12 octombrie 2013, Lansare de carte- Celei ce nu mai este, de Marian Malciu

Horia Zilieru, Marian Malciu, Simona Ionescu, Emilian Marcu, Părintele Pavel, Rodica Rodean






Lansare de carte- Marian Malciu, Celei ce nu mai este, Ruginoasa, 12 oct 2013


Au luat cuvântul

Simona Ionescu



Maria Pavel






Petronela Angheluţă a prezentat un videoclip



Emilian Marcu






Horia Zilieru





Părintele Pavel




Marian Malciu





Petronela Angheluţă




Interventii din public 



Nicu Stancu

Au recitat din volumul “Celei ce nu mai este”
Emilia Rotariu şi Ionuţ Ilăşoaia







Aplauze

Celei ce nu mai este

 Nici nu ştiu cum aş putea numi rândurile care urmează, pentru că ele nu se încadrează în nici un fel de tipare, pur şi simplu încearcă să transmită impresii şi stări create de lecturarea unui volum sensibil, de un lirism marcat de sentimente cu rădăcini puternice în sufletul unui om care suferă o pierdere imensă: plecarea pe tărâmul îngerilor a celei mai dragi dintre cele dragi, soţia iubită. Nu e chiar facilă o astfel de incursiune într-o lume mărginită pe toate părţile de lacrimi: amintiri, nostalgii, melancolii, dor nesfârşit, regrete, toate distilate într-un suflet plin de sensibilitate şi redate magistral în versuri. Oare dacă le numesc “MĂRGĂRITARE LIRICE” greşesc? Eu am convingerea că nu, pentru că ele sunt mărgăritare care vindecă sau, mai bine zis, alină durerea, si nu orice fel de durere, ci aceea interioară, aceea a cărei greutate o putem duce toată viaţa şi căreia nu-i găsim nicidecum leacul…
De aceea, cer permisiunea semnatarului acestui volum şi dumneavoastră, cititorilor, ca rândurile ce vor urma să se abată de la tiparele clasice ale acestui gen de scriere, pentru că voi aşterne pe hârtie doar ceea ce am simţit lecturând un curcubeu liric ale cărui culori se regăsesc din plin în aura ce străjuieşte imaginea autorului lor.
Marian Malciu nu este numai un scriitor prolific, în fiinţa lui şi-a găsit loc de cinste un OM de o modestie proverbială, având talentul să te cucerească prin ceea ce transmite prin creaţiile lucrate atent şi prin felul său de a fi: întotdeauna o prezenţă plăcută, plină de haz, chiar dacă uneori hazul se face de necaz, un prieten desăvârşit şi un umăr pe care poţi să-ţi aşezi, la nevoie, întreg bagajul de bucurii sau necazuri, pentru că are darul de a le înţelege şi a te sfătui cum numai el ştie. Şi vă spun în cunoştinţă de cauză, pentru că am avut privilegiul să îl cunosc încă din anul 2009, când a răspuns fără reţineri “nebuniei” mele de a organiza o tabără de creaţie literară la Băile Felix unde s-a dovedit a fi foarte activ, însufleţind cu binecunoscutu-i spirit întreaga comunitate literară prezentă.
Debutează pe tărâmul cuvântului scris cu volumul de proză scurtă “Femeia, eterna iubire” (2008), urmat de trei romane - “Ispita” (2009), “Chemarea destinului” (2010) şi “Urme de dragoste” (2011); ne bucură în 2012 cu o carte minunată despre nordul Moldovei – “Dor de Bucovina” şi de curând, apropiindu-se de sufletul copiilor tipăreşte volumul de povestiri “Captiv pe tărâmul copilăriei” (2013), ca apoi să adune gânduri-rânduri versificate într-o carte dedicată “Celei ce nu mai este”, Leliei,  soţiei sale dragi, plecată în eternitate de ani buni, dar rămasă mereu vie în sufletul autorului. Amintind despre activitatea scriitoricească a lui Marian Malciu, să nu uităm, însă, nici de publicistică sau de critica literară, genuri pe care le abordează dezinvolt, cu originalitatea-i recunoscută, pivotate de acel “ceva” care nu te lasă să te dezlipeşti cu una, cu două de lectură: atractivitatea!
Dar să pătrundem în universul poeziei al cărei suflu parcă ar vrea s-o readucă printre noi pe cea care, din păcate, astăzi “nu mai este”… Cine, oare, nu a trecut măcar o dată în viaţă prin momentul despărţirii definitive de cineva drag, fie părinte, soţ sau soţie, persoane apropiate? Durerea naşte o altfel de durere pe care o simţim felurit, fiecare după aluatul din care este plămădit. Dar din fire de durere şi suferinţă se ţes cele mai profunde pânze de vers, nu-i aşa?
Din chiar motto-ul de care s-a folosit Marian Malciu pe frontalul volumului, putem intui cu uşurinţă ceea ce urmează a ni se înfăţişa: gânduri-rânduri în care s-au îmbrăţişat rimat amintiri, suferinţe, tristeţi, dorinţe, melancolii, sentimente care domină şi pe care, după cum spune şi Heine, autorul urmează să le “împodobească frumos”, cu trăirile emanate de vulcanul ce-şi aruncă lava-n scânteieri de cuvinte, curgând melodios spre sufletul cititorului.
