Liviu Miron

Superb videoclip, multumesc mult Liviu pentru acest regal.

O alta poeveste care imi face sufletul sa planga, in care mi se pare ca eu sunt in rolul principal,cel al bufonului, uneroi viata...dar, hai sa zambim, pentru ca bufonul e o persoana care asta face, zambeste, chiar si atunci cand sufletullui e plin de durere. Ce mi-o fi trebuit mie sa te citesc la ora 7 dimineata, de ziua Ancutei? Poate aduce ea ceva de baut si o sa-i spun:
- Ancuto, hai sa bem.

pai,bem draga mea doamna...cum sa nu?doar e ziua mea,daca-i bal,bal sa fie.

Nu obisnuiesc sa fac complimente gratuite...dar aceasta proza e minunata

povestea e scrisa cu mult suflet.
dar ca orice poveste,totul se intimpla pentru ca asa trebuie sa se intimple .
chiar daca cineva a trebuit sa plece....

Va multumesc de lecturare tuturor si-mi cer scuze public pt valurile pe care le-am facut fara minte.
E sg site unde am fost luat la rost pt ca am facut ce am crezut cu insemnarile mele fara sa realizez ca am suparat pe altii.
Nu ma simt un om de litere si de blogul meu n-am crezut ca-i poate pasa cuiva(in afara de mine)

Doamna Rodica credeti ca ar primi aceleasi critici pe Junime?
)

Anca, am putea scrie o poveste la doua maini?
TU sa te transpui in personajul feminin si eu in cel al dumnealui, sau si mai tare ar fi ca eu sa scriu despre ea si tu despre el...ce zici?

Mara, Dorina nu v-am omis nici pe voi si stiu ca-mi sunteti cumva aproape fara sa merit. Multumesc de trecere!

Sincer Liviu...Eu personal cred ca , "Circul din viata noastra" ar trece si la Junimea Noua.....dar tu decizi cand esti pregatit

