La major;
Asupra lui plutea în ironie
Un straniu corb pe nume Nevermore...

Odaia se lărgește dintr-o dată,
Iar cântecul se scurge pe pereți,
Se face o cupolă luminată
Sub care vin din depărtări poeți.

Minunea crește, lumea se preschimbă –
Doar ochii de copil o pot privi.
Mătușile grăiesc ciudată limbă,
Neînțeleasă inimilor vii.

— Ia uite, spune Safta, reproduce
Concertul pentru horn în La major
Și are eleganța unui duce –
Copilul se va face dirijor!

Sub violină Faust se ascunde,
De Goethe prima oară temător.
Divinul Dante în salon pătrunde,
Purtând pe umeri corbul Nevermore.

— Va fi poet! se bucură Gherghina,
Luceferii îl vor purta spre cer,
Acolo unde, veșnică, lumina
Va întări cuvântul efemer!

O colivie goală se arată.
Spre ea privește corbul croncănind.
De-acolo iese Allan Poe deodată,
Cu umbre care ochii îi cuprind.

— Copilul are largă perspectivă,
Grăi Eufrosina mai încet.
În epoca aceasta fugitivă
Va reuși fiind un arhitect!

În colivie corbul se așază,
Părând a-și face cuibul pentru somn;
De fericire însă lăcrimează,
Mințindu-se că astăzi este om.

Copilul azvârli cu nepăsare
Arcușul, cartea, cubul în pridvor.
Privind către fereastră, spune tare:
— Eu nu vreau altceva decât să zbor!

Mătușile rămân preocupate,
Aprinse toate-n dialogul lor.
În colivie pasărea se zbate,
Cu ciocul ține ritmul Nevermore.

O mână invizibilă pe clape
Apasă un requiem amorțit.
Pe ziduri notele încep să sape
Un drum spre universul inedit.

— În viața asta scurtă și nedreaptă,
Voi învăța vreodată cum să zbor?
Răspunde Amadeus: — Niviodată!
Iar corbul ține ritmul Nevermore.


Copilul dă din mâini lângă fereastră.
Requiemul se schimbă în cuvânt:
— Aceasta este ironia noastră,
De-a nu putea fugi de pe Pământ.

Când bolta se făcu din nou albastră,
Iar Soarele zâmbi de după nori,
Copilul a căzut de la fereastră,
Căci îngerii nu sunt nemuritori…

Femei pioase leșinau de-a rândul
Văzând sicriul gol sosit în prag –
Aproape c-a încremenit și vântul
Cu trupul nepoțelului cel drag…

Groparii sapă, cioclii se închină,
Prelatul perorează plictisit.
Un clopot tânguiește în surdină,
Iar cimitirul doarme liniștit.

Pământul a primit la sân speranța,
Suspin de Mozart, înger muritor.
O va visa poate pe Baba-Cloanța,
Va fi printre luceferi zburător.

Dar nu mai e decât o amintire
Concertul pentru horn în La major,
O primăvară fără strălucire,
Flămândul cioclu, corbul Nevermore.

Trecură ani. Mătușile pioase
Sub candelă așază un portret.
Nepotul lor de douăzeci și șase
De ani, azi ar fi fost un arhitect.

Poate poet, cum își dorea Gherghina,
Sau poate elegantul dirijor.
Sub ochi li se cutremură lumina
Și-o vorbă neînțeleasă: Nevermore!

Cutremurate de o presimțire,
Femeile se-nchină pe covor,
Grăind cuvinte pentru pomenire –
Portretul le privește sfidător.


Pianul, partiturile, vioara
În urmă cu o vreme-au licitat,
Dar sărăcia tot își prinse ghiara
De visul lor odată spulberat.

La ușă se arată un sinistru
Gângav și chel, ca o tenebră-n vânt,
Trimis de către-al Cultelor ministru
Ca să perceapă taxa pe mormânt.

Dar ele nu au nici de pomenire
Un ban să dea, căci Statul le-a luat
Orice venit. Și doar o amintire
Le-mpovărează traiul maculat.

Oricâte raze luminează cerul,
Oricât s-ar îmbrăca Pământu-n flori,
De-atunci aud în jurul meu refrenul
Că îngerii nu sunt nemuritori…

22 – 28 aprilie 2013

RUGĂCIUNE PENTRU OMENIRE,
de Paul Rotaru

Prea mult pe cruci nefaste ai suferit, Isuse!
În douăzeci de veacuri murit-ai repetat.
Noi tot purtăm o beznă în suflete apuse,
Încrâncenați în ura cu care-ai fost blamat.