Cu răbufniri poetice de factură bacoviană în fundal, poezia care dă şi titlul volumului de faţă derulează imaginea “Celei ce nu mai este” în filmul trecerii ei prin viaţa autorului, lăsându-şi vizibil amprenta în existenţa acestuia: “Privesc cum picuri năvălesc/ din înălţimea plumburie/ pe ramuri care se-oglindesc/ în geam, născând melancolie.../ Atunci îmi amintesc de tine/ şi numele-ţi şoptesc cu dor…] Când te-ai născut erai curată,/ tu, floare-n câmpul plin de flori,/ şi te-ai păstrat imaculată/ printre atâtea vii culori…(...] Când dimineţi zvâcneau din mare/ erai prezentă prin verdeaţă,/ desculţă-n rouă, pe răcoare / superbu-ţi trup purtând semeaţă…(...] Zâmbind, tu luminai o cale/ şi ape unda-şi oglindeau/ în ochi de-agate şi opale/ ce toate fetele-şi doreau. ”Sarabanda amintirilor este însă întreruptă de conştientizarea dureroasei realităţi şi un amestec de visare şi dorinţă se perindă pe “ecranul” flancat de regrete; dar finalul rămâne încadrat în acelaşi registru… ”Şi nu pot să-mi opresc suspine/ şi nici nu pot să nu gândesc/ că bine-ar fi să fii cu mine/ să pot din nou să te iubesc.”
Dar câte frământări şi gânduri nu străjuiesc neclintite cugetul poetului pe parcursul succesiunii de creaţii lirice care te captivează şi în acelaşi timp te transpun în lumea celui rămas, atunci când conştientizează lipsa celei dragi şi “strigă” cu disperare: “Te-am pierdut”: “Am pierdut strălucirea soarelui!/ Iar liniştea ce-mplinise cu greu,/ în inima-mi plânsă şi tristă,/ un vis de o viaţă de om/ a-nceput să-şi destrame năframa.../ Şi totul se stinge de-acum,/ precum stinse din viaţă/ sunt frunzele toamna...”. Folosind repetiţia cu măiestrie, Marian Malciu subliniază rolul pe care Ea, Lelia, l-a avut în viaţa trăită frumos alături de cel pe care l-a înconjurat cu dragoste, pe care l-a respectat şi l-a iubit şi, mai presus de toate, i-a dăruit doi copii minunaţi. Sigur, această pierdere generează stări de nelinişte, confuzie, dezechilibre create de un gol imens: “Nu-mi regăsesc echilibrul/ şi bâjbâi în mersu-mi nesigur/ pe-nguste poteci, lipsite de soare,/ ori umed drumeag pe care merg singur...”, încercând zadarnic să se refugieze tot într-o formă de suferinţă mascată - în oarecare măsură, uitarea!
Fireşte, nu este simplu de trecut peste astfel de trăiri; aşa cum spune poetul: “Când tu nu eşti/ văpaia soarelui/ păleşte,/ searbăda-mi trăire/ pare ca n-are sens/ ori calea nu-şi găseşte…[...] Când tu nu eşti/ se trec şi florile,/ le bate/ frunza vântul pe alei” (“Când tu nu eşti”) şi gândurile se-mpleticesc pe cărările sufletului în ghirlande de dorinţe care îşi aşteaptă, parcă, împlinirea: “Aş vrea să te-nsoţesc/  în noapte/ şi visul tău să fie lung,/ doar eu să îţi vorbesc/ în şoapte/ şi-n somnul tău/ adânc/ doar eu/ să mai pătrund! (“Aş vrea”). Dar visul se destramă în franjurii unei realităţi sculptate în sarea lacrimii ascunse: “Unde eşti,/ ce dor de ducă/ te-ameţeşte şi te-mbie?/ Eşti doar un vis/ sau o nălucă/ ce îmi provoacă insomnie? (“Unde eşti?”) şi căutarea nu conteneşte: “Te caut/ urmând a ta chemare/ ce am primit în vis/ trecându-mi paşii/ prin roua dimineţii/ ce buze-ţi frăgezea/ în aşteptarea/ sărutului / sublim...” (“Te caut”).
Şi chiar dacă realitatea este dură, autorul, conştientizând că drumul pe care a plecat draga lui este fără întoarcere, continuă să ţeasă vise, dă de frâu liber închipuirii, după cum spun atât de frumos versurile următoare: “De-ai fi o mică orhidee/ ori trandafir/ cu lacrima de rouă/ în palma-mi strânsă/ te-aş prinde blând/ ca firava-ţi tulpină/ durere să nu simtă/ când eu te smulg/ să nu rămână plânsă...” (“De-ai fi…”), încăpăţânându-se să spere că într-o zi… ”Eu trupul ţi-l dezmierd în taină/ Necunoscut, fermecător,/ Descoperindu-l pur sub haină/ Cum freamătă cuprins de dor.// Te simt şi te cunosc, cu gândul/ Te recunosc cu ochii-nchişi/ Să pot, la Domnul vin, rugându-l,/ Să te admir cu ei deschişi!” (“Să pot…”); dorul doare, apasă, striveşte gândul şi închipuirile curg… „Când am simţit/ sărutarea-ţi/ pe păru-mi cărunt/ m-am întors / să te îmbrăţişez/ dar nu te-am văzut.../ am întins mâna/ sub crengile plecate/ s-adun în pumn/ atâţia picuri reci/ cât să-mi fac oglindă/ şi-n ea să te sărut...”; însă, concluzia este dură: nu a fost altceva decât o „Himeră”...
Zadarnic încearcă poetul să-şi găsească liniştea, zadarnic înalţă „Rugăciune” spre tot şi toate: „Tu, vis al nopţilor de vară/ ce-mi legeni somnul agitat,/ tu, astru drag al nopţilor senine/ ce veşnic fost-ai nemişcat/ şi tu, albastră mare/ cu valul înspumat/ cătaţi-mi fericirea,/ vă rog neîncetat!”, fericirea pierdută nu o va regăsi… şi-atunci, chiar dacă tardiv, încearcă să-şi ceară “Iertare”: “Aş dori să-ţi cer iertare,/ Chiar de nu eşti lângă mine,/ Să rostesc cu voce tare,/ Chit că îmi va fi ruşine // Tot păcatul vieţii mele/ Şi greşelile ascunse./ Sunt mai multe decât stele/ Şi sunt greu a fi pătrunse…”
Fără a i se atenua suferinţa, în trăirea poetului intervine încet, încet, obişnuinţa vieţii în ”Singurătate”:“Cu ea mereu mă însoţesc,/ Că ies ori nu din casă,/ Nu reuşesc s-o părăsesc/ Şi nici ea nu mă lasă...// De-atâtea ori cu ea mă cert,/ O dau pe uşă afară,/ Golesc o cupă cu vin fiert/ Dar fără ea, e-amară...” realizând cu tristeţe că “Şi viorile dor”: “Când viorile dor/ e semn/ de tăcută / tristeţe,/ de lacrimi,/ suspine,/ de gând / în trecut/ călător…// Lasă arcuşul/ să lunece liber/ pe coarda/ gingaşă,/ ascunsă,/ vibrantă,/ cu sunete-nalte/ pline de dor!// Atunci vei culege/ ploaie/ de zâmbet,/ de ochi/ luminoşi,/şi vorbe/ în sunet-cuvânt,/ de pace/ şi-adâncă/ iubire în cânt...”