Uneori te simţi singur chiar şi când în jur e multă lume, când nu ştii, sau n-ai chef să găseşti un subiect comun cu cel care caută să ţi se bage-n suflet cu de-a sila, când nu vrei să-ţi omori timpul oricum, când nu doreşti să te laşi disecat de o minte mediocră cu pretenţii prea mari pentru ceea ce debitează, singurul lucru care-ţi mai rămâne la îndemână atunci, e să afişezi o faţă de om sociabil şi drăguţ şi sub acea mască, să-ţi derulezi, în tihnă toate gândurile care vor să te frământe.
Cel mai adesea primele imagini pe care le vizualizezi în minte se transformă în amintiri, orice cuvânt poate deveni un simbol care să te propulseze în trecut şi atunci devii martor la ceea ce ai fost cândva.
Vecinul meu turuie într-una acoperind zgomotul monoton al motorului de maşină.
La difuzor, o melodie veche, cântată în surdină mă ajută să stau concentrat pe trecut. Pe acel ritm mai spun din când în când câte un DA , să nu-mi trădez mitocănia, în timp ce ochii privind introspectiv, derulează clipe din ceea ce eu cred că a fost viaţa mea de până acum.
Sunt trist, abia am pierdut-o şi n-am chef de nimeni şi de nimic, mă întreb obsesiv dacă am fost vreodată iubit, dacă am iubit cu adevărat, dacă sunt capabil să fiu eu şi să mă plac în acele momente.
Pe geamul microbuzului munţii îşi desenează veşnicia.
Ce e viaţa omului, dacă durează o clipire de pleoape, şi cântăreşte cât un oftat pe cântarul eternităţii?
Ce poate să dea măreţie unui destin împletit printre atâtea miliarde de drumuri?
Privesc peisajul şi-mi conştientizez micimea.
Şi munţii se pierd printre vremuri, iar praful acoperă totul.
Mă regăsesc în timpul primei iubiri.
N-a fost o iubire împărtăşită, dar de atunci am devenit un alt om, poate că am iubit-o pentru ceea ce eram când mă aflam lângă ea, poate că aşa trebuia să se întâmple pentru a şti să recunosc şi să preţuiesc pe mai târziu o relaţie adevărată.
Povestea e simplă şi toţi am trăit-o cam la fel.
Plecasem la şcoală, departe de casă, de rude şi prieteni şi instinctiv, cred că simţeam că-mi venise vremea să mă cunosc mult mai bine.
Până atunci fusesem un simplu derbedeu, care credea că e cineva, dacă în urma unei lupte cu pumnii, era cel care rămâne în picioare.
Uram pe toţi care mă desconsiderau şi îi făceam să plătească pentru asta.
Loveam cu sete pentru a le demonstra că se înşeală, sau poate că voiam să-mi demonstrez mie că nu contează chiar aşa de mult cât de înalt sunt. Mă hrăneam cu uimirea lor, le savuram nelămurirea din priviri, ei tăvăliţi la pământ şi eu sus, mai înalt decât toţi.
Aţi rugat vreodată o fată, să vă creioneze în cuvinte puţine, portretul băiatului ideal?
Eu am făcut-o de multe ori şi ştiţi cum începeau de fiecare dată?
Să fie înalt….
Era prima condiţie de la care porneau toate.
Uram oglinzile şi mă uram şi pe mine. Când voiam să mă iert, luam o sticlă de tărie ieftină şi o savuram ca pe o licoare sfântă. Nu mă opream decât atunci când trupul îmi amorţea şi maţele îmi veneau în gât înnodate de scârbă şi lehamite[…]
Pe geamul autovehiculului nori gri prevestesc ploaia.
La fel de gri şi mohorât era şi căminul în care mă cazasem.
Pe dinafară semăna a închisoare, fiindcă avea gratii la ferestre, tencuiala se jumulise de la vânt şi părea că e o clădire ce stă să se dărâme.
Acele gratii de la geam dădeau pedagogilor de atunci senzaţia că numai aşa pot ţine în frâu o hoardă de adolescenţi adunaţi de prin toate părţile ţării.
Călătorisem de la Iaşi la Arad cam 16 ore cu trenul.
Oboseala pusese stăpânire pe mine şi tot ce-mi doream în acele momente, era un colţ al meu unde să pot pune capul.
Am trecut printr-o curte interioară, apoi undeva în stânga clădirii, o uşă deschisă luminată de un bec economic mă aştepta să-i trec pragul.
Mai târziu aveam să aflu că era intrarea în căminul fetelor. După un mic hol de la intrare, am pătruns într-un culuar lung unde am cotit spre dreapta până ce am găsit o cameră pe uşa căreia scria "pedagog".
Înăuntru ne aştepta o femeie cam de 35-40 de ani cu privirea plictisită de ceea ce vedea, obosită după o zi lungă de muncă şi enervată că noi elevii tot continuam să venim chiar şi în miez de noapte.
Era o femeie robustă, cu forme rotunde ce cădeau în valuri de sub un halat de culoarea cerului spălăcit. Scuipa seminţe ca un golan în timp ce ne tuflea în braţe câte 3 pături şi o lenjerie de pat, apoi ne cerea la fiecare numele silabisindu-l în timp ce-l nota într-un caiet cu coperţi rufăite.
În camera ei mirosul de detergent ieftin se amesteca neinspirat cu parfumul său strident şi dulceag.
Încercam să găsesc ceva care să-mi placă la ea, să pot s-o primesc în suflet, dar în acele momente mintea mea o percepea ca pe o caricatură. Avea părul despletit şi vopsit blond iar chipul acela îmi amintea de Miss Pyggy, purcica din Mupets.
Oare ea se vedea frumoasă?
Nu mai aveam putere să râd, şi doar un zâmbet îmi mai scăpă prin colţul gurii.
- De ce-ţi rânjeşti fasolea la mine negrule, mă întrebă cu batjocură?
- Îmi amintiţi de mama, i-am răspuns, luând o faţă de om spăşit, în timp ce-n gând îmi continuam ideea… “de mama ta să-ţi f… grasanco!”
- Ce duios, îmi dau lacrimile, continuă ea în acelaşi ton zeflemitor.
Îţi iei lucrurile şi mergi la etajul 3…. Copilu`, să nu uiţi şi restul moldovenilor pe-aici, nu de alta, dar sunteţi peste tot şi mi-e frică să nu mă împiedic de vreo unul.
Îmi veneau în cap o mie de replici, voiam să-i răstălmăcesc vorba şi să o fac împiedicată de burta prea mare pe care-o avea, aş fi vrut să o fac să se simtă incultă, comparând-o cu toţi oamenii mari de cultură pe care i-a dat Moldova de-a lungul timpului, dar o mână prietenească sprijinită pe umărul meu îmi opri vorbele pe buze.
- Nu te pune cu ea, pare să aibă mintea odihnită şi n-o scoţi la capăt. Îţi faci singur rău şi doar tu o să ai de suferit…. Hai să mergem acolo unde ne trimite! E noapte şi poate că e supărată că nimeni nu vrea s-o aibă în pat.
- Pe saltea, am replicat, că patul nu poate s-o ţină…se rupe sub greutatea prostiei cu care e indesată.
Am chicotit până în camera noastră şi am adormit cu zâmbetul pe buze.
Nu era aşa de rău pe cât mi se păruse la-nceput şi simţeam că o să-mi placă pe-acolo, mai ales că aveam strania senzaţie că nimerisem într-o tabără de vară mai prelungită.
Dimineaţa începu foarte devreme, cu o sonerie cum numai la pompieri mai poţi auzi, sunând enervant pe culoar, la fel ca şi vocea care tot striga repetitiv:
- Deşteptarea nivelul trei, deşteptarea!
Aveam impresia că e o glumă proastă, că un dement a băut prea mult şi s-a trezit cu chef de viaţă, că nu-i pasă de cei care abia de-au prins câteva ore de somn fugărit şi mă gândeam leneş ce-ar fi trebuit să-i fac să-l lecuiesc?
Uşa de la camera noastră se izbi de perete şi pe ea intră o namilă care părea cu zece ani mai mare ca noi toţi.
De cum l-am zărit printre gene mi-a trecut pofta de răzbunare şi mă încerca o teamă ca nu cumva să fi gândit cu voce tare.
Era un tip pătrat, cu umerii la fel de laţi ca şi şoldurile, braţe scurte şi umflate de muşchi atârnând încovoiate fără să se atingă de trup, picioare ca doi cârnaţi făcuţi în grabă care păreau că vor să-i iasă din pantalonii prea strâmţi, un cap mare ca de taur, cu păr scurt şi ţepos, ochi injectaţi de o asprime nativă şi gura întredeschisă de muşchi faciali foarte bine conturaţi. Scrâşnea din dinţi şi urla:
- Băh, voi n-auziţi ce vă spun?
Toată lumea sus din pat şi-n două minute să ieşiţi la înviorare.
Cine rămâne în cameră, o să aibă de-a face cu mine.
Oare nimerisem direct în armată, sau greşisem căminul?
Ăştia nu dorm niciodată?
Nu ştia namila că am mers o zi întreagă cu trenul şi nopatea de somn a fost foarte scurtă?