Prea multă rugăciune lipsită de lumină,
Iubiri de aparență, miracole de lemn,
Elogii de fațadă, cu lacrimi de rutină –
Ne amăgim că astfel trăim curat și demn.

Vei învia, Iisuse și, împlinind minunea,
Pe ale noastre buze vei pune un „Amin”,
Dar vom purta în inimi deplină-nțelepciunea
Cu care câteodată pozăm că te slăvim?

Rămân doar eu cu tine și tu cu-ntreaga lume,
În ziua învierii cu toți ne vom uni,
Cu-n singur glas rosti-vom curată rugăciune,
Sperând că viață nouă de mâine vom trăi.

La noi, când este noapte, e zi în altă parte,
Iar lumea își petrece destinul în tumult.
Eu te aștept, Iisuse, să te înalți din moarte
Și vechea-nțelepciune din nou să ți-o ascult.

Vorbește-ne de oameni ce astăzi te invocă,
De oameni care mâine vor fi mai ocupați
Trăind ca o sămânță zdrobită peste rocă –
Întoarce-i la credință, Iisuse, fă-i curați!

4 mai 2013

Să ne plimbăm pe curcubeu,
Cu dus și cale-ntoarsă,
Până va spune Dumnezeu
Că am ajuns acasă.

Picioarele să ne scăldăm
În colb de nori și stele,
Lipsiți de aripi, să plonjăm
În ceruri și inele.

Să mirosim boboci de sori,
Să ne culcăm pe lună,
Noi, primii oameni visători
Ce primăveri adună.

Să ne plimbăm pe curcubeu
Din zori și până-n seară.
Să-l vizităm pe Dumnezeu,
Că nu ne dă afară!

Frumoase creatii...sper ca in curand sa avem un volum de autor...succes!

Mulțumesc pentru încurajări, Doamnă! Faptul că îmi sunt apreciate creațiile îmi dă energie ca să-mi triplez volumul de muncă.

Syrius a atins Centura lui Orion,
Pecetluind trei zile Soarele pe Cruce.
Lucifer bate un drum în Pentagramă,
Străpuns de șaizeci de Sulițe
În vreme ce două Triunghiuri Echilaterale
Cu vârfurile în direcții opuse
Se împreunează pe Pământ,
Ca și cum cineva ar înțelege
Durerile care se suferă în Cer.
Astăzi Yggdrasil nu dă Roade,
Nici Șarpele nu mai primește bice,
Căci Torquemada a reinventat frumusețea.

Să ne întoarcem la stele, Titani!
Curând se va deschide Grânarul,
Iar Peștele va ține o ultimă cuvântare,
Scăldat în apa ce se varsă din amfore.
Să așteptăm acea nouă Dimineață,
Când Mielul și Zimbrul se vor vedea,
Spre ei rostogolindu-se Horele.
Dacă prin moarte ne înălțăm
Către o lume mai bună,
Este răsplata întoarcerii Acasă
După Viața curată în care
Ne-am redescoperit Rădăcinile!

Ca umbrele, alunec în hipnoză
Spre-o lume gotică, sub cer romantic.
Mă las captiv în propria psihoză
Când regăsesc un bust al Evei, antic.

Cu sete de vampir adulmec viața
Din întunericul universal,
Cu beznă-mi răcoresc întruna fața,
Timid ca un poet medieval.

Buchet de vin, buchet de aurore
Străluminează un profil divin:
Femeia sub voaluri incolore,
O Evă care doarme-n baldachin.

Iar umbrele îmi spun povești eterne,
De care-mi amintesc ca într-un vis –
Sărutul Ei pe frunte mi se-așterne
Ca primele ninsori din paradis.

Din întuneric, luna mă privește
Șireată, ca virgina din grânar
Ce, pentru-ntâia oară, azi poftește
La fructul dat de Dumnezeu în dar.

Pe-un pat de cer ne-ntindem în hipnoză:
O Evă și-un poet timid, bizar,
Îmbrățișați diavolește-n roză,
La umbra unui măr originar.

Ca doi pirați spre-o insulă fecioară
Ne azvârlim în sânul lui Satan.
Atingem absolutul prima oară
Cu vârful unei aripi de titan.

Apoi cădem pe-altarul poeziei!
Mai mult de-atât, doar eu mă prăbușesc.
Șireată, dar stăpână veșniciei,
Femeia m-a lăsat să o iubesc.

De-atunci încerc să reclădesc o lume
Cu tonuri de poem medieval.
Dar sunt un visător lipsit de nume,
Sedus de-un fruct divin, universal.

O clipă smulsă din eternitate
A fost de-ajuns ca să mă otrăvesc
Și, de atunci, îmi recunosc păcate,
Dar, mai ales, acela că iubesc!