Cu gândul mereu ancorat de imaginea “celei ce nu mai este”, autorul se retrage într-un tărâm al curcubeielor sufletului, purtând acelaşi dialog neîntrerupt cu iubita dispărută: „Când picuri/ de ploaie/ îţi bat/ la ferestre/ şi pleacă răzleţi/ mai departe/ e semn să treci/ pragul desculţă/ cu păr despletit/ peste umeri/ privirea-ţi/ s-arunci/ către boltă/ să prinzi/ curcubeu/ şi să numeri... //Să numeri culori/ să numeri nuanţe/ şi să te bucuri/ ştiind/ că undeva în neant/ departe de nori/ sunt irisuri/ îndreptate
spre tine/ licărind/ cu stelele-n/ noapte/ licărind/ după ploaie/ licărind/ ca doi sori/
... pentru tine!” („Pentru tine...”), ca apoi să se piardă în urme de „Paşi pe nisip”: „Paşi pe nisip/ plecaţi/ ca şi gândul/ în nemărginirea/ milenarelor fire/ smulse/ în veacuri/ din milenarul granit.// Opriţi fără ştire/ din rătăcirea/ prea lungă/ ori fără de şir/ a ideii-izvor/ din care şi ei/ ,rătăcind,/ au pornit…”
În speranţa redobândirii fericirii pierdute, a producerii unui miracol, poetul încearcă o soluţie de compromis: “Mireasa mea, uitarea”! “De multă, multă vreme, eu mă împac cu soarta/ Şi larg deschid, în taină, ogrăzii mele poarta/ Să-mi ducă dorul azi, cum valu-nghite marea/ Să-l macine mărunt mireasa mea, uitarea...”. Fără doar şi poate, vama plătită la trecerea peste graniţele dorului nu stă la îndemâna oricui: un conglomerat de sentimente, dorinţe, nostalgii, toate adunate din sipetele sufletului şi aşezate pe altarul gândului celui fără de seamăn, al dragostei pentru iubita răpită de îngeri…
Şi-atunci, ce mai este de făcut? Fără îndoială că soluţia salvatoare vine din credinţă, fiind, de fapt, Lumina pe care cu toţii o căutăm de multe ori bâjbâind printre resturi de suflete amorţite de dureri lumeşti: “Orbecăind, am rătăcit neştiutor/ pe cărările pline de neprevăzut,/ rănindu-mi picioarele prin rugi/ şi prin bolovănişuri,/ plângând în arşiţă/ ori pe colţuri de stânci pustiite.[…] Ajuns undeva,/ fără să ştiu unde sunt,/ cu trup vlăguit,/ cu suflet adânc sfârtecat,/ mi-am ridicat privirea spre ceruri.[…]Am privit îndelung,/ de jur împrejur,/ să înţeleg/ şi m-am văzut singur./ - Unde mă aflu, Doamne?/ Care izvor îmi va răcori/ fruntea-mi înfierbântată de gânduri?/ Ce fulger ori limbă de foc/ mă va lumina/ să pot înţelege/ ce se-ntâmplă cu mine?[…]Trecând într-o linişte-adâncă,/ simţeam cum în mine/ se naşte o stare nouă,/ necunoscută pân-acum: / Uimirea / Credinţa?/ Cineva îmi vorbea,/ dar nu ştiam cine./ Eram chemat,/ dar nu-nţelegeam chemarea./ Se lumina ceva în mine,/ nedesluşit în ce loc…(…]Iar eu am alergat desculţ/ să-mbrăţişez izvorul/ ce mă-ntâmpina cu mirosul pur/ al florii de colţ.” (“Floare de colţ”)
Dacă până într-un punct poezia lui Marian Malciu se răsfiră în petale de vers rimat sau alb, folosindu-se de un buchet metaforic amplu, rotund, bine structurat, în ultima parte a volumului este abordat un alt gen de poezie, păstrând mijloacele stilistice la amplitudinea specifică: rondelul. Tematica rămâne în acelaşi registru, al poeziei de dragoste dedicate femeii iubite, refugiată mult prea devreme în lacrima eternităţii... dorul imens care a pus stăpânire pe sufletul autorului răbufneşte ca un vulcan în cuvinte meşteşugite cum numai el ştie: „De-ţi este dor, trezeşte-mă la noapte/ Şi intră-n pat, uşor, ca fulg de nea!/ Fă-mă să gust din cele mere coapte/ Pe care le-am muşcat, iubita mea!” (“De-ţi este dor”), parcurgând în versificaţia specifică rondelului amintiri, anotimpurile toate, înflorind odată cu ghioceii, narcisele, zorelele şi mai apoi, odihnindu-şi gândurile pline de Ea în “bobul de mir” din privirea-i scăldată de “roua dimineţii”.
Şi cu o undă care poartă amprenta acceptării stării de fapt, finalul florilegiului liric inserat în paginile acestei cărţi îmbracă haina speranţei revederii “celei ce nu mai este” în spaţiul în care liniştea, frumuseţea, dragostea îi va uni din nou: “Când voi veni, atunci când va să fie,/ Să mă aştepţi la margine de râu!/ Eu voi fi mort... acolo, tu eşti vie,/ Cu flori în păr şi-n fota prinsă-n brâu…// Eu nu voi şti, dar tu-mi alegi în glie/ Loc de popas şi mă vei ţine-n frâu./ Când voi veni, atunci când va să fie,/ Să mă aştepţi la margine de râu!// Când voi veni, tu să-mi întinzi, zglobie,/ Buchet de flori cules din lan de grâu,/ Să trec din mal în mal peste pârâu,/ Cu suflet doar, în mare bucurie…// Când voi veni, atunci când va să fie!” (“Când voi veni…”)
Iar mie, simplu cititor şi iubitor de frumos, în toate formele lui, nu-mi rămâne decât să vă invit cu toată inima la lectură, nu veţi regreta, vă promit! Ca şi în toate scrierile sale, Marian Malciu aşează fărâme de suflet şi în vers, măiestrind cu dibăcie cuvântul şi transmiţându-l într-un mod absolut minunat spre sufletele celor care ştiu să “guste” din profunzimea şi frumuseţea lui.
Poftiţi, vă rog, vă aşteaptă aici mărgăritare lirice – mărgăritare care vindecă!