Mormăind incantaţii cu sfinţi printre dinţi, am coborât din pat dezlipindu-mă cu greu de visele mele. Am sărit în papucii de casă şi în timpul cel mai scurt am căutat să părăsesc încăperea. Ceilalţi patru colegi de cameră erau şi ei deja în spatele meu, gata să iasă pe uşă. Ne-am numărat câte unul de la spălător către sala geamantanelor pentru ca şeful de nivel, cum se numea tipul fioros, să ştie că nu lipseşte nimeni de la activitatea pe care o coordona, apoi a urmat un gen de ţopăială, o melodie fără ritm cântată la papuci de casă şi întreruptă din când în când de ropote de palme sparte deasupra capului, apoi câteva flotări şi gata.
- Aveţi un sfert de oră să vă spălaţi, să vă faceţi paturile la fel cum le-aţi găsit şi să coborâţi la careu.
Spălătorul era o încăpere de vreo zece metri lungime, cu chiuvete pe mijloc, care mai de care mai infecte şi mai înfundate, oglinzi jumulite de vreme în care căutai să te vezi doar prin anumite colţuri, apă pe jos şi vorbe prea multe, ochi lipiţi încă de somn şi multe înjurii.
Îmi spălam dinţii şi mă gândeam că aşa va fi pe tot timpul şcolii, dar nu-mi păsa fiindcă eram învăţat cu trezitul devreme.
Întors în cameră, am deschis geamantanul de lemn, am ales de acolo o cămaşă cu mânecă lungă, i-am suflecat manşetele, apoi am tras un pantalon peste mine şi gata…eram pregătit să dau ochii cu noua mea lume care mă aştepta în curtea înterioară a şcolii.
Jos mai erau încă vreo trei sute de elevi ca şi mine. Alcătuiam o lume plină de culori, unde profesorii se amestecau cu noi, unde libertatea nu era constrânsă de o ţinută impusă şi de sloganuri care nu spuneau nimic, o lume unde se adunaseră laolaltă toate dialectele din ţară şi unde fiecare era atent la cum se exprimă pentru a se putea face înţeles.
Profesorii păreau plictisiţi şi din mişcările lor mecanice ce trădau lehamitea înţelegeam că nu le plăcea acel moment de debut.
Clasele formate cu un an în urmă erau grupate spre stânga curţii şi mă intriga tonul familiar pe care-şi vorbeau.
Se strângeau în braţe ca din joacă şi chiar îi vedeam pe băieţi cum fură săruturi fetelor de faţă cu toţi ceilalţi. Privind mai atent intuiam şi micile bisericuţe formate între prieteni, dar după dialectele folosite, intuiam că nu locul lor natal îi ţinea împreună ci felul cum percepeau ei viaţa.
Eu eram un tip timid şi plin de complexe.
Ajunsesem la şaisprezece ani fără să fi avut prea multe contacte cu fetele, nu-mi plăcea să vorbesc decât celor pe care îi cunoşteam şi atmosfera din jur mă inhiba.
Cei nou veniţi erau la fel de speriaţi ca şi mine, la fel de nesiguri, căutând din priviri feţe cât de cât cunoscute şi dacă cei de anul doi erau amestecaţi, noi stăteam grupaţi după zona din care proveneam.
Prin tot vacarmul din jur, o voce ce-mi părea cunoscută, îmi atrase atenţia.
Era vocea unei fete minione, cu păr cârlionţat, toată numai un zâmbet şi bună dispoziţie, care contrasta cu noi, ceilalţi boboci, prin felul său degajat prin care se manifesta.
Părea că e acolo de când lumea, că e acasă şi că ne aştepta să-i fim oaspeţi.
Era însoţită de doi băieţi pe care-i necăjea dându-le din când în când câte un şut, ca să-i trezească din transa care părea că-i cuprinde.
- Ce-aveţi mă? N-aţi mai fost pe la şcoală? Ia spuneţi câte un banc ca să vă iert blegoşeala.
Băieţii n-aveau de ales şi ascultau poruncile ei fără să comenteze.
Simţeam că o ştiu.
Poate c-o văzusem pe stradă sau în tren, poate că era din oraşul meu sau poate că venisem împreună spre şcoală.
O priveam insistent căutând un şablon care să i se potrivească şi cred că m-a simţit, fiindcă s-a întors către mine, mi-a zâmbit, le-a spus ceva celor doi , apoi a venit ţintă să mă salute.
Eu eram, cum v-am mai spus, tipul de puşti care atunci când se afla în preajma unei fete, uita să mai scoată sunete articulate. Mă trezeam că mă înec la fiecare cuvânt, că-mi dreg glasul sugrumat de emoţii, că vreau să spun şi eu câte ceva dar că totul mi se părea atât de lipsit de importanţă încât în final, scârţâiam câteva vocale din gât sau doar tuşeam încurcat.
Nu mai vedeam nimic în jur şi nu mai auzeam decât glasul ei.
Mă privea în ochi, iar eu nu puteam suporta contactul direct, aşa că am lăsat capul în jos, aşteptând parcă să mi se dezlege un şiret.
Posibil să mă fi-nroşit, dar tenul meu ars de soare nu mă trăda.
M-a cuprins în braţe strivindu-şi fără grijă sânii mici de trupul meu care o luase razna, mă sărută pe obraji ca pe unul de-al ei şi-mi spuse:
- Tu trebuie să fii Alin.
Avea un accent suspect de corect şi înţelegeam în acele momente că o confundasem cu cine ştie cine, fiindcă noi, moldovenii, muiem “e” –ul de la sfârşitul cuvintelor şi - l transformam în “i”.
Nu vorbeam. O tot priveam tâmp, întrebându-mă în gând de unde o ştiu în timp ce ochii ei scormoneau după un răspuns.
Am înclinat capul scurt într-o parte ridicând umerii în acelaşi timp, semn că aşa e cum spune ea.
- Dacă trebuie să fiu…musai mă fac şi un Alin, sau măcar am să încerc să mă alin cu tine.
- Mă bucur că o să fim împreună…o să fie perfect, ai să vezi, continuă ea să vorbească de parcă nu m-ar fi auzit.
Cum de era posibil să simţim amândoi că ne ştim fără să ne fi văzut măcar o dată?
Parcă venise din visele mele şi se întrupase în acea lume ca să mă ajute, fiindcă se purta cu mine foarte protectiv.
"Eşti cu mine", păreau să-mi spună vorbele ei nerostite.
Mă sărută scurt pe obraz, apoi îmi zise la ureche şoptit:
- Nu contează cum te numeşti, eu o să-ţi spun Gonzales fiindcă semeni cu şoricelul acela simpatic din desenele animate….Acum mă duc înapoi la ai mei să nu se supere. Nu vii şi tu să-i cunoşti?
Oare cine-mi oprea cuvintele la porţile buzelor?
Nici să mă mişc nu puteam.
Mă cuprinsese o amorţeală ciudată, de parcă urma să adorm înapoi.
Devenisem o statuie de smoală şi parcă fugisem cu mintea de-acolo.
Ea nu se supără că nu-i răspund şi continuă împăciuitor:
- Bine, lasă că avem timp să ne vorbim….
Aaa… era să uit. În ce clasă ai nimerit?
- “A”… cred că “A”, i-am răspuns în stilul meu monosilabic şi m-a pupat fericită fără motiv încă o dată.
- Suntem în aceeaşi clasă…. Beton… şi chiţcăind ca un şoricel, plecă ţopăind la cei doi şi le sări în spate agăţându-se de gâturile lor.
- Mă, iar dormiţi? Deschideţi ochii fiindcă numai eu am voie să vă fac să visaţi!
Era peltică şi părea că veşnic se alintă când vorbeşte, dar mie îmi devenise drag acest mic defect al ei din primul moment în care-l sesizasem.
Toate cuvintele în care se includeau “s” - uri, deveneau sâsâieli, limba ei nefiresc de lungă şi îngustă adormea pe acea consoană de parcă abia învăţa s-o pronunţe.
Nu pot spune că era deosebit de frumoasă, dar cu siguranţă era tare simpatică şi ştia să se facă plăcută tocmai prin felul ei natural şi degajat de a fi.
Faptul că era scundă îmi conferea un aer de egalitate cu ea şi aveam un motiv în plus să-mi pară mai dragă.
Nici ochii nu aveau o culoare fascinantă, dar străluceau de veselie şi te-ncălzeau privirile ei când te-atingeau. Bărbia i se termina brusc, ţuguiindu-i puţin rotundul feţei, iar urechile…urechile i le-am văzut mult mai târziu, într-o seară, în care buzele mele i se scurgeau pe gât, într-un sărut pătimaş.
Avea mersul dezordonat ca al unui copil căruia nu-i pasă de cum arată şi degajarea de toate complexele pe care le are un adolescent de vârsta ei, îi conferea un statut de superioritate în faţa celorlalţi.
Încă din acea zi am înţeles că nu suntem suma imperfecţiunilor care ne limitează, ci spiritul care prinde contur prin reflexia părerilor celor din jur, că nu contează prea mult dacă suntem scunzi sau prea graşi, cicălitori, sau prea tăcuţi, contează să fim noi, să ne-mpăcăm cu propria persoană şi să ne facem plăcuţi celor din jur, aşa cum şi ceilalţi reuşeau să se releve în faţa noastră.
Marius, un ieşean de al meu care mi se lipise de suflet în tren, îmi făcu din ochi, semn că sunt pe drumul cel bun.
- Dacă n-aş fi văzut toată faza, aş spune că te descurci…. Vă cunoaşteţi?
