Dorina Ciocan-Neculce

Raul, Mara eu chiar cred ca e o binecuvantare ca in oceanul acesta numit internet sa inalnesti oamenii sufletului. multumesc mult pentru ca v/a placut...si mie imi place munca asta pe care Blue o amprenteaza in versurile mele.ii multumesc si ei...acum stiti de ce primul meu volum de poezie i/a fost dedicat ei.

surâs în stâncă
rază de soare răzvrătit
floare de colţ

când m-ai strigat la poarta cetăţii celtice
mi-a înflorit fulgerul pe frunte

înveşmântate într-o lumină albastră
femeile îşi ascundeau pioase privirile
crezându-mă stigmatizată
îşi scuturau cămăşile mototolite în noapte
din ele alunecau păcatele cărnoase
mi se aşezau
ca o mantie rebelă pe trupul dezgolit

zăceam într-o glazură amorfă
(aşteptam ţinându-te de mână)
să se nască din trupul apei
copilul cu arterele purpurii

murmurai o litanie nesfârşită

se zărea peste noi forma statuii cu braţele căzute
betonul armat rânjea
ascuns în umăr ca un ciot de aripă arsă

priveam somnambulici ochiul de apă tulbure
în care mustea în sânge carnea crudă
strigai
nu are putinţa să se nască
trupul femeii trebuie deformat
sa intre în apa eternului
pereţii se înălţau se îngustau
şi ne strângeu la piept ca pe fiii rătăcitori
prin filele evangheliei înecată în marea moartă

erai prea alb, strălucitor ca un fruct care s-a copt îndelung la umbră
ochi fulgerători mă căutau
în pata de lumină

te aplecai uşor peste apă
şi îmi porunceai să îţi acopăr buzele învineţite
cu palma
să nu ţi le săruţi însângerate
atunci când vor desprinde din braţele tale aripi de plumb
ca să mă poti urma într-o altă pagină de carte

am atins trupul lunii

aplecat



cenuşa înscânteiată

îmi ardea sânii coapsa
genunchii
mi i-am aşezat
la poarta sărutului

am cerşit liniştea
care ne legăna cuvintele
în balansoarul amintirilor
e nevoie de amiezi coapte
în umbre adânci
săpate pe obraz
de sub pana cocorului ieşeau
picturi rupestre
se înfingeau
în pereţii stâncoşi
apa clipocea a simfonii
în vioara albastră
strâng un curcubeu uitat
pe frunte

-luaţi!
în curând se va lăsa
ceaţă...

"apa clipocea a simfonii" - o metaforă care poate deschide drum multor altora.. "simfoniile clipoceau în apă"..etc..o metaforă puternică dar unduitoare totuşi

în ochiul stâng
mi-a intrat ochiul drept
văd lumea difuză
cum se prelinge printre gene

umbra zeului păgân
nechează proiectată-n muntele de sare
rădăcini fibroase cresc
în oglinda apelor tulburi
ca nişte şerpi încovoiaţi

(eu beau amurgul
din cupe de cristal
ies fluturii cu capete de mort)

îmbracă-mă

într-o petală albă

desprinsă din ochiul curat al

lacrimii


îmi trosnesc vertebrele
când mă aplec
faraonii deschid ochii sticloşi
mă-nvăluie în lumini hipnotice

ies înfricoşată
dintre perdelele poveşti
şi mă acopăr cu florile de nufăr
strivite sub talpa zelui profan

dăruieşte-mi pacea
am vârful limbii amar şi înnegrit

Raul, îţi multumesc de semn şi citire...îmbrăţişări şi o zi bună.

suspină marea
lacrimi îmbrăţişate
oglindă spre stele

Poemul împăcării

îţi scriu pe cer: iubire,
chiar glasul azi îmi este mai sonor,
dar vine ploaia -n gânduri iară,
şi îneacă al meu zbor.

îţi scriu pe-o aripă de stea: iertare,
şi fruntea vreau să ţi-o ating,
dar steaua ta clipeşte-n disperare
şi eu am obosit
să te mai strig.

