BRAŞOV-întâlnire cu MIHAI NADIN

Eminentul om de litere şi ştiinţe, americanul de origine română

MIHAI NADIN
se va afla la Braşov
MIERCURI, 21 septembrie, ora 17,
la Grădina Bastion (la Titus Spânu) de lângă complexul Star.

După o absenţă de 37 de ani, Mihai Nadin este dornic să se reîntâlnească cu vechii săi prieteni şi colaboratori, şi să-i întâlnească pe tinerii intelectuali braşoveni care nu l-au cunoscut dar care vor să-l cunoască.Este gata să răspundă întrebărilor privind aria tematică a preocupărilor sale ştiinţifice.

(În caz de timp nefavorabil întâlnirea va avea loc în cofetărie.
Persoane de contact: Daniel Drăgan, tel. 0268-414876 & 0721-416828 şi A.I. Brumaru tel. 0723-932888)

- “Dimensiunea care defineste existenta mea e viitorul”. Asa-mi spuneai, zilele trecute, si eu sunt sigur de asta. Prima întrebare se refera totusi la trecut, sau, ca sa evit cuvântul acela si sa ne mentinem în sintagmele care-Ti sunt pe plac, am sa zic radacinile viitorului. Pe când naseai ASTRA brasoveana, botezandu-o cu un nume ilustru si cautai sa-i conferi stralucire si altitudine, anticipai oare teoriile care Ti-au adus apoi o celebritate universala? Anticipai adica anticipatia? Ardea înca de pe atunci arcul voltaic între computer si filosofie? Stiu ca ai facut cu studentii de la Politehnica primele experiente de modelare în computer a limbajului. Intrevedeai acum patruzeci de ani iconul?

- Cuvântul anticipare nu e usor de definit. Intutitiv a anticipa înseamna a sti care e rezultatul unei actiuni. Simplific o leaca, dar chiar si simplificarea poarta cu sine elementul timp, mai precis viitor. În zilele în care ASTRA noastra, pentru ca a fost un vis pe care l-am împartasit cu multi altii (Daniel Dragan este unul dintre ei) a devenit realitate nu am folosit cuvântul anticipare. Am avut sperante. Interesant, si nu am stiut lucrul asta nici când am tras la presa de mâna variatele editii de proba care au precedat revista, a spera are ceva în comun cu a anticipa. Vara trecuta am cercetat imaginile creerului în situatii în care intuitia, speranta, anticiparea unor subiecti (tineri, maturi, batrini) au fost stârnite folosind siumlari pe computer. Ele nu sunt sinonime, dar sunt înrudite. În anii în care ASTRA a fost centrul vietii mele nu am anticipat nici subiectul cercetarilor mele si nici destinul revistei. Dar...Ca de obicei exista un dar care explica cîte ceva: motivul pentru care ingineria si filosofia (mai precis, estetica) au reprezentat punctul focal al traiectoriei mele intelectuale este legat de anticipare. M-a interesat, mai precis m-a captivat o singura intrebare: Cum se explica creativitaea? Ei bine, astazi stiu cîte ceva despre creativitate. Si anume, creativitatea este expresia anticiparii. Nici un fel de explicatie determinista, fie primitiva fie foarte sofisticata, nu poate descrie complexitatea actului creativ. Pentru ca, la urma-urmei, nici un fel de explicatie determinista nu poate explica diferenta fundamentala dintre realitatea fizica si cea a vietii. În anii în care Astra a devenit o publicatie deschisa talentelor brasovene dar nu numai, am stiut doar ca explicatiile deterministe care ne-au fost oferite în cursul educatiei noastre nu puteau sa ma convinga. Anticiparea anticiparii ca tema fundamentala a cercetarii mele nu a existat nici macar la nivelul subconstientului.

- Institutul propriu pe care-l conduci la Dallas (si caruia i se spune ANTE) este singurul din lume care cerceteaza aplicatiile anticiparii. Ai construit o opera deopotriva stiintifica si estetica ale carei beneficii pentru umanitate sunt greu prevazut pe termen lung pentru ca noutatea continua sa ne uimeasca si noutatea naste noutate. Poti face o schita a drumului strabatut, numind etapele din care se compune aceasta calatorie a Ta spre centrul creatiei?