- Aşa ni s-a părut la amândoi, i-am răspuns zâmbind ştrengăreşte.
- Eşti un tip norocos, aşa că trebuie să exploatezi această şansă.[…]
Am fost conduşi în sala de clasă şi am aşteptat ca ea să se aşeze în bancă cu unul din tipii cei doi, apoi Marius mi-a făcut semn să stăm în faţa lor.
- Aşa nu are cum să nu te vadă, mi-a spus mai mult în şoaptă. Pare o tipă de treabă şi tu eşti la fel.
Celălalt tip se aşeză în spatele Creţei şi părea izolat pe nedrept.
Dirigintele începu să ne vorbească.
Era un tip tânăr de vreo 28 de ani, cu plete lungi de parcă ar fi făcut parte dintr-o trupă rock şi nu din colectivul de profesori, cu ochii albaştri şi privirile blânde, cu un glas liniştit de ardelean sadea şi cu un zâmbet care-i făcea toată faţa să lumineze. Înalt, cu o constituţie atletică părea că va impune ordinea lui pe acolo, dar din felul în care ne vorbea, înţelegeam că doreşte mai mult să ne fie prieten.
Ştia cum e viaţa departe de casă, ştia să privească prin suflet, îi mângâia pe cei care încă nu-şi găseau locul ciufulindu-i în joacă, sau le punea prieteneşte câte o mână pe umăr.
- O să fie uşor, ne spunea în timp ce se tot plimba printre bănci ca să ne cunoască. Nu se cere prea multă carte şi tot ce trebuie să învăţaţi pe aici e cum să faceţi timpul să meargă constant după ceas.
Vremea uită uneori se treacă de parcă am găsi-o zbătându-se într-o capcană, alte ori se grăbeşte nebună şi ne lasă în urmă.
Vreau să vă văd cum învârtiţi de cheiţă şi cum ceasurile toate din clasă merg pe acelaşi cadran.
Ticăitul din palmele voastre e viaţă. Ceasul trăieşte prin sufletul pe care i-l daţi.
Uneori veţi vedea că se încăpăţânează să meargă şi atunci veţi şti că este legat de cineva cu probleme. Uneori vor trăi ultimile secunde, alte ori vor zâmbi şi vor vrea să se rotească asemeni dansului ielelor din păduri.
Suntem medici de mecanisme ciudate. Noi inventăm cu fiecare mişcare precizia proverbială.
Pe vremuri, meşterii ceasornicari făceau într-o viaţă doar câteva ceasuri, dar ştiau să-l compună de la un capăt până la altul. Erau şi bijutieri şi alchimişti în acelaşi timp. Azi e totul mai simplu şi breslele au mulţi meseriaşi.
Unii vor fi foarte buni, alţii vor trata meseria ca pe o simplă afacere.
Ceasurile ieşite din mâna voastră n-o să vă ierte.
Cât suflet puneţi, atâta viaţă vor avea.
Îl ascultam fascinat şi încercam să văd printre roţile zimţate locul unde ceasul îşi are inima ascunsă. Eu aveam suflet şi-l risipisem până azi de aiurea. Mă gândeam că voi deveni un ceasornicar special şi că lumea întreagă din oraş, în scurt timp, mă va căuta doar pe mine.
Eram acolo de o singură zi şi deja aveam vise cât pentru o viaţă întreagă.
Mă aştepta un drum lung pe care să merg, în care să cred şi care să mă facă să simt că nu fac umbră degeaba pământului. Soarta mişcase cheiţa ceasului meu şi lucrurile se întâmplau de la sine. Am întors capul de parcă aş fi vrut să-mi revăd încă o dată trecutul dar am zărit-o pe ea toată numai un zâmbet şi inima mea a început să bată mai altfel.
În prima pauză m-am dus lângă ea şi aşezându-mă pe scaunul de alături fără să-mi pese de ce vroia să zică colegul ei de bancă am privit-o îndelung. Ea îmi zâmbea încurcată aşteptându-mi următoarea mişcare.
- Mi-a spus Marius că trebuie să te sărut, şi fără să aştept o reacţie din partea ei am întins buzele atingându-i obrazul ca pe o icoană.
- Cine e Marius ăsta? întrebă ea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
- E colegul meu de bancă, dar mai contează dacă am reuşit să te sărut?
- Contează fiindcă vreau să-i spui că de azi înainte trebuie să-mi pupi obrajii amândoi în fiecare dimineaţă.
- Îţi place să fii sărutată?
- Doar de cei care-mi sunt dragi.
-… Şi eu…?
- Tu-mi eşti drag de când te ştiu….Hai să cântăm!
- Ce?
- Orice de la cenaclu, mi-a răspuns şi a început să fredoneze o melodie în vogă.
Cântam odată cu ea şi aveam strania senzaţie, din cauza melodiei, că mai făcusem cândva acest lucru.
Muzica e un recipient în care se păstrează amintirile noastre cu sentimente cu tot, o punte ce leagă trecutul de prezent, ce ne redefineşte pentru a ne face mai buni şi mai sensibili.
Toată clasa cânta odată cu noi, chiar şi Mihai, colegul ei de bancă.
Cenaclul lui Păunescu era pe atunci mai mult decât o mişcare culturală, devenise un mod de a fi pentru cei ca noi, ne transformase dintr-o grămadă de tineri pletoşi şi nesiguri pe ei, într-o generaţie exuberantă care nu se sfia să se afişeze lumii în blugi.
Creaţa avea atârnat la gât un pix lung de plastic, cu capacul rotund şi plat ca o acadea, pictat în multe culori vii care îmi atrăgea privirile, fără să vreau la sânii ei mici care abia se ghiceau de sub bluza largă a sarafanului.
- Unde-ţi fug ochii ţugulane, mă întrebă glumind, la pix sau la formele mele?
Îmi era groaznic de ruşine şi fiindcă nu ştiam ce să-i răspund, i-am smuls pixul din capac şi am luat-o la fugă.
A venit imediat după mine, încercând să mă prindă.
Ceilalţi cântau încă în cor fără să ne bage în seamă. Doar Mihai se întreba ce hram port şi cine mă cred.
Ionuţ, prietenul lui, îl luă pe după umeri ca să-i arate cumva că îi este aproape.
Eu alergam fără să-mi pese. Nu eram pe pământ în acele momente. Paşii mă purtau într-un zbor nefiresc. Ea rămânea tot mai în urmă aşa că a trebuit să încetinesc lăsând-o să creadă că mă va prinde, apoi am eschivat schimbându-mi brusc direcţia şi scăpându-i chiar de sub nas, râdeam fără griji.
- Dă-mi picsssul înapoi Gonzalesssss, îmi striga tânguitor, pe jumătate supărată, pe de altă parte alintându-se copilăreşte !!!
Eu scuturam din cap şi-i răspundeam în felul meu:
- Neee...şi iar alergam prin toată curtea de parcă acolo eram de când lumea. Ea mă tot urmărea şi când am simţit-o foarte aproape de mine, m-am întors brusc, şi am prins-o în braţe.
Parcă fugisem de toate grijile lumii de până acum şi simţeam că fericirea se ascunde dese ori în lucruri atât de mărunte.
Mi-a întors pupatul înapoi pe obraz ca să mă cumpere apoi mi-a zis:
- Să nu fii ţugulan cum sunt alţii!
Să nu mă superi niciodată, te rog, fiindcă vreau să rămânem mult timp împreună! ...Cât putem noi de mult… şi continua să mă pupe apăsat repetând:” mult, mult de tot…toată viaţa, dacă ne lasă”
Erau copilării la prima vedere, dar nu ştiţi voi cât de mult mă mişcau acele vorbe, cât de adânc se întipăreau în inima mea şi pentru prima oară, îmi doream să fiu bun, să mă placă şi să mă pot plăcea şi eu.
Tot în acea zi ne-am ales în cantină o masă a noastră.
O ochisem amândoi şi ne hotărâsem să aşteptăm oricât până se va elibera. Nu era o masă aparte, şchiopăta ca toate celelalte dacă nu-i puneai o bucăţică de hârtie sub picior, faţa de masă mirosea tot a rânced ca şi celelalte, dar de acolo puteai să vezi toată încăperea şi pe fereastră afară.
La masa aceea aveam impresia că toată lumea mă ştie, că sunt văzut şi acceptat de toţi.
Nu mai erau războaie, sau aşa credeam eu, în jur se perindau cunoscuţi, sau viitori cunoscuţi iar eu eram în mijlocul lor simţindu-mă dintr-o dată mai bine decât acasă.
O aveam pe ea şi era tot ce puteam visa la acea vreme.
Era foarte isteaţă şi avea simţul umorului dezvoltat.
La pofta ei de a trăi, era suficient să mişc un deget pentru ca ea să înceapă să râdă şi pentru că o făceam să se simtă atâta de bine mă îmbrăţişa mai mereu.
Mihai şi Ionuţ păreau resemnaţi. Acceptaseră că sunt un cunoscut de al ei aşa că nu aveau altceva de făcut decât să -mi devină prieteni.
Păream acum ca şi cei din anul doi şi colegii noştri ne priveau derutaţi.
A fost o zi lungă în care-am aflat că lumea mă poate accepta pentru ceea ce sunt, că se poate trăi şi fără bătăile fără rost iscate la bloc din te miri ce.
Am dormit toată noaptea ca un prunc şi am visat-o pe Lili, care-mi spunea că a ştiut ce face când m-a trimis să învăţ să repar ceasuri.