Iar, pentru râvna de a scrie versuri
Cu care sufletul îmi sting mereu,
Străbat și infinite universuri
Ca să mă biciuiască Dumnezeu.

Păcatul de a-mi săruta iubita
Îmi va spori, poate, în iad corvoada.
Iubiți, păgâni, pe Eva strălucita,
În paradis să-nceapă debandada!

Seducției noi îi vom spune viață!
Păcatului îi vom clădi altar!
Să ținem ridicată-a noastră față
Spre fructul dat de Dumnezeu în dar!

Nu-i niciun sacrilegiu în iubire,
Cu-atât mai mult în inima de Evă!
Lăsați-vă seduși de nemurire,
Gustați din plin dumnezeiasca sevă!

Din umbre gotice, medievale
Ce strălucesc sub curcubeu romantic,
Vor crește primăveri universale,
Podoabe unui bust al Evei, antic.

Iubiți-vă, păgâni, până la stele;
Iubiți sălbatic, dar iubiți cumva!
Iubiți ca voi, în respirări rebele,
Căci numai sentimentul v-ar salva!

Cu prețul unei clipe seductive,
Corvoadei vă veți face toți vasali,
Stigmatizați de-nțelepciuni lascive,
Ori înfierați de criminali morali!

Veți fi captivi în lumea cea legală,
Vorbind, poate, o limbă condamnată.
Nu veți desființa a lor morală,
Nu veți avea dreptate niciodată!

Dar, pentru-o clipă de dumnezeire,
Cea care piere-atunci când o atingi,
Rămâi sedus de veșnica iubire,
Învingător, deși nimic nu-nvingi!

8 iunie 2013
cu gândul la iubita mea, Aurora!

Știu! Voi sunteți arhitecții pricepuți la arta pură,
Care nu scriu poezie nelipsită de măsură!
Voi sunteți aceia care nu se-abat de la trohei,
Integrați în emistihuri, cumpătați în iambii grei!
Voi sunteți aceia care-l moștenesc pe Eminescu,
Lupte duc cu epigonii și-l slăvesc pe Maiorescu,
Cei ce poartă plagiatul spre pedeapsa capitală,
Care scuipă tabloide și blamează vorba goală!
Nu voi scrieți poezie, dar ne-o corectați pe-a noastră,
Critici exigenți ce parcă vin din nația albastră!
Voi ne cântăriți cuvântul și ni-l scoateți la mezat,
Scrieți tomuri de impresii despre un catren curat;
Vă numiți experți în toate, somități, curate genii,
Intelectuali de vază adulați prin acadèmii!
Sub povara senectuții stați înfipți în amfiteatre,
Măsurând de sus mulțimea cu priviri imaculate!
Voi sunteți titani maeștri care spânzură afonii,
Dau răspunsuri concentrate și vorbesc în alegòrii;
Pentru voi cultura este doar așa cum o vedeți,
Vindeți autenticitate cu talent de târgoveți!
Voi compuneți pentru dive un libret, o epopee
Și-orice galeșă duduie voi o faceți semizee!
Tot ce puneți pe hârtie vă citiți, ca-ntre colegi,
Și așterneți în prefață bibliografii întregi,
Rumegând cuvinte care ocolesc sinonimia,
Propunând eseuri, teze care vă spoiesc mândria!
Voi gustați doar poezie care nu se adresează
Decât celor de-o anume pregătire și de-o vază;
Ne impuneți în manuale ce să credem, ce să știm –
Fără voi, cu siguranță, nu am ști cum să iubim!
Voi sunteți aceia care cred că nu-i loc pentru alții,
Grăitori peste o eră și stăpâni pe generații,
Ce sub flamura beției în boutique-uri se adună
Și-l traduc pe Eminescu din română în română!
Nu avem poeți câți critici, nici atâta poezie,
Căci se nasc în acadèmii pe domeniu câte-o mie!
Nu e îndeajuns că unul a pătat deja o carte,
Că mai vin din urmă sute ca să ducă mai departe
Astă dogmă de mizerii, teorii contrafăcute
Care par cerească mană pentru minți nepricepute!
Ori voi sunteți prea pragmatici ca să suportați poeții
Și le-asemănați iubirea cu mizeriile vieții;
Cartea voastră le dedică ici și colo câte-o frază,
Însă propriile principii pentru voi întâi contează!
Câți din voi au azi tăria să-l educe pe român
Că poetul națiunii n-a fost nicidecum nebun?!
Câți din voi ar recunoaște că a lui singură boală
N-a fost sifilis, nici tifos, ci iubirea pentru țară?!
Ochii voștri ca de vulpe stau ascunși sub ochelari,
Scut vă faceți din distincții și din tilturile mari.
Singura voastră mândrie – numărul de publicații;
Singurii voștri prieteni – toți corupții și stricații!
Nu sunt aștrii-n bolta toată câți oameni titrați ca voi
Și nici larve în cadavre și în groapa de gunoi!