- Cuvântul anticipare are o radacina interesanta — ante capere; ante—inainte; capere—a pricepe. Asta explica numele institutului —”Ante-Institut pentru cercetarea sistemelor de anticipare”.Am studiat electronica la Politehnica din Bucuresti; si filosofia, mai precis estetica, la Universitatea din Bucuresti. Computerul a devenit o parte din existenta mea relativ devreme (la sfârsitul anilor 60). Si am încercat sa produc imagini si sunete, ba chiar si poezii programând, într-un limbaj foarte primitiv. Curiozitate? Da, marturisesc ca sunt nemaipomenit de curios. Dar, mai mult decât curiozitatea, a fost întrebarea: Poate o masina sa fie creativa? În anii începuturilor am fost convins ca raspunsul e pozitiv.

Etapa importanta: semiotica. Stiinta sistemelor de semne: limba pe care o vorbim este cel mai complex system semiotic. Dar ne exprimam de asemenea în imagini, sunete, gesturi, ne exprimam în felul în care gatim, ne îmbracam, în predilectia pentru anume povesti sau cântece, sau dansuri…Si ne exprimam în limbajul abstract al matematicii. Fara aceasta realizare, la care au contribuit academicianul Moisil si profesorul Solomon Marcus probabil ca drumul meu spre anticipare ar fi fost mai lung. Dar semiotica mi-a adus înca un avantaj: întelegerea faptului ca noi suntem în legatura cu realitatea prin intermediul representarilor. În semiotica, a representa înseamna a stabili o legatura între ceea ce representam si ceea ce facem. Exemplu: o harta este o reprezentare a teritoriului. Pentru a-l explora avem nevoie de detalii de tot felul. Ei bine, computerul trebuie sa fie representat, altminteri nu putem face nimic cu el. Aceasta representare este interfata (interface). Pentru mine representarea iconica, bazata pe asemanare, a fost solutia. Astazi o aplica toti, dar în anii în care am introdus-o, putini au priceput de ce este solutia cea mai intuitiva. Firma Apple a acceptat modelul meu (in 1981) si un computer pe care putini l-au cunoscut, LISA, a folosit competenta mea în computere si semiotica. Anticiparea a început sa se formuleze în mintea mea în acesti ani. Si studentii mei, la Rhode Island School of Design (“Harvard în materie de arta si design” cum a fost descrisa aceasta scoala) si la Brown University, au fost primii care au lucrat în domeniul interactiunii între om si computer. Multi au devenit faimosi cu firmele lor…

Pasul final: am fost numit Professor Eminent în arta si technologie la universitatea din Columbus, Ohio. Si am facut tot soiul de lucruri în domeniul animatiei si graficii de computer. Dar lucrul cel mai important a fost cercetarea. Am abandonat programarea pentru ca am descoperit ca pasiunea mea este MINTEA omeneasca. Nu creierul, ci mintea! În acesti ani am citit câteva articole scrise de unul care se uita în creier, Benjamin Libet. El a observat ca fiecare actiune — miscarea mâinilor, clipitul, etc. — este precedata de activitatea în creier. De unde stie creierul ca vreau sa-mi misc mâna? Asemenea întreabari au condus la teza fundamentala: nu exista minte în conditie singulara. Mintea este totdeauna o interactiune a MINTILOR. Anticiparea semnalata în creier este rezultatul interactiunii mintilor noastre. Experiment: masuratori pe creier. Intepatul unui deget. Semnal corespunzator durerii. Întepatul unui deget pe care subiectul il vede, dar nu e degetul lui. Semnal de durere în creier. Empatie, putem spune. Degetul întepat este într-o alta camera, pe care subiectul nu o vede. El nu stie nimic despre faptul ca degetul unui om pe care nu-l cunoaste este întepat. Semnal de durere, din nou. Mai mult: semnalul precede înteparea. Anticipare…

Dupa aceste experimente am stiut ca îmi voi petrece restul vietii în cercetarea anticiparii. Cartea mea “MIND-Anticipation and Chaos” (Mintea, anticipare si chaos), tiparita in conditii grafice minunate în 1991 a aparut într-o colectie superba (între autori au fost 3 premii Nobel), si a ajuns acum o raritate.