m-a captivat ca intotdeauna povestea ta.
si astept continuarea....ca exista si continuarea?nu?

we are mad, we are nat
cand bem vodca si fumam carpati
si ne plac totate fetele-n blugi
cu sanii mari si picioarele lungi
we are mad, we are nat
suntem adevarati `mpielitati
ta da da da da da)) )

una bucata-jumatate de strofa, piesa rock compusa de mine, prin tineretile mele, de don juan demarco.

(asta vis-a-vis de generatia in blugi)

mai mult decat incantat sa te citesc!!!

Junimea noua scrie pe fruntea ta Liviu.

Anca,sunt amintiri multe si trairi cat sa incapa pe mii de pagini,domnule George iti multumesc pt osteneala de-a parcurge cateva ganduri scrise cam din graba si ma bucur ca ti-am redesteptat nostalgii ale vremurilor apuse, iar tie Mara ce sa-ti spun? Ca ai multe vise, o inima mare si ca uneori parca ai vrea sa imprimuti din sperantele tale si celorlalti?
La junimea noua as fi caraghios, ascultand cum cei tineri ma compara cu notiunea lor de a scrie.
Avem influente diferite si crede-ma ca si lor le-ar fi greu sa ma menajeze. Sa zici merci ca accept sa fiu ridicol si aici. )
Un sfarsit de saptamana frumos sa aveti cu totii!

Trecuse săptămâna fără să o simt cum se duce şi abia aşteptam să văd cum o să-mi petrec prima zi de sâmbătă departe de casă fără profesori, fără pedagogi şi fără îndatoriri prea multe pentru o singură zi.
Stăteam la un rând imens aşteptându-mi biletul de voie cu care puteam să trec pentru câteva ore dincolo de poarta păzită. Pedagoga, aşa cum ne învăţase, mânca seminţe de floarea soarelui şi scuipa cojile a lehamete în timp ce semna hârtiuţele rupte dintr-un carneţel de vocabular.
Era o zi obişnuită de toamnă şi mă gândeam că un tricou şi o geacă de tercot o să-mi fie de ajuns pentru o plimbare prin oraşul care avea să mă adopte pentru mai bine de un an.
Încă mai aveam mărunt prin buzunare ca să-mi ajungă de un suc şi o prăjitură aşa că abia aşteptam să scap de gratiile prin care vedeam străzile.
Copacii îşi aşterneau resemaţi frunza ofrandă pe trotuare şi vântul părea că aleargă desculţ pe acel covor uscat de melancolii.
Un fior rece şi totuşi plăcut mă trecu pe şira spinării, gândindu-mă că poate o să ies pentru prima oară împreună cu Creaţa şi că o să fiu văzut de toată lumea alături de ea.
Printre crengile copacilor soarele părea să-mi facă din ochi ştrengăreşte, cerul era senin iar eu putem privi dincolo de albastrul rupt din picturile lui Bălaşa.
Am ajuns la rând în faţa pedagogei şi ea privindu-mă chiorâş îmi zise doar atât:
- Dacă-mi întârzii macar şi cinci minute nu mai vezi oraşul două săptămâni, ne-am înţeles?
- Aţi vorbit în română? am întrebat-o eu făcând aluzie la accentul ei ce amintea de limba maghiară.
- Dispari până nu-mi pare rău că te-am lăsat în învoire!
- Sărrr`na, am rârâit dispărând ca un motan pe acoperişuri.
Îmi imaginam că sunt aşteptat de Claudia pe undeva pe aproape aşa că am grăbit pasul, dar strada era goală în faţa mea.
Din urmă se auzeau hohote de râs şi mi se părea că de mine râd cu toţii.
Mi se pusese un nod în gât şi-am luat-o la fugă fără o ţintă anume pe străduţele acelea înguste, mărginite de ziduri înalte, alcătuind din când în când curţi interioare care te derutau lăsându-ţi impresia că ai intrat pe domenii private şi că te-ai rătăcit.
M-am trezit la un moment dat că alerg pe un ponton. Picioarele călcau anapda pe podul îngust ce se balansa cu mine cu tot şi nu ştiu de ce nu aveam deloc intenţia să mă opresc. Poate că era mai important pentru mine în acele momente să fiu departe de lume şi de gândurile care mă copleşeau.
M-am oprit doar când am ajuns pe malul celălalt al apei privind spre un zid de cărămidă ce ascundea o unitate militară. Se spune că acolo a stat mult timp o statuie ce evoca dorinţa de libertate a unor ofiţeri unguri din perioada paşoptistă care au fost prinşi de armata rusă şi executaţi prin spănzurare.
13 generali revoluţionari din armata austro-ungară care visaseră că pot să se elibereze de sub puterea imperialistă.
Parcă le vedeam feţele inexpresive şi resemnarea din priviri cu funia ameninţătoare clătinându-se înaintea ochilor, lume cârcotaşă huiduindu-i şi prieteni disperaţi care nu puteau să-i ajute ca să scape de sentinţă, o linişte surdă liniată din când în când de croncănit de ciori, frunze moarte şi vânt.
- N-au fost decât 5 unguri, mi-a spus mai târziu un coleg de etnie maghiară care ştia istoria lor, doi erau sârbi, trei germani,un croat, un armean şi chiar un austriac sătul de o dominaţie sângeroasă.
Aici, sub cetate au fost spânzuraţi doar nouă, patru din ei fiind împuşcaţi într-o mină fără să mai poată privi pentru ultima oară soarele.
Umbre se tot mişcau peste ziduri şi fiori reci mă treceau pe şira spinării.
Moartea mă îngrozea şi atunci m-am gândit iar la ea.
Creaţa părea că zâmbeşte mereu, dar ochii ei îmi ocoleau privirea. Profilul ei caraghios şi atât de drag mie, se scufunda sub valurile spumegânde ale Mureşului.
Realizam în acele momente că ea nu-mi spusese nicio clipă că simte ceva anume pentru mine iar eu mă îndrăgostisem de ea iremediabil fără să fi avut un motiv anume. Voiam să-i găsesc o mie de scuze, îmi doream să cred că e cu fetele din clasa noastră la o prăjitură şi că mintea mea rătăcea din cauza peisajului sinistru, dar inima îmi spunea clar că ea nu-mi aparţine.
Priveam trist la apa care curgea neagră peste gândurile mele.
Creţei îi plăcea să fie mereu în centrul atenţiei, adora băieţii înalţi cu trăsături exotice şi era topită după ochii albaştri. Eu nu mă încadram în acele tipare şi pricepeam că nu mă va dori niciodată doar pe mine.
Soarele apunea după pomi şi cerul se-nvineţi către zări lăsând loc întunericului ce cobora prea grăbit peste locurile alea.
Am privit ceasul vechi de la mână speriat că voi întârzia la apel, dar acel cadran scorojit de vopsea îmi arăta că-mi mai rămăseseră două ore în care nu ştiam ce să fac.
M-am întors în oraş încercând să-mi amintesc pe unde venisem şi priveam mirat la clădirile alea cu ziduri groase de parcă nu le mai văzusem niciodată.
Ca din pământ se ridica în surdină o melodie în vogă. Deasupra capului, lumina fosforocent o pancartă pe care scria colorat şi cu litere inegale „Discoteca Tineretului”.
O uşă mare şi grea din metal şi sticlă mă despărţea de o lume străină mie.
Îmi plăcea muzica dar până atunci nu apucasem să învăţ să mă bucur de ea prin dans.
Mă încercau emoţii inexplicabile şi totuşi în loc să fug aşa cum îmi stătea în fire, m-am trezit că deschid uşa. Un hol pătrat, o masă exact lângă intrare, o pânză pluşată roasă de ani, un teanc de bilete şi un tip bâlbâit care-mi cerea 6 lei ca să mă lase să intru.
Am plătit imediat fiindcă auzeam voci cunoscute, am coborât scările spiralate apoi m-am întânit pentru prima oară în viaţă cu o orgă de lumini.
În sală luminau ca de pe altă lume postere imaginând dansatori sălbateci, chitare electrice, portative muzicale şi note care se desprindeau din planul lor. Başii din boxele mari cât un perete îmi zguduiau pe ritm de rock toate măruntaiele din mine.
În mijlocul sălii, tineri ţopăiau fără griji. Râsul lor dezveleau dinţi albăstrui coloraţi de lămpile de quarţ. Erau mulţi colegi din şcoala mea, majoritatea de anul II şi printre ei am zărit-o pe Creaţa.
M-am ascuns după un stâlp urmărindu-i cu mult interes fiecare gest, fiecare mişcare şi n-a trecut mult până ce neliniştile mele s-au confirmat fiindcă ea deja vâna un băiat.
De câte ori privirile lor se întâlneau, ea râdea cu gura până la urechi iar el îi făcea semne cu ochiul.
La prima melodie mai lentă el s-a apropiat de ea şi a invitat-o la dans.
O vedeam pierdută în braţele lui cum se lipeşte discret cu fiecare pas prin care se roteau ca într-un dans de împerechere, adulmecându-i mirosul trupului transpirat de efort, sprijinindu-şi fruntea de pieptul lui înfoiat care o făcea să viseze şi gelozia pe care n-o puteam controla, mă durea cu fiecare secundă care-mi puncta idila ce se înfiripa între ei în acele momente. Dintr-o dată am simţit că nu mai pot respira, aşa că am urcat treptele scărilor umilit, căutând o gură de aer proaspăt.
Cred că am ajuns printre primii în curtea internatului şi singur în cameră, răsturnat cu faţa în jos pe salteaua rece, am putut să-mi plâng singurătatea.
Ştiam că nu trebuia să mă mint şi chiar de atunci am început să îmi ascund sentimentele faţă de ea.
Am adormit îmbrăcat şi cu faţa în jos, ascunzându-mi prin aşternuturi primele lacrimi vărsate din iubire.
M-a trezit Marius clătinându-mă de umăr uşor.
- Mai e până la noapte...hai scoală că te aşteaptă Creaţa să mergeţi împreună la masă.
Mi-era greu să înţeleg de ce mă mai aşteaptă pe mine şi-am coborât din cameră, mânat mai mult de curiozitate.
În faţa cantinei erau Ionuţ, Mihai şi cu ea, zbenguindu-se pe scările late din mozaic.
- Vere, dar mult te mai laşi aşteptat. Te-ai coafat sau ţi-ai făcut unghiile cu ojă?
N-am răspuns dar mi-am oprit privirile în ochii ei.
- Lăsaţi-l în pace, a zis ea sărindu-mi în ajutor. Poate că visa la o fată şi a uitat de timp şi de noi.
Nu puteam să-i spun nimic fiindcă nu ştiam cum.
Dacă ea putea să se prefacă şi să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, puteam şi eu să-mi pun o mască şi să râd fără griji.
Cred că le-am spus zeci de bancuri şi am râs alături de ei.
Am mâncat apoi ne-am despărţit îmbrâţişându-ne.
În cameră cânta la un difuzor, pe care nu-l băgasem până atunci în seamă, melodia pe care Creaţa dansase cu tipul din discotecă.
- A fost o dedicaţie din partea lui Miron pentru Claudia, se auzi o voce metalică şi inima mea aproape că a refuzat să mai bată.
- Când ai dedicat melodia? m-a întrebat Marius.
- Nu eu sunt cel cu pricina. Nu e un singur câine cu coada scurtă.
- Miron- Cludia...e prea mare coincidenţa.
- Râde soarta de mine, i-am răspus vădit supărat.
- V-aţi certat?
- N-am avut când.
- Atunci ce se întâmplă?
- Creaţa a găsit pe cineva care să aibă acelaşi nume cu mine şi care să fie exact aşa cum îşi doreşte ea să arate.
- Adică?
- Înalt, frumos şi cu bani, deştept, modest şi romantic.
- Există?
- Întreab-o pe ea!
- Eu nu cred că o să se despartă de tine. N-am văzut prea des doi oameni care să se potrivească într-atât cum puteţi voi să vă potriviţi.Nici frumuseţea fizică, nici banii şi nici coincidenţa de nume nu pot să o facă pe ea să te uite. Eu cred că doar rătăceşte.
Poate că era regele discotecii şi a vrut să-şi demonstreze că poate să aibă pe oricine dacă-şi doreşte, dar fiindcă a luat masa tot împreună cu tine, eu zic să nu-ţi faci griji. E a ta, ascultă-mă pe mine!
Mi-aş fi dorit să îl pot crede, dar inima mea îmi spunea altfel.
Trebuia să mă comport ca şi ea, să nu arăt că îmi pasă şi să îi las timp să se hotărască pe cine-şi doreşte alături.
Până la urmă eram doi colegi care se înţeleg foarte bine, aşa că nu trebuia să stric tot de dragul unui capriciu.
Poate că ar fi trebuit să merg în sala radio, să-i dedic şi eu o melodie, dar nu aveam atâta curaj.
Am preferat să rămân cu ochii în tavan şi să ascult muzica sfârâită în difuzor până ce somnul m-a condus spre visele mele.