Uneori, destinul (acest amalgam de fericiri, tristeţi, plecări şi veniri) ne încearcă sub diverse forme, ne oferă totul, dar ne şi răpeşte, fără milă, pe cei dragi, trecând apoi triumfător pe lângă noi, spulberând armonia vieţii pe care deseori o credem eternă. Cel rămas singur, lipsit de tot ce a însemnat fiinţa-pereche în viaţa lui, cu toate adevărurile şi credinţele sfărâmate, constată că universul îşi opreşte mersul şi că nimic nu va mai fi ca înainte. El rămâne să-şi ducă singurătatea ca pe o povară, îşi cheamă iubita din lumea de dincolo, cea fără de întoarcere, plânge iubirea pierdută şi speră să fie posibil ca ea să se mai întoarcă o dată, chiar dacă ar trebui să plece din nou. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, inevitabil, cel rămas singur se simte parcă tot mai legat şi atras de femeia iubită, care, deşi fără fiinţă, îi este în preajmă, ca o apropiere, dar şi ca o depărtare. Astfel, pentru că a pierdut-o şi pentru că doreşte să o regăsească, pentru că iubirea persistă, nealterată de trecerea timpului, MARIAN MALCIU, autorul volumului de faţă, aduce un omagiu duios şi gingaş, sensibil şi delicat CELEI CE NU MAI ESTE... Poeziile reprezintă un mesaj pios şi special, dedicat soţieipentru eternitate, dovadă de netăgăduită iubire, de respect şi preţuire.  
Pierderea unicei iubiri şi disperarea eternei despărţiri generează o tristeţe sfâşietoare a discursului liric, iar ”uitarea-mireasă” nu-şi va face efectul, pentru că doamna inimii sale îl va însoţi mereu, cu dragoste şi zâmbet protector.  
Moto-ul cărţii, aparţinând lui Heinrich Heine, sugerează încercarea de a îngropa iubirea, dar şi de a o conserva în neuitare, în veşnicie, lăsând-o posterităţii. Figurile de stil utilizate (mai ales metaforele) sunt pline de miez literar, transmiţând profunda trăire a eului liric. Dorinţa (din păcate irealizabilă) de întoarcere la iubirea de altădată, este deplină şi copleşitoare, fiind evidenţiată atât ideatic, cât şi morfologic (prin unele verbe bine plasate). Intimitatea iubirii pierdute, dar dorite continuu, apare uneori mai direct, alteori mai discret, creând o magie poetică, un tot poetic unitar. Repetiţiile completează universul liric, accentuând, dar şi amplificând dorul, punctând, în mod cu totul potrivit, mesajul poetic transmis. Chemarea şi căutarea iubitei sunt pregnante, pline de promisiuni de iubire şi de afecţiune. Cu o substanţă lirică ce surprinde în mod plăcut,  printr-un aparent paradox, sentimentul singurătăţii apăsătoare este prezent în toate compoziţiile, sub forme diferite (raportul realitate – himeră, perceperea iubitei cu ochii închişi / deschişi). Dorinţa şi setea de iubire sunt atât de mari, încât poate fi acceptată şi simpla prezenţă în vis a iubitei.  
Cu smerenie şi cu o undă de regret, este invocată iertarea prin utilizarea imperativului repetat, ce induce sinceritatea sentimentului, dar şi părerea de rău pentru vina de a fi greşit faţă de iubita care, poate, deja l-a iertat.  
Singurătatea (percepută acut, în mod direct, sau surprinsă printre rânduri) alcătuieşte o simbioză cu poetul, nepărăsindu-l, protectoare într-un fel şi devenită aproape o certitudine, o prietenă.  
”Un jalnic dor” îl încearcă pe poet şi atunci când, după retrospectiva unei vieţi în doi pline de fericire, iubire şi credinţă, constată că dorinţa de a-şi revedea iubita în vis este zadarnică, iar solitudinea rămâne definitivă. Dar, pe de altă parte, iubita rămâne ca un astru veghetor din alte lumi, fiind alături de cel rămas singur ”în orice timp”, mulţumită de calea pe care el a urcat-o în ”mersul vieţii”, cu smerenie, pioşenie şi evlavie.  
”Te- am iubit” este o mărturisire caldă, emoţionantă a motivelor pentru care soţia a fost iubită, motive amintite delicat, dar şi cu patos, creând, parcă, un portret al iubirii, dar şi al iubitei adorate.  
Ultima parte, RONDELUL, cuprinde câteva poezii-bijuterie, şăgalnice unele (”De-ţi este dor”), nostalgice altele (”Îţi aminteşti?”, ”Amintiri”, ”Timp”). Iubirea este prezentă şi aici, presărată cu trandafiri roşii, catifelaţi şi cu săruturi ”spălate de lacrima iubirii”, iar anotimpurile sau florile primesc mângâierea lirismului, cristalizate în versuri perfecte, armonioase, ce încântă plăcut cititorul.  
Unitatea volumului este asigurată şi de repartizarea riguroasă a poeziilor sub aspectul conţinutului lor, culminând cu cea din final (”Când voi veni”), ce emană resemnare, împăcare cu viaţa şi chiar cu destinul implacabil.  
Regăsind, într-un fel, ceea ce a pierdut, regăsindu-se, poate, pe sine însuşi, MARIAN MALCIU oferă un volum de versuri emoţionante, cuceritoare, filigranate, izvorâte dintr-o mare iubire.  