Între 1984 si 2003 am continuat cercetarea. Catedra mea în Germania mi-a îngaduit o libertate pe care nu as fi avut-o în alta tara (sistemul German acorda profesorului, în traditia evului mediu, privilegii greu de explicat în alta tara); si în acest fel am avut studenti care s-au contaminat de pasiunea mea. Resultatul e simplu: 15 profesori titulari, 9 patroni de intreprinderi care folosesc anticipatia, 27 de titluri de doctor în stiinta. Când am atins limitele sistemului (pensionarea obligatorie la 65 de ani) m-am lasat “cumparat” de Universitatea din Dallas: profesorat pe viata, institut, fonduri de cercetare. Ideile se înmultesc de pe o zi pe alta…Este o noua etapa. Sigur, as fi preferat sa nu fie ultima. Dar - una din cartile mele pe tema anticiparii se cheama: “Anticiparea — Începem întotdeauna la capat” (T.S. Eliot: The End is Where We Start From)...

- Un ziar din Brasov scria anul trecut ca Mihai Nadin “este omul care stie tot despre cum si de ce folosim computerul si, mai ales, stie ce ne asteapta în viitor”. Chiar, Mihai Nadin, ce ne asteapta?

- Ce ne asteapta în viitor? Daca omenirea va reusi sa nu se auto-distruga, viitorul este spectacular. Computerul, înca în faza primitiva a dezvoltarii sale va atinge maturitatea în urmatorii 10-12 ani. Si va ....dispare. Nu vom continua sa fim en-masse secretare care bat la masina, si nici telefoniste, si nici contabili pentru bugetul casnic. Dimensiunea digitala integrata în viata noastra va fi la fel ca si electricitatea. Nimeni nu stie astazi exact cum se produce electricitatea; dar o avem peste tot, când avem nevoie de ea. Si nu trebuie sa învatam sisteme de operare sau limbaje de comanda. În spatele întrerupatorului pe care îl folosim când aprindem lumina este multa inteligenta: ea are grija de functionarea generatoarelor, de reteaua electrica, de transformatori, de tot ceea ce e necesar pentru a satisface nevoia de energie...În momentul În care computerul este integrat în activitate, si nu mai e un scop în sine, ne vom vedea confruntati cu problemele reale ale digitalului: proprietatea intelectuala în contextul în care resursele sunt ale societatii, nevoia de a abandona secretele, existenta intr-o societatea transparenta, necesitatea de a abandona fanatismul statelor nationale, si înca multe altele. Institutiile vor trebui re-inventate ca instante ale interactiunii umane, si nu ca expresie mortificata a unor legi vechi care corespund trecutului.

Daca în locul acestei descrieri ai prefera aspecte tehnologice, ele sunt relativ simple. Computerul este o masina pusa în miscare de programe, adica de mintea noastra. Aceasta masina va deveni mai rapida si mai puternica. Si va deveni din ce în ce mai adaptata practicii noastre. Nevoia de a calcula va duce la integrarea computerului la toate nivelele activitatii: va putea calcula proprietatile solului si umiditatea pentru a face posibila o agricultura mai desteapta; va raporta despre activitatea creierului sau a altor organe si ne va ajuta sa ne pastram sanatatea în loc de a fi obligatii la “reparatii” când o pierdem; va deveni o parte a îmbracamintii, a mobilei, a bucatariei...Si ne va servi ca o sluga buna atâta timp cât vom fi înclinati sa transferam unele dintre functiile noastre acestui servitor. Viitorul ePhone care a fost anuntat acum câteva zile nu e atât de mult un telefon cât e un computer care satisface functiile de comunicare ale unei societati extrem de dinamice.

Vor fi multe forme de computatie: actuala computatie este una secventiala (o comanda dupa alta...), dar folosim deja computatia paralela, si computatia distribuita...Si folosim computatie genetica (care imita felul în care functioneaza genele), si vom folosi computatie quantica....Dar asta nu are nici o importanta. În mod normal cel care foloseste computerul, la fel ca cel care sofeaza masina nu trebuie sa stie cum functioneaza, ci doar sa stie de ce o foloseste.

- Va fi posibila si computatia anticipatorie?

- Daca vom folosi modelul vietii, si vom reusi sa construim masini cu elemente vii, vom avea si computatie anticipatorie.

- Nu cred ca, întâlnindu-se cu Mihai Nadin, un om de carte ar rezista ispitei de a-l intreba care este viitorul cartii adevarate, al cartii cu chip drag, tangibila prin toate simturile omului - nu doar cu mintea. Pana unde ne va duce microprocesorul si ce va urma dupa el, vom deveni oare si noi cipuri si megabitzi?