În istoriile lumii, scris de-o mână tremurândă
Răsăritul Europei fuse parcă să se vândă.
Erudiții se-nfrățiră și formară un imperiu –
Pentru astă nedreptate te reneg, mare Galeriu,
C-ai permis ca peste veacuri să perpetue barbarii,
Ce-au vandalizat popoare și-au dat iama ca avarii
În pământul vechii Dacii de-au făcut-o corcitură –
Ei sunt cei ce ne-au supt seva și-astăzi ne propun cultură!
Au venit întâi romanii, ne-au „civilizat” cu forța,
Ca și cum „latinizarea” ar păstra aprinsă torța,
Iar apoi, cu vieți pierdute, cu tezaurul furat
S-a întors Traian la Roma să se facă împărat!
Calul Decebal pierise în păduri, vândut de lupi,
Astfel dacii deveniră fiii unui neam de vulpi!
Ne-a plăcut mai mult cum sună titlul Dacia Romana,
Încă mai strigăm nostalgici: Vivat Ulpia Traiana!
N-a putut zeița Danu să mai apere Balcanii,
Iar Zamolxis adormise când au năvălit romanii.
Toți corupții și bețivii, criminalii, violatorii
Ce-au privat eterna Romă de-ale ei cântate glorii;
Toată tagma cea murdară și-a găsit la noi popas –
Unii s-au dus mai departe, alții încă au rămas.
Aste obiceiuri sumbre le-au numit frumos: exil,
Că-l auzi în poezie și în glasul de copil!
Apoi, secole de-a rândul, turci, mongoli, alani și slavi
Pârjoliră-ntregi popoare până la Carpații bravi
Și, ajunși în țara noastră, parc-au dat de-un colț de rai,
Că și-ai lor nepoți din urmă vin întruna cu alai.
După aste vremuri negre ar putea să mă mai mire
Că românul moștenește ce-i mai josnic după fire?!
Că politica-i coruptă? Nimic nou nu văd în asta –
Îi slăvim pe toți Cezarii și pe generalul Basta!
La supliciile lui Doja ne-adunăm ca-n sărbătoare
Și-l trimitem pe Bălcescu să piară peste hotare!
Îl încurajăm pe Cuza domnitor să se ridice
Peste două principate și-l forțăm apoi s-abdice!
Ne ucidem dictatorii pentru tot ce ne-au făcut,
Însă devenim nostalgici după anii ce-au trecut!
În aceste vremuri tulburi vrem cu toții o schimbare
Și votăm după ureche, cum ne vine, la-ntâmplare!
Pentru restul lumii, totuși, încă ne numim păgâni,
Corcitură primitivă: turco-grec-maghiar-români!
Nu degeaba liberalii cu habsburgii-au făcut cloacă
Și-au dorit ca Eminescu să fie închis, să tacă!
Nu degeaba în instanțe fac gargară ipocriții –
Legea apără corupții, doctrinarii și corciții!
Nu degeaba chiar și astăzi politicieni de-a dura
Dau năvală-n ordonanțe și invocă-ades cenzura!
Nu degeaba El Dorado azi se cheamă România,
Unde vin tîlhari de-a valma ca să-și umfle avuția!
Dar e-o sfântă datorie ca noi să ne ținem gura,
Cenzurați încă din leagăn, bagatelizând cultura.
Azi pe noi ne reprezintă mateloții și piticii,
Ne rânjesc sinistru-n față, ne creează prejudicii,
Pe când noi, în umbra legii, parc-avem limba legată,
Așteptând să vină unul ca să ne salveze-odată!
Astă șleahtă-i răspândită între granițele țării,
Moștenind meteahna veche a hoției și trădării;
Dragostea de neam și limbă este doar un simulacru,
Opiu pentru ei e banul și avutul propriu – sacru.
Pe când noi, ce astăzi liberi ne numim în lumea mare,
Scoatem pe Brâncuși, pe Iorga, pe Enescu la vânzare,
În diasporă-i trimitem pe Cioran, pe Eliade
Și ne mulțumim cu genii ce-au ieșit din mascarade!
Toate-acestea se întâmplă pentru că-i demo-prostie,
Bișnițarii vin să facă din cultură parodie!
Iar acel stăpân de haite, aciuat la Cotroceni,
Râde de se prăpădește la al proștilor refren!
Astă viperă cu coarne, râgâind a băutură,
Evadată din epave, are gust pentru cultură?!
Șleahta lui de iguane, de hiene și varani
Își petrece vremea-n glume cu retorici de golani.
După ce ne-azvârl în criză, ne privează de valori
Și ne înrobesc cu taxe, tot pe noi ne scot datori?!
Cum să lași destinul țării și tot sufletul din ea
În răspunderea acestor parveniți de mahala?!