PE-ACEEAŞI STRUNĂ DE VIOARĂ
   - Celei ce nu mai este -
MARIAN MALCIU, Celei ce nu mai este, Editura PIM, Iaşi, 2013

Cântecul elegiac a fost din totdeauna – forma lirică sub care poetul dă glas durerii atroce sau mai curând, potolite, mocnite,  iscată de pierderea cuiva drag ori de o altă întâmplare nefericită care ne-a schimbat viaţa la un moment dat. Nu puţini au fost autorii care au abordat această specie – elegia – sub forma clasică pentru a ilustra o stare de pierdere irecuperabilă, cu tot ce decurge din ea: tristeţe, amintire, lacrimi, gânduri-puzderie, dureri, melancolii.
Dând glas iubirii pierdute, poetul (şi nu numai el) simte o oarecare alinare sufletească, îşi ogoieşte dorul în cuvinte şi imagini rămase pe hârtie sau doar atunci când îl ajunge acea specifică stare de jind, numită îndeobşte, inspiraţie.
O stare normală până la un anumit punct. Cine nu a pierdut pe cineva drag în viaţă? Şi cine nu a simţit în oase, în carne, în inimă, pe limbă, gustul de cenuşă al pierderii irevocabile? Nu există om să nu fi cunoscut, măcar o dată în viaţă, astfel de sentimente. Durerea e aceeaşi, numai oamenii suferă fiecare într-alt fel.
Expresia acestei dureri, care poate fi nemărginită, profundă, aproape permanentă – în formă lirică – este singurul câştig dobândit dintr-o asemenea pierdere. Autorul acestei cărţi a experimentat-o pe propria simţire şi a dorit să o imortalizeze-n cuvânt, alcătuind, în timp, o suită de versuri dedicate „Celei ce nu mai este”. Un gest de pietate  necesar, aproape terapeutic, vrednic de toată lauda.
Când două suflete se întâlnesc şi pornesc alături în viaţă, vreme de câteva decenii, nu pot concepe să se despartă. Mai mult, plecarea unuia lasă urme adânci, scrijelate în carnea celui rămas, căruia nu-i mai rămâne de făcut decât să-i perpetueze amintirea, din respect, din dragoste, în chip de mulţumire că i-a stat alături.
Când viaţa cuplului se prelungeşte în florile neasemuite numite copii, cei rămaşi îşi împart durerea, după intensitatea fiecăruia. Oricum, e mai uşor s-o împarţi cu cineva, decât s-o mocneşti în tine.
Pe aceeaşi strună de vioară, sunetele se aud diferit. Sunt atâtea sunete, câte manifestări ale suferinţei. Trupul delicat al viorii vibrează. Arcuşul suntem eu şi tu şi tu…Cine face melodia mai lină.
Marian Malciu s-a molipsit de cântec. S-a molipsit de melodie. De cuvântul plămădit în vers diafan. Limbajul lui a devenit şi el inefabil, precum cel al îngerilor, pentru că, se ştie, Poezia este limbajul îngerilor.
Aflat în ipostaza de poet, Marian Malciu nu se dezice nici de această dată, aducând după el, parfumul poeziei de altădată, cu tentă evocatoare a unei fiinţe de curând dispărute. Din planul fizic, pentru că ea a rămas permanent în inima şi gândurile autorului care, de fiecare dată, încearcă să-i reînvie memoria. Ca un bun creştin, el este conştient că nu a pierdut-o de tot.
Cu o dedicaţie care înlătură orice urmă de echivoc şi cu un motto din Heinrich Heine, cartea de poeme scrisă de Marian Malciu – un  temerar care-şi încearcă forţele pe tărâmul miraculos al liricii – se pliază pe structura sufletească a fiecăruia dintre noi, venind pe căile freatice ale empatiei şi comuniunii de gând, de cuvânt, de simţire. Şi oricât n-am dori să recunoaştem, anumite filoane structurale privind necesitatea suferinţei participative şi substitutive, ies la iveală intempestiv, de parcă autorul ar fi smuls din condei, propriile noastre cuvinte.
Desigur, atmosfera este cât se poate de bacoviană, cu elementele specifice: atmosferă plumburie, picurii de ploaie care, prelingându-se pe geamuri dau naştere melancoliei, ramuri triste-n tânguire,  amintirile care dau năvală pe acest fond înnegurat, gândurile sfărâmă zăvoarele minţii, cearceafurile reci care au uitat parcă forma fiinţei iubite, şi în acest décor destul de sumbru, singura lumină e chipul femeii, aşa cum a cunoscut-o: “Când te-ai născut erai curată, / tu, floare-n câmpul plin de flori, / şi te-ai păstrat imaculată / printre atâtea vii culori…” (Celei ce nu mai este).
Desigur, emoţia revederii ca prin vis, alături de fiinţa iubită este foarte mare şi reînvie clipele de bucurie pe care le-au trăit împreună: “Şi nu pot să-mi opresc suspine,  / iar mâna-mi tremură ciudat / când gându-mi zboară către tine / la viaţa-n doi, cât ne-a fost dat” (Celei ce nu mai este).
Emblematic, însingurarea poetului creşte, pe măsură ce amintirile se înteţesc iar el nu-şi doreşte decât eminecianul codru des, în mijlocul căruia şi-ar putea regăsi pacea interioară. În tihna neîntinată a pădurii, să-şi ducă amintirile şi gândurile, pe un pat  aşternut din frunze, unde iubita să vină să-şi aşeze fruntea alături: ”Iar mie mi-aş dori pădurea, / cu tihna ei neîntinată, / cum nu găsesc nicicând aiurea / o altă lume minunată…”
Trezirea din acest vis cu ochii deschişi are darul să-i sporească senzaţia de singurătate, iar realitatea crudă să-şi facă apariţia, în poezia următoare, intitulată: “Te-am pierdut…”
A pierde persoana iubită este echivalentă, în credinţa poetului, cu pierderea strălucirii soarelui, “A soarelui ce-mi lumina potecile / Întortocheate ale vieţii / A soarelui ce-mi lumina mintea / Şi inima şi mă făcea să cresc, / Să respir cu linişte încrederea / Celei ce mi-a fost dat s-o iubesc…” (Te-am pierdut…)
Este vorba, spune poetul mai departe, de năruirea unui vis de o viaţă de om care “A început să-şi destrame năframa” (Te-am pierdut…)
De aceea, totul pare să se stingă în jur, “Precum stinse din viaţă / Sunt frunzele, toamna…” Poetul se regăseşte singur, purtându-şi paşii stingheri, pe alei pustii, pe poteci lipsite de soare ca şi sufletul său.
Următoarele poezii, în acelaşi ton, descriu viaţa fără fiinţa iubită: nimic nu pare a mai avea sens, totu-i searbăd, văpaia soarelui păleşte, “Iar chipul tău se pierde / În albul fulgilor de nea…” (Când tu nu eşti).
Citind elegiile lui Marian Malciu – gândul te poartă la ciclul de poeme al lui Vasile Alecsandri “Lăcrimioare” şi, în chip deosebit la poezia “Steluţa”: “Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie, / Stea dulce şi iubită a sufletului meu! / Şi care-odinioară luceai atât de vie / Pe când eram în lume tu singură şi eu! // O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină! / În veci printre steluţe te cată al meu dor, / Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină, / Pe plaiul nemuririi se naltă c-un lung zbor. //Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă / Din ora de urgie în care te-am pierdut! / Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă /  Ca trista vecinicie e fără de trecut!”
Asemănarea e justificată pentru că durerea este aceeaşi.
Viaţa în singurătate e ca o lungă călătorie în deşert, pe arşiţă şi pe frig, cu gura uscată şi ochii miciţi privind pustietatea dunelor de nisip. Dar iată că ploaia binefăcătoare îi spală faţa pelerinului şi, ca un miracol al firii, apare curcubeul-speranţă care-i dă acestuia  puterea să-şi poarte paşii înainte, în căutarea oazei făgăduite: “Atunci am văzut / curcubeu aruncat / - cărare pe bolta înaltă - / spre ţărmuri / şi i-am făcut rugăciune / să-mi ducă privirea / şi dorul / pe drumuri de stele / să-mi dea alinare de suflet // şi gânduri, o mie!” (Cu gândul la tine).
Căutări permanente, frământări, tumult sufletesc, doruri neîmplinite decât uneori, în vis, paşi stingheri, aşteptare şi iar căutare, ba chiar, orbecăire în bezna care s-a aşternut. Lumina iubirii s-a stins demult şi cărările s-au înmulţit. Unde e cărarea cea bună? Acest spectru întunecat, sumbru, gri, cenuşiu, îl însoţeşte pe poet, provocându-i gânduri amare.
Toate acestea provoacă întrebări grele, care rareori găsesc răspunsuri: “Unde eşti? / Ce dor de ducă / Te-ameţeşte şi te-mbie? Eşti doar vis? / Eşti o nălucă / Ce-mi provoacă însomnie? // Unde eşti? / Te simţi mai bine / Printre stele căzătoare? / Întreb aştrii despre tine, / Te tot dau în căutare…” (Unde eşti?)