-Saptamâna viitoare voi fi in California, în Encinitas, pentru doua zile de discutii pe tema Suntem stramosi buni? (are we being good ancestors?). Cei 15 ilustrii participanti (selectia nu îmi apartine, si nu sunt atit de prost încât sa cred orice complimente) vor discuta multe aspecte ale valorilor pe care le transmitem celor care vin dupa noi. Anticiparea este prezenta pentru ca a venit timpul sa devenim constienti de consecventele deciziilor noastre. Cartea, ca un mediu care a format multe generatii, va fi si ea prezenta ca tema. Dar vreau sa-i rog pe toti cei care iubesc cartea sa realizeze ca atât de mult cât o iubim, cartea are numeroase dezavanataje. E greu de actualizat, e greu de folosit pentru informatii dinamice (pe care le putem prezenta în simularii, animatii, cu muzica, etc.), e greu de tradus. Si oricât am dori sa spunem ca o carte adreseaza toate simturile, asta ramâne o imagine poetica...Le poate stimula, sunt de acord, poate sa ne încurajeze imaginatia, dar cartea ramâne o realitate secventiala, realitatea are mai multe dimensiuni.

Eu ramân un om al cartii — dar toate cartile mele se afla, nu numai pe hârtie, ci si, gratuit, pe Internet. Vreau sa stiu ca cineva care vrea sa ma citeasca are acces la ceea ce am scris. Intrebarea depaseste înclinatia mea sau a prietenilor mei. Este o intrebare fundamentala: avem sau nu nevoie de alfabetism? Si asta e o tema care m-a preocupat foarte mult. Dar nu vreau sa schimb subiectul. Cartea va ramâne cu noi, dar într-o situatie noua: va fi unul din mediurile posible. Putem tipari astazi carti pentru un numar redus de cititori. Sunt de parere ca aceasta posibilitate va determina destinul cartii. Va fi pretioasa, si asta e bine. Pentru ca de câte ori ma uit la cei care nu au respectul cartii ma întreb dece aruncam atâtea resurse la gunoi (perle pentru porci?) când am putea sa adresam profilul individului fara a porni de la premiza ca toti se vor bucura de carte.

Vom deveni cipuri Si megabitzi? În nici un caz, dar multi vor dori sa aiba un cip implantat, si multi, mai multi au deja o extensie a memoriei lor (din ce în ce mai limitata, pentru ca lenea se pedepseste) în felurite forme de memorie digitala. Ceea ce ma bucura este ca vom avea multe posibilitati, din ce în ce mai multe...Ceeea ce ma sperie este faptul ca a alege, a selecta este un act foarte important, si din ce în ce mai multi esuiaza când e vorba de o selectie care se poate justifica în perspectiva larga a timpului. Cartea poarta cu sine experienta timpului într-o lume a ritmurilor naturale (ziua si noaptea). Noi traim din ce în ce mai mult într-o lume a ritmurilor artificiale, din ce în ce mai rapide. Aici cartea nu mai poate tine ritmul si alte medii, mult mai rapide, devin atractive pentru cei care nu stiu cum sa reziste tentatiiilor.

Cei 15 ilustrii în Encinitas vor primi una dintre cartile mele — decizia nu a fost a mea ci a organizatorilor, care au decis ca publicatiile mele recente merita sa fie discutate. Modelul e simplu: publicatie hibrida: carte, DVD, si website. Cartea pentru continutul mai “permanent”, DVD pentru interactiunea cu continutul nou, si website pentru a mentine subiectul actual. Altii, mai destepti decât mine vor veni, sint sigur, cu idei mai bune!

- Intr-una din cartile Tale lansezi o sintagma care pentru noi cuprinde mult mister: “Civilizatia Iliteratiei” Talmaceste, rogu-Te, intelesurile cuvintelor si promisiunile pe care le aduce cu ea aceasta noua civilizatie sau aceasta noua intelegere de catre om a faptelor sale.