îşi scriu pe foaia-ngălbenită
răvaşe pline de fior,
dar suflă vânt în literele mele,
iar eu îţi desenez pe trup
cum te iubesc,
şi te-am iertat,
şi...te ador.

Frumoase si versurile tale...dar Adelina scrie povesti la fel de frumoase...
Cum e vorba aceea...???...aschia nu sare departe de trunchi...

iti multumim, Rodica...scrie ca un copil...o sa o rog sa mai posteze...are zeci si zeci de povestioare.

cât de împietrit te simt
ca un liliac ce-a adormit
înfipt în trupul nopţii

doar ziua mai împarţi
cu mine
sfincşii obscuri
în inima pământului
timpul e plin de insomnii

chiar cronos pedalează
neobosit
îşi şterge fruntea
şi-ţi aminteşte din ce în ce mai rar
despre popasul meu
la răscruce
mă sting
un felinar albastru
din alte vremuri seculare

şi viaţa mea se-arată
solitară
ca macul înroşit
străjer domnind tăcut
în lanul amorţit
vin mii şi mii de umbre
să-mi treacă pe spinare

orbii ne lustruiau îndelung cărarea
trupul tău mirosea a nisip copt
încă mai simt palmele acelea cu
gust de caise verzi
dar n-am să invoc blesteme
nici nu am să îl trezesc pe zeus
să îi cer să-mi zămislească un alt oracol

oracolul meu are ochiul stins
dar îşi va deschide cândva abisal
aripa dreaptă
şi o să-ţi descopere femeia fără de trup
pe care ai crescut-o în umărul tău stâng
.....................................................
şi mă desprind din tine
transparentă şi suavă
ca o voaletă aşezată pe faţa încinsă a soarelui

mă întorc
repetabil
în casa aceea cu un nuc uriaş la poartă
şi-ncerc s-o iau de la capăt
da la capăt

purtând pe umeri himerele tale cu
chip dezgolit

"mă întorc
repetabil
în casa aceea cu un nuc uriaş la poartă
şi-ncerc s-o iau de la capăt
da la capăt"
Stii cat adevar e in aceste versuri? Fiecare clipa a vietii noastre e o intoarcere la Inceput, o retraire a unicitatii existentei, semn de trecere si lectura cum spui tu, cu drag din drag Mara.

este El
taumaturgul însetat de viaţă
îşi toarnă dimineaţa de lumină
pe hârtie
cu tact mă răsuceşte
ca pe o ţigară
învăluindu-mi trupul sacru
ca de zeiţă renăscută
mă îneacă-n umbre fulgerate
de raze strălucite marmorene.

-aşa arată nemurire, îmi şuieri la ureche,
cadavru sidefiu
uitat în drumul toamnelor târzii.

şi-n mine stâncile adorm
adorm strângându-şi de pe soclu
paşii împietriţi.

dar dimineţile mă scriu pe trup
în litere din piatră şlefuită îndelung,
şi tu-mi şopteşti ameţitor de tainic:
-aşa arată morţii când se usucă
la răscruce...

mara, multumesc de semn

cavalerii îşi zornăie alamurile ruginite
tabloul se desface şi se încrustează-n stâncă
dar iată
dau foc icoanelor şi reclădesc imperii cu gustul de cenuşă
privind imagini dezolante din piaţa înglodată a servitorilor umili
efigia unui sacerdot mi se întipăreşte-n tâmplă
în caterdala somptuoasă gothică
se face iar lumină

torţe flămânde ard preotesele în talpă
luceşte icoana răzvrătită cu apele adânci şi tulburi
te strig

pe creastă valul mă încorsetează
şi mi auzi doar gândul un praf stelar de ghiocei plăpânzi striviţi sub un ghenunchi de rugă neterminată

hei turnule de veghe
nu mă privi mai lasă-mă să dorm eu siluieta resemnată
cu zâmbet şters
nu-mi ţine visele în turle
căci gura mea uscată nu poate să atingă
umbra tabloului fără de ramă