Tematic, poemele decurg unul din celălalt, alcătuind un întreg existenţial, o stare fundamentală. Pe acest fir, se perindă întrebările, căutările, neaflările poetului, colindatul pe aceleaşi locuri unde odinioară perechea se plimba mână-n mână. Acum, se aud doar strigătele mute ale naturii, tristă şi ea de această pierdere. Natura, care intră în comuniune, într-o rezonanţă posibilă cu stările sufleteşti ale poetului. Poetul nu poate ocoli unele locuri comune, specifice elegiei: oglinda lacului, susur de izvor,  cu pletele-ţi curgând, sub razele de lună, pierdute-n iarba deasă, în susur vesel de izvor, şi-n foşnet tainic/ de pădure deasă; prin roua dimineţii; atât de fragedă, vas cu apa vieţii, în ochii-ţi mai adânci ca marea, cât cuprinde zarea,  taine adânc ascunse / pierdute-n mii de şoapte, “şi lasă-n urmă dorul / acelor dulci idile / ce zac ascunse-acum / în prăfuite file…”,  ş.a. Unele sintagme sunt de-a dreptul eminesciene. Chiar şi formulările oarecum arhaice aduc aminte de Eminescu: buze-namorate, etc.  Şi versurile: să-ţi prind desculţ / piciorul / şi să-l sărut / în iarbă” – sunt de sorginte nichitastănesciană: “Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului / nu-i aşa c-ai şchiopăta puţin / de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”
Poezia “Himeră” – este expresia dorului care caută în zadar, atingerea fiinţei iubite: “Când am simţit / sărutarea-ţi / pe părul cărunt/ m-am întors / să te îmbrăţişez / dar nu te-am văzut…/ am întins mâna / sub crengile plecate / s-adun în pumn / atâţia picuri reci / cât să-mi fac oglindă / şi-n ea să te sărut…” (Himeră).
O judecată de valoare asupra liricii elegiace a lui Marian Malciu, ar putea fi superfluă, dacă nu s-ar lua în consideraţie motivaţia principală a autorului, aflat într-o situaţie limită, conjuncturală, la un moment dat. Pentru ca autorul să se înalte deasupra acestor stări afective, el imploră iertarea (tardivă, ce-i drept!), pentru a-şi linişti conştiinţa şi a se înfăţişa drept la Marea Judecată. Fără a ierta, la rându-ne, pe cei care ne-au greşit, nu putem să fim iertaţi pe deplin. În smerenia lui, poetul imploră, înainte de a fi prea târziu, milostivirea divină, pornind de la iertările curente date de persoanele cărora le-a greşit. E un gest de pietate şi evlavie specific creştineşti, o datină ancestrală pe care, oamenii de la ţară o mai practică; tinerii vin la căpătâiul părinţilor şi al strămoşilor ca să se împace şi aceştia să plece din această lume liniştiţi că au fost iertaţi şi au iertat din toată inima. “Iartă-mă, să am iertarea / Celui ce ne-a dat iubirea! / Iartă-mă, că doar iertarea / Ne aduce mântuirea!” (Iertare).
Din nefericire, e un fapt constatat: abia când e prea târziu, oamenii conştientizează că nu sunt veşnici şi că au comis nenumărate greşeli, pe care numai Sângele Mielului le pot răscumpăra.
Cât despre retoricele “Unde eşti?” “De ce nu vii?” “Eşti doar vis?” ş.a., care dau şi titlurile unor poezii, provin, de bună seamă din disperarea căutării fără rezultat şi din dorinţa ca sufletele pereche să se reîntâlnească. Această “sfântă căutare” –este “Pierdută-n umbra / Umbrei  de pe geam”. De bună seamă că, într-o zi, se vor întâlni şi vor forma din nou, acel ROTUND care poartă culoarea şi gustul eternităţii.
Dar până atunci, paşii resemnaţi ai poetului îl poartă pe vechile străzi pe care mergeau împreună, chemând amintirile care i-au devenit hrana necesară. Din cealaltă realitate, femeia nu se arată, de aceea poetul înalţă o rugă Maicii Preacurate să i-o aducă, măcar în vis.
În luptă încleştată cu Singurătatea, acum, singura lui prietenă (de altminteri, toţi poeţii şi-o aleg parteneră şi muză statornică!) – martoră mută la toate evenimentele, dar şi parteneră de dialog nocturn şi diurn, poetul se lasă mângâiat, învăluit şi chiar învelit de această misterioasă făptură, într-o emoţie aproape tangibilă.
În această atmosferă tainică “Când viorile dor” – “semn de tăcută tristeţe” poetul “lasă arcuşul / să lunece liber, / pe coarda gingaşă”. Tot ce-i mai sfânt se adună în aceste acorduri de vioară, ca de pasăre măiastră.
Dar ce nu a făcut poetul pentru ca iubita lui de o viaţă să revină în cuibuşorul numit Acasă? A implorat curcubeul să-i împrumute culorile, şi a lăsat un semn pentru ca iubita să treacă din nou “pragul desculţă”. (Pentru tine).
În aceeaşi ordine de idei, poetul face o adevărată expunere de motive pentru care a iubit-o pe femeia vieţii lui (Te-am iubit).
Cu o anumită economie voită a mijloacelor de expresie, Marian Malciu transmite emoţii care aproape că vin de la sine, într-un firesc care nu mai are nevoie de comentarii. Versurile curg lin ca sângele-n artere şi vene, fără sincope, fără întortocheli de prisos. Un fluviu lin de blândă lumină care te învăluie, aşa cum apa înfăşoară-n apele ei peştii, strada – paşii nocturni şi aerul – oamenii.
Şi iată că poetul îşi alege, într-un departe-târziu, drept mireasă – uitarea “Să spele răni ce dragostea le lasă” – să-i deschidă noi cărări şi să-i lumineze calea spre noile iubiri. Vorba cântecului: “Căci şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti”.
Dar iată că în viaţa omului există un moment de cotitură care-l schimbă radical. E clipa când, încetează a mai privi în pământ şi-şi ridică ochii spre cer: “Ajuns undeva, / Fără să ştiu unde sunt, / Cu trup vlăguit, / Cu suflet adânc sfârtecat / Mi-am ridicat privirea spre ceruri” (Floare de colţ).
Este clipa când aripa Duhului te atinge. Şi această atingere este, dincolo de mângâiere, o străfulgerare de conştiinţă. Ca un fulger sau ca o limbă de foc, spune poetul. Ea lasă urme adânci în suflet, pe conştiinţă.
Clipa când te vezi singur într-o imensitate de oameni, singur doar tu cu Dumnezeu şi-ţi e de ajuns. Prefacerea care se petrece în om este cu totul nouă. Nici nu te mai recunoşti: “simţeam cum în mine / se naşte o stare nouă/ necunoscută până acum / (…) / Se lumina ceva în mine / nedesluşit în ce loc” (Floare de colţ). Nu e altceva decât Lumina harului dumnezeiesc care te-a atins, aşa cum i-a atins pe apostoli şi ucenici, limbile de foc ale Duhului, în ziua Cinzecimii. Dumnezeu îşi împlinise promisiunea de a trimite un Mângâietor, după plecarea Sa pământească. Primind această Lumină, poetul devine iniţiat, ales, mesager al ei. Şi trebuie numaidecât s-o împărtăşească. Ceea ce autorul de faţă şi face, cu sinceritate şi dăruire, precum la confesional, fără inhibiţii, pentru că ştie că nu trebuie s-o ascundă sub obroc, numai pentru sine.
Surpriza cea mai grozavă a acestui volum este suita de rondeluri din partea a doua a lui. Sunt rondeluri de iubire în care apare frecvent icoana dragostei pierdute şi a dorului nespus care-l animă pe poet la amintirea ei. Universul tematic este în general acelaşi, cu câteva mici excepţii în care natura, rotirea anotimpurilor şi florile sunt subiecte pentru aceste poezii cu reguli stricte, înrudite structural cu pastelurile-elegiace.
De asemenea, grupajul cuprinde şi câteva rondeluri legate de anotimpuri şi unele dedicate florilor de primăvară. Un rondel aparte este cel intitulat Timp, în care răzbat suave acorduri nostalgice legate de ireversibilitatea acestei categorii filozofice inexorabile în lupta cu omul,  abordate de toţi poeţii de-a lungul mileniilor.
“Se scurge timpul şi viaţa-n el se varsă, / Părând a fi mormânt pentru ce-i viu / Fără speranţa de-a fi vreo cale-ntoarsă / Din lumea veşniciei ori pustiu… // Trec anotimpuri şi-n iarnă se revarsă, / Trecutele-amintiri sub argintiu; / Se scurge timpul şi viaţa-n el se varsă / Părând a fi mormânt pentru ce-i viu //  Se trec păduri şi câmp se trece-ntr-un târziu, / Se trece floarea cu seva-i stoarsă, / Se trece trup şi fiinţa ce-i prea ştearsă / Se trece om cu suflet pământiu. // Se scurge timpul şi viaţa-n el se varsă.”(Timp)
Un autor original, interesant, cu abordări dintre cele mai diverse: proză scurtă, roman, publicistică, critică literară, Marian Malciu şi-a exersat condeiul în genul liric. Şi nu fără temei pentru că a reuşit să treacă pragul exigent al acestei specii literare, încercate de mulţi autori, din care foarte puţini au ajuns pe culme.