- Civilizatia analfabetismului este o carte care mi-a luat 14 ani din viata. Sunt bucuros ca am putut sa o scriu. În cele 800 de pagini ale cartii am descris trecerea de la civilizatia bazata pe alfabetism — civilizatia cartii — la civilizatia unor multitudini de mijloace de expresie, comunicare si significare. Am sa dau un exemplu. Am început cu expresia. Durerea e exprimata în multe feluri: strigat, fata încrâncenata, pumnii strânsi...Durerea poate fi comunicata: “Ma doare”, sau poate fi tradusa în cifre care comunica intensitatea si tipul durerii (ascutita, continua, adînca, etc.). Si poate deveni subiect al stiintei: cartile si diagramele care descriu durerea (nivelul sigificarii). Alfabetismul, bazat pe scris, este relativ recent. Si desi a adus avantaje enorme în dezvoltarea omenirii, alfabetismul nu este o o statiune finala. Omul a cunoscut viata înainte de scris si de citit, si va continua sa se bucure de viata si dupa ce valorile alfabetismului vor fi suplimentate de valori bazate pe noi forme de expresie, comunicare si significatie. Alfabetismul nu va dispare; noi forme de expresie, comunicare si significare se vor adauga celor bazate pe limba scrisa. În zilele noastre, cercetarea stiintifica este ghidata nu de limbajul scris si citit, ci de limbaje vizuale. O sonda interstelara nu trimite pe pamânt vorbe ci imagini; la nivelul nanosubstantei imagini si sunete ne ghideaza în construirea unor materiale noi, si a unor unelte noi, pentru care nu avem înca vorbele necesare spre a le descrie. Acelasi lucru se petrece în domeniul cercetarii genetice, în fizica cuantica...Arta moderna a initiat lupta cu limbajul pentru ca a socotit ca este nedrept ca totul sa fie redus la câteva vorbe sau chiar la un text. Sunt multe momentele în care ceea ce simtim, traim, ceea ce ne preocupa nu se poate reduce la propozitiuni. Muzica ne-a dat primele semnale — cine asculta un concert stie ca nu poate “traduce” ceea ce a ascultat în limba în care Biblia si poemele homerice, si Miorita, si piesele lui Shakespeare au fost scrise. Este o limba pe care o respect, este domeniul în care am descoperit ceea ce sunt si ceea ce gândesc. Dar este limitata. De aceea am avut nevoie de matematica, si de logica, de aceea folosesc limbaje de programare, si de aceea am învatat cum sa înteleg codul genetic. Asa dar, cartea care are titlul provocator Civilizatia Analfabetismului , spune ca în conditiile noilor forme ale practicii umane vom avea mai mult decât un alfabetism, vom avea alfabetisme, si necesitatea de a inventa mijloace pentru a le mentine în legatura.

Tiparita în Germania, cartea a avut un destin interesant. Putine exemplare vândute, dar mult interes pentru ceea ce am prezentat. Si desi nu s-a vândut bine, a fost tradusa în spaniola, germana, în daneza, si, de curând, în limba turca...Dar, cum eu practic ceea ce afirm, am facut cartea disponibila si pe Internet. Editia completa, gratuit. Si urmarea e simpla: a devenit o carte populara. Am citit în multe carti ale unor autori mai populari decât mine, pagini întregi, reproduse cu respect, chiar si atunci când au uitat sa ma citeze. Nu am nici un motiv sa fiu suparat. Ideile proaste au autori care protejeaza mediocritatea lor; ideiile bune devin bun comun.

Cu speranta ca vor fi destui cititori si în Romania voi adauga doar înca o idee din acesta carte. Experienta mea în conditiile unei societati care a manipulat alfabetismul si l-a transformat în propaganda mi-a îngaduit teza potrivit careia esecul final al societatilor totalitare este parte a fenomenului global al trecerii de la modelul societatii industriale la lumea noua a unei dinamici fara precedent.

- Înainte de a ne apropia de finalul conversatiei noastre vreau sa Te rog, Mihai Nadin, sa sintetizezi sporul de cunoastere pe care stiinta anticipatorie l-a adus pâna azi (diferit de ceea ce un om normal poate sa gândeasca cu bunul simt), si ce aplicatii practice are ea astazi, cu - daca se poate - exemple concrete.