Să nu ne-amăgim cu gândul că doar ei sunt vinovați,
Ci tot neamul ce trăiește de la Istru la Carpați;
De la Bărăganul negru până-n tulburata mare,
Suntem victime-ale unei tehnici de manipulare.
Pașii noștri-nceți și siguri ne îndreaptă spre uitare,
Viciați de incultură, de-analfabetismu-n floare.
Cum să mai clădim destinul, viitorul țării-ntregi
Cu aceste mutre acre, adormite prin bodegi,
Ce răsar de prin maidane cu toți șchiopii și scrântiții,
Toarnă bârfe în pahare și o fac pe erudiții?!
Noi ne-am învățat să tragem la răspundere pe alții,
Să dăm vina pe cei care vin din alte generații,
Să ne acuzăm destinul că ne-a dat să fim români,
Ca și cum noi suntem pleava iară ceilalți sunt mai buni.
Din grămada de paiațe se ridică azi sticleți,
Încropesc o strofă-două și deja se cred poeți;
În cuvinte fără noimă schilodesc vocabularul,
Inventând neologisme ce descântă-originalul.
Nu pot niciun vers așterne pe un petic de hârtie,
Că vin snobii și pedanții să mă-nvețe poezie!
Trebuie să fiu ca dânșii, altfel risc să par obscen,
Convertindu-mi sentimentul în metafore de lemn;
Trebuie din copci de ghiață sufletul să-mi fac altar,
Ca să nu mă invadeze patetismul literar!
De experți în poezie nu mă tem că au s-apară,
Stilul meu cel non-poetic să îl facă de ocară,
Exigenți ce căuta-vor să m-azvârle către laturi
Cu discursuri îmbâcsite de-ale lor curate sfaturi!
Nici de-acele iguane nu mă tem, ori de varani,
Nici de politruci laconici deghizați în păpușari!
Dar mă tem că adormiții nu se vor trezi în veci,
Că aceste gânduri strigă către capetele seci,
Că în van îmi fac speranțe pentru cauza română –
Pentru asta românismul ideal va să rămână...
Prea e viața încărcată de necazuri și durere,
Iar rutina ne-ncovoaie și ne stoarce de putere,
Căci corupții ne pun jugul taxelor și disperării –
Parcă scopul lor în viață e desființarea țării!
Hai să ne unim cu toții care țin condeiu-n mână
Și să devenim o forță pentru nația română,
Să eliminăm limbuții, demagogii, xenofilii,
S-arătăm că România nu-i supusă convertirii!
Nu ne trebuie renume, nici de lauri s-avem parte,
Ci să potolim odată setea noastră de dreptate!
S-arătăm că românismul este singura simțire
Ce îndeplinește țării dreptul ei la feiricire!
Prea ne-am detașat de toate, închistați în nostalgie,
Evocând atâtea nume mari pe-un petic de hârtie;
Prea înlocuim cultura cu tradiții-mprumutate
Și elogiem eroii inventați de alte state!
Ne hrănim cu deznădejdea că trăim declinul țării –
Câți s-au ridicat să strige că-s la capătul răbdării?!
Cât vom mai dormi-n mocirla denigrării ce ne-o fac
Falșii literați, corupții ce se dau din neam de dac?!
Singura noastră putere e mândria națională,
Nu ambiții personale, nici retorica banală!
Iată spiritul în care trebuie să ne formăm
Și din lunga-i adormire țara să o zdruncinăm!