 Poezii pline de viaţă, de sentimente trăite, de zbucium intim plasat într-un cadru ideal  (în afara realităţii cotidiene brutale şi potrivnice), într-o grădină paradisiacă, atinsă de credință, lumină, dragoste și amintiri. Un semn, un argument în căutarea „Celei ce este” împăcarea cu viața se smulg din înălțimea plumburie,/ din tainic gând,/ când dimineți zvâcneau din mare,/ răscolind prin nisipul uscat de arșiță,/ atâtea căutări, numai pentru femeia iubită…
Din simplitatea aplicată, ca un mister al iubirii și morții, pășește singur, culege/ ploaie de zâmbet,/ de ochi/ luminoși,/ și vorbe/ în sunet-cuvânt,/ de pace/ și-adâncă iubire în cânt…
                 Într-o surdină lirică, se deschide uluitor de sincer cititorului, spovedindu-i-se, întru iertare și mântuire (Iertare).
O poezie care se hrănește din candoare și puritate, care dau preț vieții de după viață – cea mai mare nevoie a omului de a nu-și renega trecutul; călătoriile vieții – pași pe nisip, singurătate, timp, amintiri – toate – în numele iubirii… Și de-atunci, înalță rugăciuni,/ vede curcubeu aruncat/ spre țărmuri,/ spre pădurea verde,/ spre marea cea albastră,/ spre îndepărtata stea…//. Cu toate, își împodobește sufletul.
                Și îl împodobește frumos, cu cântec de departe, care se aude mereu, din adâncul apelor, din miezul pământului – același cântec cald și mângâietor, ce poartă numele „Celei ce nu mai este“, dar și al celui ce este și-l poartă în gând – Marian Malciu.
 