- …Daca pot justifica anii investiti în cercetarea anticiparii, trebuie sa fiu în stare sa spun la ce ne foloseste. Exemple simple: noi concepte în interfata dintre noi si computerele pe care le folosim într-o varietate de aplicatii. Se aplica la sistemele de supraveghere ale centralelor nucleare, dar si pe aeroporturi, în traficul urban...Aa putea continua. Apoi vine “automobilul care îmbatrâneste”, adica: un sistem de anticipare bazat pe retele neurale, descopera limitarile aduse de îmbatrânire. Si automobilul compenseaza pentru aceste limitari, adica “îmbatrâneste cu soferul” — nu mai “vrea” sa fie foarte rapid când soseaua e primejdioasa, nu mai vrea sa “taie curba”, mai ales când “observa” un alt automobil care se aproprie, etc.

Dar astea sunt aplicatii tehnice, utile, desigur, dar pentru mine sunt aplicatii. Daca as avea în loc de 24 de ore pe zi înca 2-3 suplimentare, as putea inventa multe alte aplicatii. Eu ramân pasionat de abstractia anticiparii. Pentru mine nivelul concret e interesant, dar stiinta rezulta din abstractie, si face progrese în masura în care teoria, la nivel fundamental, face progrese. În aceasta zona am venit cu proiectul Seneludens (senescere - a îmbatrâni, ludere — a juca), care are o teza simpla: pe masura ce îmbatrânim pierdem capabilitatile de anticipare. Din cauza asta, când un om în vârsta cade îsi fractureaza oasele. Da, e adevarat, oasele devin mai fragile, dar realitatea este ca oamenii în virsta nu mai stiu cum sa cada. Proiectul meu afirma urmatoarele: cum nu putem sa facem oasele mai putin fragile, cum nu putem sa înlocuim muschii care sunt mai slabi, nu ne ramâne decât ceea ce se cheama brain plasticity, adica plasticitatea creierului. Asta înseamna: singurul organ care se poate reface este creierul. Daca putem inventa noi mijloace pentru a reface creierul, vom ajuta pe cei care îmbatrânesc sa ramâna independenti pentru un timp îndelungat. Se pare ca jocurile de computere, daca sunt bine concepute pot sa ajute. In laboratorul nostru am avut oameni în vârsta, imobilizati de mai multi ani, care au jucat tenis (virtual) cu prietenii lor în Florida. Fireste, folosind Internetul.

- Ne poti ajuta sa vedem ce ne promite anticiparea pentru viitor?

- Din aceasta cercetare, care m-a obligat sa descoper noi metode pentru a masura anticiparea, a rezultat, în ultimele patru saptamâni, o noua ipoteza în legatura cu o categorie de boli foarte dificile: Parkinson, Alzheimer, autism, schizofrenie...Am construit ceea am numit un “microscop” pentru anticipare: anticipation scope. Este un studio pentru capturarea miscarii (Motion Capture) în care subiectul nostru are atasati niste sensori fiziologici. Din acest scop al anticiparii derivam un profil anticipatoriu al individului. Il voi lasa pe cititor sa ghiceasca sumedenia de aplicatii pe care acest profil îl are. Daca diagnosticul în Parkinson este acum posibil numai când boala a devenit simptomatica, în viitor vom o vom diagnostica cu 6 ani înainte de aceasta etapa ireversibila. Da, sunt foarte bucuros ca pot vorbi de asemenea rezultate. Si stiu ca cei care lucreaza cu mine vor avea prilejul sa faca descoperiri si mai importante. Acesta este doar un inceput.

- Recunostinta este cunostiinta cu noi însine. Pe cine si cum ai vrea sa recunosti?

- Toti cei care ma cunosc stiu ca mama a fost cel mai important om în viata mea. Nu cred ca am cunoscut um om mai inteligent decât ea. Si, fara îndoiala, nici unul mai generos. A avut o viata grea, cu multe deziluzii. Stiu ca multi se vor gândi la propriile lor deziluzii, le avem cu totii. Dar nu toti reusesc sa treaca peste ele si sa continue cu ceea ce au de facut. Celor care au cunoscut-o pe mama Ana, le pot spune doar ca s-a gândit la ei pâna în ultimele ei zile. A iubit oamenii si cred ca din acest motiv a fost foarte iubita de cei care au cunoscut-o.