Iulie 2011

Mihai: Tu, cea care poți să sfaremi universul cu un deget
Și iluziilor mele dai sămânță cu un preget,
Tu clădești eternitatea în iubirea de o noapte,
Nemurirea, universul să cuprinzi în două șoapte!
Respirarea ta e viață când mă-mbeți cu a ta gură,
Dumnezeu îmi este-aproape când ating a ta făptură!
Veronico, hai cu mine dincolo de astă lume,
Unde nu avem ființă și nici patimi, și nici nume,
Unde Lucifer tihnește în cuvinte netraduse;
Unde sufletele noastre, nepătate, neapuse,
Vor absoarbe sori și lune din polen de trandafir,
Legănate de zefire sau de pleata lui Nadir,
Unde timpul nu îl măsur în secundă sau în an,
Ci în versuri de Iehovă și în suflet de Satan!
Veronica: Oh, Mihai, tu ai cuvinte să promiți unei femei
Paradisul într-o frunză, dar și sufletul să-i iei,
Căci ești înger, ești și demon, mai presus de legi și oameni,
Încât stelele și zorii cu-orice oropsit asameni.
Tu ești pur, se vede bine, iară tot ce crezi e-un vis
Care-n veci nu se preschimbă în infern ori paradis,
Ci deschide al speranței bulb în tainice petale,
Pe când lumea e sortită să respire numai jale.
Nu vezi tu că tot ce moare sub a legii greutate
Ne arată înc-o dată că Scripturile-au dreptate
Când ne spun că paradisul e-o nădejde neatinsă
Nici prin caldă rugăciune, nici prin dragoste aprinsă?
Ești poet, de-aceea cugeți și vorbești mereu frumos,
Prea înalt să poți pătrunde taina beznelor de jos,
Prea curat să termini lupta în mizeria umană
Și să pieri doar cu regretul că nu vindeci nicio rană...
Mihai: Cred în asta, Veronică, precum cred în Dumnezeu,
De aceea, scumpă dulce, spun: tu ești destinul meu
Mai presus de măiestrie, lume și fatalitate,
Mai presus de poezie și de dragostele toate!
Însă prea mult sacrificiu pentru oameni mi se cere,
Prea puțin mai cred că moartea-mi ridica-va în putere
Lașii ăștia mizerabili și flămânzi, stigmatizați
Cu al legii braț ce-i leagă-n lanțul pus de cei înalți.
Oare crezi că lumea asta a cules măcar un rost
Din mărețul sacrificiu pus în cârca lui Hristos?
Crezi c-aș vrea să las deoparte chipul tău frumos și dulce
Pentru-o lume ce nu știe nici să rabde, nici să mânce?!
Veronica: Pentru ei, că-n astă lume tu m-ai întlnit pe mine,
Unde sunt femei frumoase - crede-mă, nu sunt puține! -
Și în care junii candizi spun cuvinte de iubire
Ca și cum, la fel ca tine, zboară către nemurire!
.......................................................................
Mihai: De aceea, scumpe înger, am să fac tot ce îmi ceri,
Mort neliniștilor mele, viu eternelor dureri,
Căci oricum nu am un capăt gândurilor să trăiesc -
Pentru aste sacrificii, Veronico, te urăsc!

(Murise profesorul Ștefan Micle, iar pensia viageră întârzia în a fi aprobată de Parlament. În acea perioadă, se credea că doamna Micle îl vizita pe Eminescu în interesul de a interveni la urgentarea acestei stipendii, prilej care dădu protipendadei ocazia de a lansa noi senzații în interesul societății de consum. Domnia sa, poetul Eminescu nu răspunde în niciun fel acestor articole, drept pentru care presa este lăsată liberă să interpreteze și, mai ales, să dezavueze adevărul de sens pentru a oferi tiparului ceea ce se presupunea a se vinde bine. Poetul nu a răspuns niciodată articolelor în care numele domniei sale era alăturat numelui Micle - al văduvei ori al răposatului -, fiind prea destul preocupat de disputa personală cu ideologia liberal-regalistă căreia domnia sa, cu toată înzestrarea genială, nu-i face față atunci când se impune respectarea unei minime conduite de acceptare și înțelegere a valorilor ce ne conduc în aceste timpuri influențate de o tendință de așezare benefică, pe care numai domnul poet nu o vede. Prin urmare și din necesitate imperios înditruită a se așeza la prima pagină a Monitorului Oficial, noi, Conciliul de Cenzură Locală a localității Ieșiților de la miază-noapte, solicităm ca prin ilustra domniei voastre erudiții și pregătiri ce ne impune plecăciune oricând vă auzim numele, a dispune eliberarea domnului Eminescu din orice funcție și pozițiune ce are legătură cu aste directe amenințări față de tânăra generațiune așa cum se dorește a se pregăti în viziunea noastră european-constructivă. Prin urmare, noi, conciliul de Cenzură Locală a localității Ieșiților dorim a dispune de prezența acordului vostru prin specimen de semnătură personal și inconfundabil, pe care nici măcar un judecător nu l-ar putea contesta. Susținem această solicitare noi: Ion Ilici Kominternescu- președinte promis României Noi, Emil Penti Costalescu - continuator al României Noi, iar eu Ion Ilici Kominternescu (dar poreclit Moscovițescu acum)- președinte nemaidorit al unei Românii care nu știe să fie Noi, și eu, ăla cu șuvița zis Traian Bășinescu - președintele care nu a fost sortit acestei adunături de idioți cu prea multe pretenții. P.S. Moftangiilor, vă mulgem și de ultima speranță-ă-hă-hăă!!! Nu voi ziceați că tot ce se termină cu escu a devenit clișeu?! Luați-l pe Onta, care a fost educat de V-lescu, și tot la mine ajungeți-hă-hă! Versu-hă-hă este valabil numai dacă vă ține acasă, altfel-hă-hă dăm legea să scrieți cu unghia la școală, că oricum nu ați înțeles o iotă din caietele voastre-hă-hă!)