      Elisabeta GÎLCESCU

Iată, s-a scurs timpul, monoton şi egal, în propria-i imensitate... S-au stins şi ultimele ecouri de la evenimentul descris mai sus cu bogăţie de cuvinte, culori, dans, muzică şi gânduri ascunse delicat într-o multitudine de alese sentimente.
Revenind acum, aici, eliberat de toate emoţiile ce mi-au cuprins simţirea în ultimele două săptămâni, am derulat mintal întregul program, am privit fotografii şi am ascultat recitări şi prezentări, concert de pian şi muzică specifică dansurilor medievale, am reascultat fragmente din dialoguri cu oamenii-prieteni, mulţi şi dragi, din exprimări ale unor impresiilor personale, încercând să fiu un simplu observator. Un observator lucid, care să poată exprima o concluzie finală.
Ei bine, fără teamă că greşesc, apreciez că lansarea volumului de versuri "Celei ce nu mai este" a fost o reuşită totală! Nu mă refer la poezie, la stilul adoptat de autor, nici la cartea în sine, ci la oameni şi fapte.
Au fost mulţi oameni care au gândit şi au acţionat astfel ca organizarea şi desfăşurarea evenimentului să fie aproape perfectă, fără sincope. Au fost oameni-prieteni uniţi înspre realizarea unui scop nobil. În folosul autorului sau al Asociaţiei UNIVERSUL PRIETENIEI (din care acesta face parte), al Palatului-muzeu "Alexandru Ioan Cuza", al şcolilor din Rediu şi Dumbrăviţa, comuna Ruginoasa, Iaşi (care au reuşit excelentă acţiune educativ-culturală cu o parte din elevi), al literaturii şi al culturii în general.
Rămân recunoscător şi adresez sincere mulţumiri, izvorâte din adâncul sufletului meu, tuturor persoanelor implicate! Imi este greu să fac o ierarhizare, să aşez aceşti oameni într-o anumită ordine. Ar fi absurd. Voi aminti câteva nume aşa cum îmi vin în minte în acest moment...
Mulţumiri doamnei drd. Simona Ionescu de la Muzeul "ALexandru Ioan Cuza" din Ruginoasa, Iaşi, pentru amabilitatea de a mă invita la Muzeu pentru lansarea de carte şi pentru implicarea concretă în organizarea şi derularea proiectului iniţiat împreună cu doamna Rodica Rodean şi cu doamna prof. Simona Novac Fuiorea!
Mulţumiri doamnei Rodica Rodean, Preşedinta Asociaţiei UNIVERSUL PRIETENIEI pentru tot sprijinul acordat în tipărirea cărţii la Editura PIM din Iaşi, pentru elaborarea proiectului mai sus amintit, pentru materialele publicitare minunat gândite, pentru toate acţiunile sale aferente şi necesare bunei desfăşurări a evenimentului!
Mulţumiri adânci preotului Pavel Pavel şi soţiei sale, ed. Maria Pavel, din Ruginoasa, gazdele mele şi ale copiilor mei, pentru implicare multiplă în elaborarea şi susţinerea directă a multor materiale audio-vizuale şi a altor activităţi organizatorice, pentru prietenia sinceră şi dezinteresată manifestată constant în multe împrejurări!
Mulţumiri doamnei prof. Petronela Angheluţă pentru sprijinul valoros în elaborarea programului audio-vizual, pentru cronica la carte, pentru corectarea manuscrisului şi pentru cuvântul său încărcat de emoţie şi mesaje!
Mulţumiri poeţilor Horia Zilieu şi Emilian Marcu pentru prezenţă, sprijin moral şi cuvinte de îmbărbătare, pentru postfaţa la carte, pentru cuvântul exprimat public şi pentru prietenia dezinteresată, constant manifestată!
Mulţumiri elevilor recitatori - Emilia Rotariu şi Ionuţ Ilăşoaia, pentru evoluţia desăvârşită, emoţionantă, dar şi doamnelor profesoare care s-au ocupat de pregătirea lor pentru acest eveniment!
Mulţumiri dlui. Alex Marinescu pentru prezenţă şi susţinerea unui minunat concert la pian, adaptat subiectului general al volumului de versuri!
Mulţumiri membrilor Ansamblului de dansuri experimentale "Coconiţe" din Iaşi, pentru reuşitul program oferit publicului numeros prezent la această lansare de carte, care a marcat debutul meu publicistic în poezie!
Mulţumiri dlui. Viorel Pîrligras din Craiova, pentru realizarea unei impresionante coperte de carte! (reamintind că domnia sa este autorul copertelor la primele mele volume de proză: „Femeia, eterna iubire” şi „Ispita”)
Mulţumiri marelui public asistent, pentru prezenţa lăudabilă sub toate aspectele - ţinută, conduită generală, căldură sufletească, prietenie şi amabilitate!
Nimic nu puteam realiza de unul singur. Aportul conjugat al tuturor şi dăruirea manifestată în tot ce au făcut, au fost hotărâtoare în ceea ce priveşte desfăşurarea unui eveniment ce se înscrie, fără îndoială, ca fiind una dintre cele mai reuşite lansări de carte!
Numeroase au fost mesajele de încurajare, susţinere, apreciere şi de felicitare, transmise de prieteni de pretutindeni.
Primiţi sincerele mele mulţumiri, cu plecăciune, dragi prieteni!
Bunul Dumnezeu să fie cu voi, cu toţi, oriunde v-aţi afla!

Cu dragă prietenie şi recunoştinţă,
Marian MALCIU