Fireste, nu numai mama prilejuieste tema recunostiintei. Prieteni de tot felul au fost si ramân o parte a existentei mele. Atunci când sotia mea, americanca banuita de a fi un agent al CIA-ului, a avut prilejul sa-mi cunoasca prietenii a înteles dece nu am avut niciodata dorinta de a parasi Romania. Multi dintre acesti prieteni au devenit prietenii ei; în zilele acestea ea vorbeste mai mult româneste decât mine, cu prietenii mei de demult, si cu prietenii ei...Daca am reusit, ea si cu mine, sa devenim unul, ea e jumatatea mai buna. Si îi sunt recunoscator. Închipuiti-va: aveam o catedra splendida, dar nu am fost fericit pentru ca nu am putut face ceea ma pasiona. I-am spus: mi-am dat demisia! Si a acceptat, desi nu aveam nimic pregatit pentru pasul urmator, si aveam trei copii în casa, si pe mama de care a trebuit sa ne ocupam pe masura ce sanatatea ei a devenit din ce în ce mai fragila.

In fine: am avut bucuria sa lucrez cu colegi senzationali. Celebritati, fara nici o îndoiala, care au devenit parteneri de conversatii îndelungate, si care au avut încredere în mine. Nu îi numesc pentru ca sunt oameni foarte modesti, si la fel ca si prietenilor mei din România nu vreau decât sa le multumesc. Fara asemenea prietenii nu as fi facut nici macar un pas înainte.

- Ne cunostem demult, Mihai Nadin. Esti un savant. Ai luciditate cat treizeci de computere dar esti evreu si înca unul nascut aici, în Carpati. Ai sentimente cât pentru un neam întreg. Nu te mistuie niciodata dorul de Tâmpa, de Piatra Craiului, de strada Castelului, de praful de pe ulitele noastre, de gâlcevile - si ele balcanice - ale pitigoilor care se zburatacesc prin merii si prunii de pe Warte? Când ne revedem la Brasov, Mihai Nadin?

- In realitate eu sint la Brasov mai mult decât îsi pot închipui multi. Este o prezenta spirituala, stiu, dar este reala. E orasul unor sentimente pe care nici un loc în lume nu-l poate substitui. Stiu orasul pe care l-am lasat in trecut, îl stiu în detaliu..Fiecare strada si straduta îmi este vie în memorie, muntii ramân pentru mine expresia sublimului. Si expresia anticiparii: cine a urcat pe munte stie ca ceea ce ne mâna pe potecile vag marcate este anticiparea telului final. Niciodata acelasi, pentru ca pe virful muntelui lumina, si peisajul, si o gramada de detalii vor fi mereu altele...In aparent urcam spre vârf, în realitate pornim întotdeauna de pe vârf, ca promisiune, speranta, ideal...Cauza finala!, cea care a fost eliminata de dogmatismul stiintific, este expresia anticiparii...

- Dupa aceste vorbe nu mai ramine decit sa spui: Miine la 10 voi zbura spre Romania! - Daniel Dragan, sper ca ai vreme pentru mine...Dar nimic nu ar fi mai putin adevarat decât un asemenea gest. În realitate e greu, daca nu imposibil, sa retraim trecutul. Avem frica de deziluzii, avem teama de noi însine, poate si de cei pe care prezenta celui înstrainat i-ar irita. Cum as putea justifica, uitindu-ma în ochii prietenilor mei, dece viata mea a fost, în ciuda unor momente foarte grele, mai usoara decât a lor? Dar doresc sa revin, sa urc drumul spre Poiana prin Schei, sa urc si pe Tâmpa, pe jos, fireste, sa îmbratisez prieteni, si sa vad cum cei care traiesc astazi în acest oras se bucura de frumusetea lui...Am în memorie “teatrul” meu Elisabethan de lânga terenul de tenis, si Biserica Neagra, si liceul...dar nici o poza dintre cele pe care le-am primit nu-mi garanteza ca ceea ce mi-a ramas în suflet este pastrat. Frica de schimbare? Poate. Desi ca unul care proclama schimbarea ca o noua conditie a existentei nu ar fi normal sa am teama.

Da, sunt foarte ocupat. Timpul ramas e mai scurt decât cel care a trecut. Ma bucur de fiecare moment creativ, si am teama ca aceste momente vor înceta mai devreme decât mi-as dori. Dar la urma-urmei ceea ce m-a tinut departe de Brasov e întelegerea ca pentru mine acest oras nu e o adresa turistica, ci un reper al identitatii mele. O matrice existentiala. Nu vreau sa ma despart de Brasov, si mi-e teama ca o vizita ar putea însemmna despartirea. Este ca o poveste de dragoste...Nu vrem sa aiba sfârsit.

Daniel Dragan