Mihai: Câine, fir-ai tu al dracuʼ cu Lupoaica ta cu tot,
Că nici astăzi nu te saturi lumea să o ții în bot!
Căine bistrițean de baltă, iubitor de slavi și unguri,
Corcitură de paradă ce bășești atunci când guduri,
Cum de ai avut norocul să fim proști, să te alegem,
Să te-alegem înc-o dată, să ne vinzi? Nu înțelegem!
B-escu: Băi, progenituri de muscă! Băi, amanetaților!
În istoriile voastre nu e niciun domnitor
Care nu a dat o dată din trezorerii un chior!
Voi vă dați viteji cu scrisul, erudiția și vorba,
Pe când eu am statul, legea și vă-mpart în două ciorba!
Hă! Poeți de trotuare ce par enciclopedii,
Nu mă-ntoarceți voi cu imnuri și cultură-n poezii!

Cine are minte să priceapă va pricepe.

Continui să număr nori,
raze de soare
și frunze care se întorc la matcă.
Mă onorezi cu brațele tale,
adorato, bogato, rubensiano!
Mă onorezi că ești, Toamno!
E prea puțin
că mă închin
aerului tău sublim
și prea frumos că în fiecare vânt al tău
respir mesajul divin, Venerată Doamnă!
Șoptești matern în fiecare ramură nudă,
mai dulce decât harpa lui Orfeu,
prea plin pentru elogiul ce-ți închin.
Rizomi de dumnezeu sunt ochii
portretului ideal, coroană de salcâm,
în care timid privesc printre genele speranței.
Vineri, Toamna este Doamna!
Borealis îmi citește poezii,
refren al toamnei sufletului meu —
atâta iubire, atâta culoare
mai vie azi pentru ochiul discromat.
Copil și mamă, venerată Toamnă,
mai caldă decât sufletul ce ți se înclină
pe altarul vieții cu formă de buze,
Doamnă cu rochie croită din amurguri,
cu pliuri de mângâiere!
Permite-mi să te ador mai mult, Femeie,
permite-mi să mă fac pământ
ca să-ți adun frunzele pe frunte,
oglindit în cerul chipului tău.
Toamnă, venerată Doamnă,
îți mulțumesc pentru rodul înțelepciunii
pârguit în celelalte anotimpuri.
Mă seduci,
Toamnă, venerată Doamnă!

....permite-mi să mă fac pământ
ca să-ți adun frunzele pe frunte,
oglindit în cerul chipului tău.

Frumos!

TREZEȘTE-TE, ROMÂNE!

Trezește-te, române! Acum este momentul
Să dai deoparte bolta sub care nu respiri!
Te-nalță și privește ce-ți face Occidentul
Mai blând ca însuși iadul, mai plin de străluciri!

Trezește-te, române! Învață alfabetul
Și numără cu mintea blestemele ce-ți faci!
Să nu crezi că-ntre neamuri ești unicul, deșteptul
Ce-nvinge soarta lumii și i-a răpus pe daci!

Trezește-te, române și nu mai fă pe prostul
Când Mureșan, Enescu și Iorga te slăvesc!
Lui Mircea și lui Țepeș, lui Ștefan, dă-le rostul
Mai limpede ca legea în grai dumnezeiesc!

Trezește-te, române! Dorește României
Mai mult decât poeții au închinat cândva,
Să fii ca Burebista, ca fetele Dochiei
Și Dacia Eternă să fie țara ta!

Trezește-te, române și fii ca Eminescu,
Mai liber decât uliul în cuget și în vers,
Convins ca Gheorghe Doja, doinaș ca Porumbescu,
Ca domnitorul Cuza să zdruncini univers!

Trezește-te, române! Trăiește imnul țării
Și nu dormi ca sclavul în mucedul hambar!
Să nu permiți greșeala occidentalizării,
Nici legea să-ngusteze al țării vechi hotar!