Pe Creata o vedeai ca pe o sotie, dar pe otilia??? Of, of, of, barbatii... Ti-am mai spus ca tot ce scrii mi se deruleaza in minte ca un film? ti-am mai spus, dar sa stii ca tot te duc la Junimea noua chiar cu riscul de a te duce legat fedeles acolo.hihihihihi.

Mara, oare nu ajunge ca am esuat la voi cand a citit dl Liviu Apetroaie mazgalelile mele?
Chiar simti o nevoie sadica sa vezi cum ma desfac cei mici in piese componente si eu sa trebuiasca sa fac fata comentariilor lor?
Stiu cum se scrie acum si din acest punct de vedere imi traiesc anacronismul inevitabil.
Voi mai stiti de vremurile de care vorbesc eu, dar pe ei nu-i intereseaza....
Oricum, multumesc mult pt efortul pe care-l depui pt a ma face sa am incredere in mine(adevarul e ca-mi stiu valoarea si de aia stau cuminte in banca mea )

Când nu sunt griji, timpul trece în goană, dar când iubeşti în secret atunci secundele se scurg foarte greu şi te apasă.
Uitasem de certurile zilnice de-acasă, de miile de reproşuri, de profesori care nu vedeau în mine decât un pui de ţigan afurisit, de fete care mă percepeau doar un scandalagiu nenorocit, uitasem şi de aşa zişii prieteni de pahar şi mă simţeam altul.
Şcoala propriuzisă întârzia să înceapă. Toată toamna ne-au dus la cules pe câmpuri imense care azi nu mai sunt. În locul lor tronează acum vilele celor care-au avut curajul să fure.
Îmi apare în minte o dubă anume acoperită cu tablă, fără geamuri, cu care se transportau animalele către abator pentru a fi sacrificate. Abia coborâsem din acea maşină şi în locul nostru urcau deja vite strigându-şi ultimile clipe. Le priveam ochii şi le citeam resemnarea născută din neputinţă. Cumva ne semănau, doar că noi mergeam la tăierea cordonului ombilical. Eram departe de casă, departe de ceea ce reprezentasem la un moment dat şi eram siliţi să ne redefinim în faţa celorlaţi şi a noastră. Aceeaşi dubă verde care sosea în faţa şcolii dimineaţa după micul dejun, ne ducea zilnic spre câmpuri de roşii, de căpşuni, sau de sfeclă furajeră. Mirosea înăuntru a balegă şi a sânge. Apa nu putea curaţa existenţa efemeră a sute de animale crescute doar pentru a fi sacrificate.
Cu un singur hublou deasupra capului, spre care priveam cu toţii căutând un petic de lumină, maşina aceea ne înghesuia unii în alţii, obligându-ne parcă, să ne cunoaştem mai bine.
Muzica, devenise o formă de evadare, era exprimarea libertăţii care striga din noi, uneori lua forme de protest, alte ori înlocuia o lacrimă, dar tot ca mugetul vitelor se auzea de pe trotuare. Cui îi păsa de pruncii altora?
Mulţi erau încercaţi de dorul de casă.
- Ţie nu-ţi lipseşte nimic, mă întrebă cineva pe nepregătite?
- Nimic după care să tânjesc.
- Îţi place aici?
- E mai bine ca-n locul din care vin.
- Cum adică? Mâncarea e proastă, somnul puţin, ne muncesc ăştia ca pe robi fără să ne ofere nimic la schimb şi ne prostesc sâmbăta seară cu câte o discotecă în sala lor de aşa zise spectacole... şi tu spui că-ţi place?
Cum să-i răspund că pe mine nu mă deranjau toate astea?
- Urăsc hainele jegoase de pe mine şi mâinile-mi miros a putred şi a pământ,
am degetele galbene de la ţigările fără filtru, părul îmi stă ca o claie de fân, put ca o scroafă-n călduri, se urlă o grasă la mine tot timpul, şi nu mai pot…Toate oasele mă dor şi mă gândesc tot mai des la cei de acasă.
Vorbele ei mă implorau s-o privesc.
În lumina aceea obscură vedeam un copil ce voia cu tot dinadinsul să semene a femeie adultă. Era fardată, conturul la ochi era trasat cu un creion dermatograf, puteam să ghicesc toată munca-n zadar la o coafură distrusă de vânturi şi praf, îi vedeam mâinile înguste cu degete lungi şi subţiri frământându-se una în alta a neputinţă şi a griji, hainele aveau etichete de firme cu nume sonore şi miroseau a parfum scump şi a grajd.
Nu ştiu de ce, sau poate pentru că mi se adresa pe un ton atât de familiar, am avut curajul să o privesc în ochi.
Semănau într-un mod bizar cu ochii animalelor care mergeau resemnate către abatoare: mari, rotunzi, blânzi, radiind o lumină caldă născută din multă înţelegere, dar şi dintr-o dorinţă înăbuşită de a trăi.
Genele ei dese şi lungi clipeau încercând să scuture o lacrimă rebelă, iar timpul se mărunţea în firmituri.
I-am luat mâna dreaptă în palmele mele apoi ducând-o la gură, i-am sărutat foarte uşor linia vieţii. A încercat să şi-o retragă, fiindcă reacţiile colegilor n-au întârziat să apară, dar s-a răzgândit imediat murmurând două versuri printre răcnetele isterice ale celor din jur:
- “Din bube mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi…”
Oare Arghezi o fi fost şi el la muncile agricole?
Cu siguranţa că da, continuă ea fără să-şi aştepte răspunsul, nefiind sigură că am auzit-o:
“ Ca să schimbăm , acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.”
Uite, vezi că s-a gândit şi la mine cineva şi mi-a lăsat un testament?
- Cine, am răcnit cea mai proastă întrebare pe care-o puteam inventa doar de dragul conversaţiei?
- Arghezi…şi începu să râdă ciufulindu-mă ca pe un plod care pune mereu întrebări, doar ca să se audă pe sine.
Prin toată hărmălaia din maşină îi ascultam povestea vieţii de până azi.
Fusese un elev destul de slab la învăţătură, dar îi plăcea literatura.
Citea mult dorind să afle din cărţi cum poate să-şi lecuiască dorul de o iubire neîmpărtăşită.
Cum putea cineva care se ştie iubit, să nu răspundă cu aceeaşi dragoste celui care-l iubea? Asta nu înţelegea şi fiindcă nu aflase răspuns, hotărâse să lase tot şi să plece de-acasă cât mai departe.
Părinţii o cocoloşiseră mult. Venise timpul să trăiască pe picioarele ei.
N-avea de unde să ştie că o să-i fie aşa de greu şi că o să-i lipsească mama.
Acum o vedea cu alţi ochi şi dacă printr-o minune s-ar fi întâmplat să-i apară în faţă, ar fi îngenunchiat şi i-ar fi sărutat mâinile cu pioşenie.
Iubea baschetul fiindcă era mai înaltă ca multe dintre colegele ei, dar nu era o fire combativă, dimpotrivă, prea de multe ori renunţase la luptă, declarându-se prematur o învinsă.
- Uneori îmi vine să mă omor, dar şi pentru asta îţi trebuie curaj, iar eu sunt o laşă.
- Poate că treci printr-o pasă mai proastă, am încercat eu s-o consolez. Viaţa nu e făcută mereu numai din distracţii şi dragoste. Câteodată e plină de goluri. Când ajungem în astfel de sfere în care nimic nu se întâmplă, resimţim singurătatea şi micimea noastră. Suntem creaturi vanitoase şi preţuim prea mult propriul ego, dese ori credem că Universul se ţese în jurul propriei noastre persoane şi de aceea avem senzaţia că suntem sabotaţi când nu ne iese totul aşa cum ne planificăm.
De fapt suntem fire de praf. Cei mai buni dintre noi se preschimbă în amintiri peste veacuri, alţii, în umbre pe care istoria le percepe doar cu coada ochiului.
- Eşti un mic filosof?
- Nu, sunt un simplu derbedeu, nu mă băga în seamă, te rog!
- Eu ţi-am vorbit despre mine. Acum vreau să aud şi povestea ta.
- Ce e de spus cu voce tare? Sunt un tip care a fost la şcoală să ia cinci-ul de trecere, care credea că valoarea unui bărbat stă în pumnul cu care loveşte, un fiu cu părinţi prea ocupaţi de ei ca să mai ştie şi de alţii, fratele unui mare dansator şi... atât. Nu am o poveste de dragoste, fiindcă statura şi statutul nu mi-o permit.
Sunt ca un lepros într-o lume care vrea să trăiască din goană, invizibil pentru fete, agasant pentru profesori, incomod pentru părinţi şi râvnit de prieteni, fiindcă am învăţat să ascult şi să înţeleg pe cel care e în suferinţă.
- Ce amestec ciudat, concluzionă ea. Poate te lauzi….Mie îmi pari un băiat de treabă, unul mic cu sufletul mare, mare de tot.
- Nu îndeajuns de mare ca să-mi pot trăi propria poveste de iubire, aşa ca tine.
- Ce prostii spui. Eu iubesc fără să fiu iubită. Am trăit umilinţa de a-i cerşi atenţia şi băieţii devin nişte porci când simt că te au la degetul mic. Ştiu că nu e normal, dar deocamdată asta simt şi nu pot să mă schimb. M-aş vinde cu totul dacă aş şti că în final mă va alege pe mine.
Eu aş şti să-l fac fericit, aş şti să-l mângâi, să-l sărut şi să mă dărui, ca să simtă ce e iubirea adevărată.
El vrea doar sex, să se laude cu asta şi să mă transforme în ochii celorlalţi într-o târfă de zece bani.
Îl urăsc uneori, apoi îl iert şi-l iubesc şi mai mult….Sunt o proastă.
Nimeni nu poate înţelege-o femeie fiindcă nici femeia nu înţelege exact ce se întâmplă cu ea şi cum trebuie să fie ca să-i meargă din plin….
Aaaa... stai că te-am prins, spuse zărindu-mi mai bine chipul printr-o geană de lumină coborâtă peste mine într-o curbă destul de strâmtă.
Nu eşti tu tipul care umblă cu creaţa peltică? Hai, dă-o pe bune, nu te-ascunde-n vrej!
Vezi? Povestea ta tocmai vrea să înceapă.Cu puţină răbdare ai să-mi dai lecţii de viaţă după vacanţa de iarnă.
Cum să-i spun că nu-i nimic între noi?
O plăceam? Da, dar ea părea că se joacă. Nu găseam în ochii ei acea implicare sufletească pe care orice adolescent îndrăgostit o revarsă fără puterea de-a se ascunde. Se simţea bine în preajma mea, poate fiindcă mă percepea ca fiind al ei, nu ca iubit, ci mai degrabă ca pe un animal mic de companie, pe care-l hrăneşti cu bombonele şi pe care-l laşi din când în când să-ţi lingă mâna cu care-l mângâi.
- Cântăm amândoi, am încercat un răspuns pe care nici eu nu-l puteam accepta. Vocile noastre sună bine când să împletesc una cu alta. Ea e o fire veselă cum sunt şi eu, îi plac bancurile şi eu ştiu multe, râde des şi mie buna dispoziţie a celor din jur îmi face bine. E un soi de simbioză pe care natura-l permite, dar pe care nu-l dezvoltă.
- Spui tâmpenii. Eu cred că te place şi dacă o să te cunoască mai bine, o să te iubească. Tu o iubeşti?
- Suntem prieteni, i-am replicat, neştiind cum să clasific relaţia asta a mea atât de confuză. Poate că şi eu eram la fel de confuz, prea timid să-i vorbesc despre mine şi prea tăcut. În liniştea noastră, doar ea putea vorbi cu detaşare de prieteniile vechi ce le are acasă, de iubiţi care-ar face orice pentru ea, de puterea ei naturală de a seduce, de joaca perfidă cu suflete sincere….
N-aş fi vrut să-i devin următoarea victimă. Era mai comod să mă ştie prieten, fără mize în relaţia noastră, fără trofee. Eram acolo pentru ea ca o oglindă în care se vedea cea mai frumoasă fiinţă, cea mai dorită şi lucrul acesta îi dădea putere să creadă în propriile forţe. Ştia să relaţioneze cu lumea din jur şi contrasta supărător cu ceea ce reprezentam eu, tipul care tace mereu, care vorbeşte monosilabic şi asta numai dacă e întrebat.
Polii opuşi se atrag.
Oare o să mă placă vreodată?
- Unde e acum?
- E de serviciu la cantină. Spală vase, serveşte la mese, curăţă cartofi şi învaţă să fie frumoasă şi aşa, cu mâinile trudite şi mirosind a mâncare.
- Am priceput lecţia ta, zise cea de lângă mine. Poate că apreciem pe cineva pentru ceea ce reprezintă ca suflet. Contează mai puţin haina, parfumul şi limba pusă pe moaţe. Mi-ar plăcea să fim prieteni aşa cum eşti cu ea, sau mă rog, nu chiar aşa, că te simt c-o iubeşti.
- Eu sunt Otilia, zise întinzând mâna pe care tocmai i-o sărutasem cu câteva clipe înainte.
- Eu sunt Gonzales, i-am răspuns strângând acea mână cu un soi de recunoştinţă, fiindcă mă simţeam onorat că-mi vorbise, că nu crezuse în etichetele pe care le aveam puse pe haine ca dungile pe zeghe şi simţeam în acele momente că am totuşi o şansă să mă arăt lumii aşa cum sunt, fără prea multe cuvinte, fără prea multe ţoale cu care să sucesc gâturi, fără prea mulţi centimetri care să mă releve a fi un tip…înălţător.