ei da dragul meu cu platoșă și arme
ascuns în apa tabloului medieval
ți-am zis atunci cu zâmbet agăţat în ramuri
eu am rămas aşa cum mă ştii nemişcată
cu trandafirul negru tatuat în mijlocul frunţii
şi mă privesc uneori în sticla înceţoşată de buze unsuroase
a fiecărei icoane
mă mai visez şi înger la căpătâiul tău
aşez mere verzi cu gust acru de resemnare

dar nu-mi desena umbre pe chip
am fulgi de aşteptare în talpă
şi urma mea ar putea nevolnică sa-ţi scrie un poem slăbit
în care şuşoteşte stins valul mării şi se preumblă universul
cu paşi de câine încolţit
scrâşnesc din dinţi şi îmi leg strâns gândul de gândul tău
(nu cred că îţi voi da curând drumul)
pentru că mi-ai stăpuns coasta îndelung
şi te-ai îndoit ca o trestie uscată
înfiptă în malul apelor mele tulburi

la ce ţi-ar mai folosi îngerul acela auriu
pe care l-ai coborât cândva în odăile tale luminate şi l-ai hrănit cu laptele păsării nocturne
dacă l-ai ucis strivindu-l în palmele
ce ţi se păreau diafane
dar împroşcau
în mozaic sângele pe un tavan iluzoriu
scriind pe margini cuvântul obsesiv
dorinţă
şi mâinile miroseau a moarte
ei da uite tabloul învie somptuos în sepia
şi te întreabă
de ce
de ce
desenându-ţi pe un petic albastru cuvintele pe care mi le citeai
întipărite pe obrazul brăzdat
de cute înnegrite
ca un grafitti abandonat într-o gură de canal

încă mă simt catedtală somptuoasă
pustiită cu turle răzleţe îndreptate spre absolut
şi da şi nu poţi fluiera în mine
cu mâinile la spate până-ţi amorţesc simţurile cu gust crud de gutuie ruptă din pomul facerii
sau din cel al cunoaşterii

azi am să îţi scriu un poem în care
nu moare nimeni niciodată
şi dacă ţi se va tăia respiraţia
nu e steaua aceea zimţată a gerului
e doar tăcerea mea desenată în momente de durere
ca o salbă

pe care ai mai putea să o culegi

mă aplec peste chipul înnegrit al nopţii
îmi razăm trupul de stâlpul şubred
şi încep să mă doară dimineţile târzii cu raze atârnate pe umeri
precum un samson aplecat asupra sabiei lucioase

şi mă apucă aşa o duioşie când te ştiu chircit
cu ghenunchii strânşi a jale
aşteptând de veacuri sărutul mării şi mângâierea de sirenă

(buzele tale încremenite)

dacă junghiul n-ar înfinge atât de apasat
ţi-aş descleşta eu gura şi aş muşca din poama sufletului tău

(revarsă cuvinte aprinse întâia dată în ţeasta mea)

şi dacă pleoapele tale au amorţit cred că te-a atins cântecul meu
sirenele nu plâng niciodată


da poţi să-mi strigi până dincolo de timp
don't sleep don't cry

it is the time

în labirintul acela întunecat
se ascundea până târziu copilul cu aripa ruptă
îşi masca durerea apăsându-şi degetul pe buze

nimeni nu ar putea iubi aşa
gândeam
şi din ochii LUI CURGEA SMIRNĂ

se înfăşura ca un ghem împrejurul gurii mele
forţându-mă să gândesc
(măcar pentru o secundă)
că am uitat lutul proaspăt
la capătul crucii ruginite
îngerul îngenunchea
risipind grămezi uriaşe de linişte albastră

apoi îmi plângea o lacrimă vie pe obraz

din structura ei ieşeau aripi adevărate
ce înotau prăvălite
în apa tabloului medieval
eu stau cu sulfetul în palmele nopţii
lăsându-mi întunericul să se adape din răcoarea ielelor adormite
cu zâmbetul de bronz conturat pe obrajii obosiţi

am fost fericită când mi-ai dăruit laleaua cu gust
ţipător de levănţică
a crescut până la cer
şi chiar aş fi putut să mă urc
să îţi scutur peste firele încărunţite
o altă primăvară
pentru că timpul
îşi deschidea uşor pleoapa ca să ne cuprindă