Trezește-te, române! Trezește-te, la dracuʼ
Și nu mai fii oglinda acelor ce te vând!
Trezește-te pe tine și fii mai dârz ca dacuʼ
Ce a pierit să țină acest bogat pământ!

Trezește-te, române și vindecă blestemul
Pe care-l ragi de-o viață, când solitar te dai!
Trezește-te și luptă ca să învingi infernul —
Dar luptă pânʼ la sânge de vrei s-ajungi în rai!

Trezește-te, române și fii mai drept ca moartea,
Mai înțelept ca legea, mai liber ca morala!
Trezește-te, privește cum ni se schimbă soartea
În vremuri care neagă și ne condamnă școala!

Trezește-te, române, chiar dacă știi că doare
Mai tare să fim dacii uniți și decebali!
Trezește-te să vezi cum un dac în suliți moare
Doar să se lase pradă atâtor canibali!

Trezește-te, române când îți strivește capul
Vecinul anacronic, mai brav decât hotarul!
Trezește-te-n fâneață și află pe arapul
Ce-a cheltuit cătunul adulmecând dolarul!

Trezește-te, române, să-ți vezi vândută vatra,
Ori să te vezi sub lupa tomnaticelor vise!
La fel, și în vechime își condamnase piatra
Cioplirea-n coliere și reguli nepermise!

Trezește-te, române, acum ori niciodată!
Trezește-te, române, acum, ori mori pe veci!
Trezește-te și șterge de pe a frunții pată
Acea înțelepciune ce scrie reguli reci!

Trezește-te, copile! Te-nalță din mizeirii
Ce ți-au depus habsburgii, fanari și otomani!
Ridică-te din noaptea ce o sădesc imperii
Cu scuza că-s prieteni, civilizați romani!

Trezește-te, române, mai dac decât romanul!
Mai Decebal ca Podul, mai viu decât Galeriu!
Mai iute decât tine, mai sincer ca vandalul
Și, peste toate astea, mai drept ca un imperiu!

Trezește-te, române, ca să privești mongolii
Ce-ți contrafac hotarul în basmele ce crezi!
Aceiași, la Hurezu, te-au păcălit cu glorii
Doar ca să scrie CARTEA - aceea ce o vezi!

Trezește-te, române și fii cu tine însuți:
Mai viu ca momârlanii, mai sincer gugulan!
Trezește-te cu mine mai liber între suliți,
Mai dac în România, mai sincer și uman...

Trezește-te, române și rupe tot ce leagă
Prostia de principiu și tot ce nu rămâne!
Adu această gloată și fă-o să-nțeleagă
Că-n groapa netrezirii sunt glasuri neromâne...

30 noiembrie 2013

Clepsidre cioplite cu buze pe trupuri
Vorbeau despre mine și tine:
Atunci când noroiul, zvâcnind începuturi,
Sădise bacterii blajine
În ultima undiță arsă pe mal,
În soiul amfibiu, în coajă!
Periplu abject, însă rațional,
Pornise a zodiei vrajă:
Alocuri, imperii de mulți și de nimeni,
Mai dese cătune de sfinți.
Copiii ca noi, gălbiori, albi sau rumeni,
Din care ne tragem părinți.
Așa calculăm un calvar astrologic,
Măsuri adunăm în iubire,
Săpând rezoluții în pasul ilogic
Și filosofii-n nemurire...
Când Soarele arde Grânarul, ori seacă
Izvorul lui Arhiereu;
Când cranii golite de vorbe se pleacă
Aceluiași vag dumnezeu,
Noi toarcem un trup care-mi seamănă mie,
Ori ție! Ce zodii ne-apasă
Când toți căutăm să hrănim poezie
Iar tu ești cea mai frumoasă!
Ne iartă-ndoiala, zeiță de oameni,
Uitarea de-a fi cine ești –
Cu zodia-n care cu tine ne-asameni
Ne crești și ne dumnezeiești!

Prea multe păsări pier în poezie
Și par că pentru asta s-au născut,
Iar roiul de albine nu mai știe
Tărâmu-n care crinii au crescut...

Prea mult vacarm de oarbe sentimente,
Eroi indiferenți care se plâng,
De glasuri piuite ori latente
Ce-n pumnul necuvântului se frâng...

Prea multă adorare și minciună
În fiecare vers de dimineață
Și tot atâtea suflete ce tună
Când îndrăznesc să vadă muze-n față...

Prea e comodă lumea poeziei
De la o vreme – două, trei milenii?
Din fructul gratuit al fanteziei,
Prea mulți flecari se erijează-n genii...

Și nu sunt versuri scrise câți sunt critici
Ce pot a dărâma cu un strănut
Un Eden populat de paralitici,
De orbi ce plâng că ochii i-au durut...