Un tip de treabă…poate că eram dar uitasem de mine.
Uşile dubei se deschiseră şi lumina intră peste noi cu brutalitate.
Am coborât toţi cu ochii strânşi, privind printre linii subţiate de gene, un câmp plin de căpşuni, care ne aştepta să-l culegem.
Vântul bătea ca-n Siberia şi frigul punea stăpânire pe toţi.
Spatele gol de la atâtea aplecări, mâinile reci de la zeama-ncleiată, picioarele amorţite şi gâtul înţepenit, toate strigau neputinţa din noi.
Am început să cânt tare, clar şi cu tot sufletul.
Ceilalţi cântau şi ei. Păream o mână de sclavi pe plantaţii, sub privirile arogante ale unei femei care ne păstorea ca pe oi, gândind că nimic nu e mai important pe lume decât să-ţi faci datoria aşa cum te duce capul.
Câmpul acela părea fără capăt şi seara venise atât de greu, că parcă eram condamnaţi să trăim într-un gol, unde timpul părea să ne ocolească pentru a ne cunoaşte mai bine pe noi.
- Oare Creaţa ce-o face?
I-o fi greu fără ajutorul meu?
Sper că se descurcă….
O să mănânc cartofi curăţaţi de mâna ei, aşa ca un soţ care vine acasă după o lungă zi de muncă….
Oboseala de peste zi, mă făcu să-i uit dorul. Cumva îmi era ruşine de mine.
Parc-o trădasem.
- Ne vedem la masă, prietene? mă întrebă Otilia.
N-am putut s-o refuz. De fapt nu puteam refuza pe nimeni la acea vreme. Cine eram eu ca să pot ridica pretenţii?
- Fac un duş, mă schimb şi cobor în câteva minute.
- Să nu mă faci şi tu să aştept….
- Nu-ţi face grij… voi fi în curte în câteva minute
Cred că am făcut cel mai scurt duş din viaţă( pentru că trebuie să ştiţi că mi-a plăcut apa de când mă ştiu), iar gândul că o fată ar sta afară, în frig să mă aştepte, era de neconceput pentru mine, aşa că am ajuns în curte la timp, cu capul ud, aşteptând-o să apară.
Toamna îşi lăsase mantia serii destul de devreme şi priveam luna cum se tot mărea dincolo de gospodăria anexă.
Mă întrebam câte vise pot încăpea pe acel tărâm atât de fantastic, sub nisipuri de aur, câţi oameni mai priveau odată cu mine la discul de lumină ce tot creştea peste gard, mă pierdeam prin fragmente de gânduri şi nu mai simţeam cum muşcă vântul de faţă amintindu-mi că iarna se grăbea să vină, găsindu-mă doar cu o geacă de tercot, subţire cât o coală de hârtie.
De undeva de prin dreapta apăru Otilia. Acum mirosea altfel, a curat şi a chanel nr 5, hainele îi erau călcate cu grijă, coafura perfectă şi ochii ei mari şi sticloşi străluceau mai tare ca stelele ce răzbeau de sub nori.
Mă luă de braţ şi atunci am remarcat cât e de înaltă. I-am privit încălţările gândind că poate e pe tocuri şi mare mi-a fost mirarea constatând că avea în picioare o pereche de pantofi sport tip adidas, albi cu 3 dungi albastre şi cu o talpă foarte subţire.
- De ce ţii capul plecat? Ţi-e ruşine cu mine? întrebă ea vădit supărată.
- Îţi admiram încălţările, i-am răspuns întorcându-mi privirea spre chipul ei ce radia în lumina plăpândă a lunii....Dacă ar fi să alegi dintr-o lume întreagă, bărbatul perfect, cum ar trebui să arate? i-am aruncat nada cu care momeam toate fetele.
- Sincer? Aş vrea să arate ca tine.
- Ca mine? Adică să-ţi ajungă cu nasul la umăr, să tacă atunci când ai vrea să auzi cuvinte în care să crezi, să bea ca un porc şi să-njure ca un birjar?
- Aşa eşti tu, sau aşa te-au făcut alţii să pari? Eu te văd altfel şi nu te mint când îţi spun că îmi placi...
Ca să rupă tăcerea ce voia să -şi facă loc între noi, continuă imediat:
- Poate ţi-o iei în cap, c-o încurci ....
Am urcat treptele de la cantină fără să le simt, de parcă zburam , sau parcă îmi amorţiseră genunchii cu totul. Când să intru pe uşă, m-am împiedicat de pragul de fier şi toţi au privit către noi.
- Copilu` ai greşit sala. Aici e cantina...peste drum se ţine şedinţa cu părinţii....
- Băh, zi-i să-ţi dea ţâţă, poate creşti şi ajungi şi la gura ei ca s-o săruţi.
- Cât mă costă o oră cu mă-ta, uăi Vasâli?
- Nu-ţi pune mintea cu ei! Sunt nişte ţărani amărâţi, plini de complexe, îmi spuse ea observând cum mi se întunecă privirile.
În timp ce ea încerca să mă calmeze, eu îmi căutam adversarii prin sala aceea imensă, dorind să le pot memora figurile. Aveam destul timp să le plătesc poliţele.
- Nu sta încruntat! În seara asta vreau să râzi împreună cu mine. Habar n-ai tu cât îi place asta Creţei.
- De unde ştii?
- Păi, împărţim aceeaşi cameră şi ea povesteşte până se dă stingerea.
Cumva, povestioarele ei ne fac pe toate să dormim mai bine, să visăm frumos şi-am vrut să simt pe propia piele cum e. Te deranjează?
- Mă deranjează pe mine, spuse Creaţa, care ieşise de sub mormanul de vase pe care le avea de spălat, mă luase de-o parte şi-mi arunca fulgere din priviri.
- Tu nu vezi că e mai mare ca tine?
Vrea să râdă de noi... se bagă aşa, ca ariciul din fabulă. Mă face geloasă şi tu o ajuţi? Renunţi la mine pentru una ca ea?
Eram total debusolat şi inima îmi tremura nebună de frică. Venisem să mănânc cu altcineva. Ce mare lucru? N-o sărutasem, nu stătuse la mine în braţe şi nici nu vorbisem prea mult.
- Abia de-o cunosc, am încercat să mă apăr.
- Dar ea te cunoaşte, mi-o întoarse imediat Creaţa.
- De unde?
- Din tot ce-a aflat de la mine. Se joacă Gonzales, vrea să ştie cât de mult mă iubeşti... şi tu, acum îi arăţi cât îţi pasă de noi doi.
Mi-aş fi dorit să am curajul să-i spun că şi ea se joacă la fel de mult cu mine, dar Otilia remarcând situaţia dată, bătu în retragere.
- Nu-mi mai e foame. Mi-a trecut. Mă duc în cameră că mi-e frig. Stai liniştită Claudie, că nu l-am mâncat. E viu şi-ţi aprţine cu totul.
Se răsuci pe călcâie şi alergă împiedicându-se de mese.
Aş fi vrut să mă duc după ea, să-mi cer scuze pentru ieşirea Creţei, dar pe de altă parte, Claudia aştepta să vadă ce am de gând să fac.
Mă simţeam manipulat ca o păpuşă cu sfori, incapabil să spun un cuvânt în apărarea mea.
Creaţa trântea din picior plină de draci.
- Să vezi ce-i fac în seara asta. Se pune cu mine? O mut în altă cameră. Să stea cu bozgoroaicele, lua-o-ar naiba de scroafă.
- Ce ţi-a făcut, de eşti aşa pornită pe ea?
- Tu taci din gură Gonzales, nu ştii cum stă treaba cu noi şi nici cum gândesc fetele.
- Du-te la masă că am pus o bucată de carne de-o parte, să o mâncăm amândoi!
Eu te aştept cu friptură şi tu umbli cu fata lui Kilometru? Halal prieten!
Totdeauna răutatea m-a făcut să răspund cu răutăţi. Nu ştiu nici azi cum să fiu diplomat, cu atât mai puţin pe atunci, nu ştiu ce-am zis de acea bucată de carne, de relaţia noastă, dar ştiu că am plecat fără să mai mănânc şi am alergat prin părculeţul din curtea şcolii, aproape o oră întreagă.
Nu mai voiam să ştiu de nimic, fiindcă sentimentele care mă încercau, deveneau tot mai întortocheate şi alergând rămăsesem doar eu şi acea durere pornită dintr-o parte, ca o tăietură de paloş. Gâfâiam de oboseală şi de neputinţă. Cu tot frigul de-afară, eu transpiram. Amorţeala simţită la intrarea-n cantină nu dispăruse deloc. Cumva, picioarele alergau în legea lor, parcă altcineva respira în locul meu, iar eu eram doar un abur care vede un corp, care ştie de undeva că-i aprţine, dar pe care nu-l mai poate controla şi nici nu-l mai vrea. Mă detaşasem de tot cu o ireală nepăsare şi parcă aş fi vrut în acele momente să mor şi eu, cum voia şi Otilia....
Chiar...oare ea de ce îşi dorea să nu mai trăiască? Toţi oamenii au problemele lor. Chiar şi fetele cele mai frumoase....
Până azi fusesem invizibil. Nu mă voia nimeni în preajmă şi iată-mă dintr-o dată devenit subiect de disăpută între două tipe superbe.
Otiliei părea să nu-i pese prea mult de înălţimea mea şi acest lucru mă intriga. Chiar şi Creaţa începuse să descrie bărbatul perfect ca fiind înalt...Otilia nu. Ea voia un altfel de om în viaţa ei, unul ca mine, sau poate, doar mă prostise cu vorbe pe care voiam eu să le aud....
Oare de ce n-a lăsat Dumnezeu pe pământ oameni egali?
Şi dacă am fi fost cu toţii la fel, ce ne-ar mai fi plăcut la cel de alături şi ce ne-ar mai fi displăcut?
Era greu să ai 16 ani departe de casă.
Luminile cantinei se stânseră şi parcul se lăsă cuprins brusc de beznă. Doar la poartă mai pâlpâia un bec luminând gălbui o cărare până la mine.
M-am oprit din alergat de frică să nu mă împiedic prin gropi, dar continuam să merg, aşa cum mă învăţase în şcoala primară profesoara de sport.
- Unde crezi că fugi de mine, aud un glas care mă face să tresar? Vino aici!
Mă întorc către locul de unde vocea venea şi o văd pe Creaţa zâmbind copilăreşte.
- Ştii ce vreau? Să mă pupi...chiar aici, fără teamă ca ar putea să ne vadă vreo unul.
M-am conformat sărutându-i din fugă obrazul, apoi când am dorit să fac un pas înapoi, mă opri, întorcând capul în cealaltă parte.
- Pe amândoi vreau să-i săruţi...poate fac gropiţe ca tine.
Mă prinse de mână şi mă rugă să facem câţiva paşi împreună, de parcă nimic nu se-ntâmplase între noi.
- Vezi că sunt şi certurile bune la ceva?
- La ce, o întreb?
- Aduc după ele clipele dulci de împăcare....
Urâtule, să nu mă mai superi ca azi, niciodată. M-a durut şi am plâns ca o proastă în cantină, cu farfuriile-n mâini.
Tu eşti al meu şi n-am de gând să te împart cu nimeni.
Pricepi ce tot îndrug eu pe aici?
Dacă ar fi trebuit să-i dau un răspuns sincer, atunci ar fi trebuit să-i spun că nu ştiu ce vrea de la mine. Nu mă voia ca iubit şi nici alteia nu s-ar fi îndurat să mă lase.
- Noi suntem prieteni Creaţo şi nu înţeleg de ce n-am voie să fiu prieten şi cu Otilia.
- Mă, tu chiar nu pricepi? E ca şi cum ai viziona un film şi dintr-o dată să-ţi vină să-i iei locul personajului principal. Mă enervează. Sunt atâţia băieţi pe aici. Are de unde să aleagă şi ea te-a găsit tocmai pe tine.
Nu mă simţeam vinovat cu nimic şi calmul meu aparent o dispera. Poate că era momentul să o întreb de Miron dar nu aveam atâta curaj aşa că o lăsam pe ea să se agite.
Îi simţeam egoismul care o caracteriza în acele momente şi mă durea.
- Nu pot fi altruistă când trebuie să impart tot ce mi-e drag…aşa sunt eu…te vreau doar pentru mine…eu te-am găsit prima….
- Ca şi cum aş fi un lucru banal aruncat pe stradă, nu?
Tu m-ai găsit prima, îmi spuneam în gând, dar nu ştii cum să mă păstrezi fiindcă deja te-ai săturat de mine şi ţi-e inima înrobită de altul.
- La voi se aude ceva în difuzorul din camera? am întrebat-o aparent fără nicio legătură cu discuţia noastră.
- Normal. Am primit şi dedicaţii de la tizul tău. Îl cunoşti? Ştii că Miron e prenumele lui?
Ce aiurea.
- Nu-l cunosc, i-am răspuns, dar l-am văzut dansând cu tine.
- E frumos, nu-i aşa…? Şi ce ochi are şi ce ţoale….
- Începi să visezi cu ochii deschişi Creaţo. Fugi la culcare.
Nu m-a contrazis şi-a plecat tăcută în camera ei.
Afară începuse să plouă.
- Se strică vremea, îmi spuneam speriat în timp ce picuri reci de ploaie îmi curgeau pe obraz ca un şir de lacrimi de ghiaţă. Vin alte vremuri şi eu nu sunt pregătit, dar Dumnezeu e deasupra.
Am grăbit pasul şi am intrat şi eu în internat.
În camera noastră se vorbea despre sărbătorile de iarnă. Mirosul fumului de ţigară îmi amintea de oameni dragi pe care aproape că îi uitasem pe nedrept aşa că fără să mă gândesc prea mult am început să le scriu o scrisoare.