dar am rămas la marginea cărării
în ţărâna aceea înfierbântată
am prins rădăcini

iar ţie în păr îţi creştea
o cetate somptuoasă cu geamurile ferecate
în fier forjat
ariadne minotauri lilieci orbiţi
te străjuiau ca să îţi fie bine

patefonul urla sălbatic melodia aceea stupidă
,,what a fuck,,
şi artista ieşea ca o felină cu unghiile ascuţite
îşi îndesa trupul în tine
chiar ţi se potrivea situaţia asta jenantă
ca o carte mototolită de identitate
pe care să o posezi zi de zi în buzunarul sub formă de lămâie
şi când întreba cineva cu gura ştirbă
cine e posesorul
tu ridicai steagul alb în turla înaltă şi arătai înspre
pasărea cu chip de fum care te îngâna sâsâindu-ţi grotesc
,,viva la fiesta,,
îngăima pe limba ei neauzită cu ochii pierduţi după firel subţiri de iarbă

tu te lăudai femeilor cu obrajii crăpaţi de farduri ieftine
că da mă cunoşti
ba m-ai văzut cândva într-o zi banală inundată de o lumiă îngălbenită
în odaia aceea modestă aplecată mult asupra sicriului ca s îţi pot număra venele albastre
pe când căutai femei înnebunite cu piepturile îndesate
şi coapse înguste şi gânduri tăioase

şi uite aş mai putea să-ţi suflu în urechea dreaptă un zâmbt răguşit
dacă te-aş putea convinge să nu mai coseşti în miezul nopţiiiarba albastră de pe mormintele trezite
ne privesc morţii
nedumeriţi prin găoacele adâncite

ascultam paşii
tu îmi priveai gândurile
ivite făţiş pe obraz
ca nişte raze tăioase desenate de un rătăcit pictor renascentist

în seara aceea
cântăreaţa de jazz trimitea acorduri euforice
mult prea
departe (întrezăream arpegii)
şi m-ai privit în palmă desenându-mi alte linii
mai întortocheate

în jur se ţeseau din firul poveştii
haine de nălucă
noi stam captivi în pânza aceea de păianjen (tăcuţi şi statuari)
pierduţi într-un timp fără de spaţiu
pe care îl eliberam prin suflet
aşa ca pe un fum din care aşteptam (cu zâmbetul pe buze)
să se înfrupte naiadele
în miez de noapte

am spus eu
pot sprijini cerul
cu umărul drept
şi palma îndreptată
ca o spadă
în jurul meu cresc
rădăcini şi stabilopozi gigantici
de granit

nihil novi îmi vei răspunde

dar în mozaicul ochilor mei
se privesc preotesele
(ca printr-un cristal hieratic)
îşi adună cuvintele risipite
în temelii de temple dărâmate
paşii mei răsună solemn
într-o direcţie precisă

se lasă-n voia celor care îi aşteaptă
smeriţi în catedrala coloniilor pierdute

în clepsidre închişi ermetic
pelerinii îşi spală cu nisip fierbinte
picioarele rănite

la mecca ajungi doar
sfârtecându-ţi genunchii
sfinţindu-te în aşteptare

ssssst aud o muzică în
paşii noştri
încearcă să ne lege
cu funii aspre

ne regăsim făr* de încălţări
la umbra nuferilor de nashiwa
într-un tablou decolorat în sepia
uitaţi în stâncă
reazăm secular al valului albastru

din strană se înalţă un Te Deum
şi mi/-se pare că am intrat
sfioşi
în ticăitul zilei sfinte a orbului
cu ochii unşi de tină asfinţită

şi se făcea că eu muream, Pip.
muream ,,de-a adevăratelea,,
iar tribunii aceia libidinoşi cu buzele lor unsuroase
îşi legau mai bine toga în jurul gâturilor groase
râdeau şi aplaudau şi strigau:
again
again
again, într-o englezească răsuflată
şi se lăsau pe spate aşa de tare încât le trecea peste faţă cerul.

lacrimile mele îţi dansau pe obraz şi tu îmi reproşai că mi-s venele prea lungi.
îmi făceai semne să mă vând lor
cu moartea mea cu tot,
apoi îmi muşcai degetele ca să mă pot întoarce
şi degetele mele zvâcneau
agonizau în palmele tale
le priveai ca pe nişte flori uscate şi-mi şopteai ca pe o taină
că da are rost totul
cândva se vor înmiresma în flori proaspete de salcâm
o să curgă peste creştetul îndrăgostiţilor întorşi din drum.

Pip, sărută-mi doar memoria asta ştearsă pe alocuri
şi-am să trăiesc doar pentru tine
veşnic,
iar părul meu o să se aşeze ca o perdea întunecată de nuferi
la picioarele tale
n-am să rostesc nici un cuvânt
am să ascult cuminte vorbele tribunilor îmbătaţi de seva puterii
şi am să mor prin tine
pentru ei
până când
viaţa(fecioara aceea despletită)
o să mă ia de mână şi o să mă ascundă în castelul tău de nisip
în locul şarpelui care a murit în zori cu ochii holbaţi a mirare
când ţi-am spus că nu mai e loc pentru patru ochi în viaţa ta.

ţine-mă strâns de mână
Pip,
am avut un vis tare ciudat...

ce băiat de treabă,
să ştii că m-a ascuns
acolo departe
în gândul lui
era tare
tare curat şi mirosea a mere coapte.

după ce mi s-a colorat obrazul
mi-am pipăit cu mâinile murdare
glezna şi am ştiut că nămolul pe care îl purtam
pe spate era tabloul uitat
prin care cei curioşi
priveau lumea de dincolo
există
sunt cei plecaţi încă rămaşi
fac semne şi se roagă să le udăm cărările
ca nopţile să li se odihnească pe braţele
osoase
şi soarele să-şi strângă razele pletoase
sub ochii încercănaţi ai umbrelor
pierdute

pe o lespede tocită se scria singură
legea lui Manu
ne îndemna să pustiim tărâm străin
să distrugem cu privirile de foc iarba proaspătă
crescută în piepturile bărbaților războinici.

homo homini lupus est,
îmi ziceai atunci mângâind lama strălucitoare a pumnalului
cu care străpungeai stânca și așteptam înfierbântați să curgă apă
apă rece cristalină
ca să ne spălăm cu ridurile adâncite săpate în crucifixele de ceară.

Don't Take Your Love Away

și Ares își apleca fruntea în tălpile noastre ascultându-ne drumul
cântat în elade, istorii somptuoase, legende îndrăznețe, chipuri de zei răvășiți
treziți din somul veșniciei, mituri neîncrezătoare.

și doar atunci îți apăream frumoasă ca o carte sacră deschisă
la pagina din care mai zboară fluturi,
dar îți pipăiai pumnalui
așteptându-mi zâmbetul fals ori poate cântul de sirenă trădătoare.

......................................................................................
m-ar fi putut ucide Hera dacă ploile nu mi-ar fi șters obrajii
și apa vie nu ne-ar fi îmbătat cu nuferi

......................................................................................
avant la lettre!pe-o lespede tocită scrie...

o mică, mică problemă de rezolvat:
rog să nu mi se mai șteargă postările. cineva a ștres poemul meu...,,între viață și moarte,,aș dori să nu se mai întâmple, chiar dacă vi se pare morbid .cu respect, dorina

mulţumesc mult! un gând bun şi ţie şi un weekend minunat! cât despre poemul tău, nu ştiu cine l-a şters... cu drag