[…]

In primul rand am citit eu si nu Liviu, in al doilea rand stii ca si cand i-am citit poezille lui Raul a iesit o catastrofa, si tot in primul rand eu chiar cred cin valoarea ta literara indiferent de ce vor spune mai marii acestui gen. Asa ca voi insista atat timp cat vei accepta prietenia mea sa citesti la junimea

Doamna Mara, anul trecut au fost prezentaţi Liviu, Mircea Boboc şi Sorin Costea la rubrica "Să facem cunoştinţă cu", la cenaclul nostru. Şi proza scurtă "Pendulul", a lui Liviu, a citit-o dl Liviu Apetroaie. La momentul ăsta se referă Liviu. Şi eu sunt de acord că Liviu ar trebui să citească la Junimea nouă vreo 2 din aceste proze scurte. De criticat toţi sunt criticaţi acolo. Mulţi din cei care critică sunt vulpoi care nu pot ajunge la struguri

Semn de batranete Raul, ai dreptate, a citit Liviu Pendulul, critica a ceea ce daruim din sufletul nostru mi se pare, nu stiu cum sa spun, un non sens, cum sa critici ceva ce ti se ofera cu iubire?, dar... in lumea literara e la moda sa ai parte de o critica fie ea si negativa, asa te simti important, altfel... va imbratisez pe amandoi cu drag.

Asta-i asa ca sa ma necajesti, nu? sa te mai prind ca spui ca nu mergi la Junimea...

Plăcut la citit, omule. Foarte tari detaliile acelea picante. Îţi place să evoci întâmplări aşa cum au fost sau mă rog, cu inovaţii..tu ştii..cert este că îţi iese bine. Nu mai spun nimic de Junimea Nouă...ştiu că nu ţi-ar plăcea să fii luat la disecat de "băieţii veseli", care, când tu trăiai chestiile astea, se jucau cu lopăţelele în nisip ..dar ai să te mai gândeşti tu.

Raul iti multumesc ca pierzi timp citindu-ma si crede-ma ca nu vad de ce as merge la junimisti.
Nu scriu in stilul lor, de fapt mai mult povestesc si asta nu prea are valoare literara si cred ca am cam sarit de varsta "tinerelor talente" )\
Cred ca locul meu e pe un blog oarecare cu multi prieteni pe langa mine.
Nu scriu nimic nou, nimic extraordinar de interesant... e un fel de lectura de taraba.
Tu ce mai faci?

Ce să fac, aştept şi eu concediul şi tabăra de la Campulung. Şi mai aştept lansarea cărţii mele, în octombrie..depinde de gologani acum..să dau de vreun sponsor ceva.

Si chiar esti un Fred Astair modern.

Liviu....din cite imi aduc aminte..foarte vag...danseaza foarte bine...dar trebuie sa imi improspatez memoria ,dau un refresh sa vad si eu daca are ritmul lui Fred Astair.

curaj Liviu....eu stiu doar ca trebuie sa fiti invingatori .asa ati fost dintotdeauna...

Anca multumesc pt incurajari...dar daca e doar literatura?

Ceea ce face frumuseţea unui deşert este că ascunde o fântână undeva.. (Antoine de Saint-Exupery)

Beatles - Let It Be de rooroo

Uneori minunile transforma in " doar literatura" ceea ce ne dorim sa ramana "doar literatura", asa cum spune Ancuta, curaj sa-ti doresti si sa reusesti sa scrii si despre minuni.

Salut! Ce faci omule, care mai e mişcarea?

o zi bună, Liviu! am vrea să mai lași câte un semn pe aici.cu prietenie și drag, sănătate ție și celor dragi!

Ma rog bunului Dumnezeu sa am vesti bune de la tine
Te asteptam cu drag

LA MULTI ANI.multa fericire si sanatate alaturi de toti cei dragi tie.

Mulţi ani! Sănătate şi toate bune! Să ne revedem cu bine.

Va multumesc tuturor pentru frumoasele urari si abia astept sa ne revedem la lansarea lui Raul.