Nu cred ca ti-a sters cineva poemul Dorina...dar am sa intreb....numai moderatorii au drepturi de stergere...poate nu l-ai postat pe acest site

nu vreau sa intram in contradictie.
a fost șters și dacă o să tac o să/mi fie șterse și altele.
chiar îmi cer scuze, Rodica, dar nu vreau sa se mai întâmple.
o zi frumoasă!cu respect si drag

păşim tăcuţi

îmbrăcaţi într-o şoaptă tainică
în care n-a mai intrat nimeni
templul

ne priveşte arogant
ne îndeamnă să ne încrustăm numele
în lespedea de piatră
şi chiar să ne lipim obrazul
ochiul meu sloboade lacrimi
ce ard fluturii pe aripi

tu nu-ncetezi cu acele
obositoare comparaţii

umărul tău e mereu mai sus
pletele mele ţi se-nfăşoară
în trup
ca iedera crispată
vrei să mă pierzi în ceasul amurgului

dar nu ai timp şi
pornim fastuos prin porţile
ce se deschid

iar templul se-mbracă în haine vii de sărbătoare
albul scânteiază
trâmbiţele răsună asurzitor

ceremonia poate începe
lipsesc doar mirii

dar nu ne pasă
muşcăm nesăţios din
carnea crudă a mărului interzis
şi trandafirii îşi deschid petalele albastre
instantaneu se face noapte

ascult cu urechea lipită de cer
valsul ploii
cântecul ei se sparge în mine
stropii îmi ard în palme
picătură cu picătură
ca o rouă cristalină culeasă de pe un obraz solitar
eu mă preling
în umbra pământului
amestecând gând în cuvânt inimă în şoaptă
sensuri noi cresc tot cresc în spatele meu
ca nişte bucăţi de aripi.

vântul parcă mi-ar fi prieten legendar
îmi mângâie trupul
în şuvoae răcoroase pletele mele se împletesc printre ramuri ucigând scâncete tardive
din gura dimineţii ies aburii de mai.

privesc prin ochiul şarpelui
abisul care se oglindeşte pe faţa lumii în firide adânci.
...........................................................................
cât să fi trecut
de când am uitat să mai respir?

"vântul parcă mi-ar fi prieten legendar (...)
cât să fi trecut
de când am uitat să mai respir?"

Sunt versuri deosebite...cu muzicalitate aparte.

multumesc de vizita, Raul...ne vedem de ziua Copilului.cu drag

locuia de ceva timp
în casa umbrelor,
era veșnic grea
și năștea în răstimpuri,
în pânza tabloului uitat,
copii cu nimb pe frunte.

încă le vorbea într-o limbă demult uitată,
pură, cu inflexiuni aproape umane,
în limba lui Adam,
cea rămasă ca un ecou puternic de odinioară.

în jur, aerul se îmbăta în arome de primăvară veșnică

adunând
de prin întunecate labirinturi
flautiști cu pelerine ciuruite,
tânguitori ca nopțile cernite.

dar vocea ei se reducea, spre dimineață,
la simple sunete lugubre, fără de timbru și ar fi vrut
să împrumute iar din limba lui Adam,
sau poate din textura pielii sale,

oase din coasta lui demiurgică.

asta voia atunci, când prin sângele amintirilor
se bălăcăreau imagini apocaliptice de îngeri fără capete,
cu ghearele înfipte în propriile piepturi dezvelite.

dar ea...
ce plămădea în pântec?
de ce se cuibărise acolo, îngenunchiată, eternitatea?

vibra în rădăcinile cuvintelor,
știa că după dânsa n-o să mai vină nimeni.
Adam era modern, vorbea femeilor rujate
despre uitata lui din altă lume, într-un tablou
din care mai răzbat miresme adormite
în fereastra sufletelor .

și se chircea cu o durere nemascată între copiii umbrelor
și flautiștii înfometați de sunete suave
fața ei se colora în verde
orbind-o strălucirea aceea reflectată
prin perdeaua liniștii mărețe.

copiii ei, rămași pe câmpul înnegrit, o vreme,
acum, își cârpeau singuri aripile și se hrăneau cu subteranele himere
vorbindu-și trist în limba lui Adam, cea de demult,
fără cuvinte,
doar colorând pe frunzele uscate...
metafore neîntrecut de albe.

din milă, Dumnezeu mai scobora din când în când,
câte un curcubeu,
(pentru născuții, din aceeași mama, în răstimpuri)

fără efort, îl transformau în cercuri,
și alergau desculți, învârtindu-l în mare grabă. ea locuia acolo...
în casă umbrelor străine,
veșnic gravidă,
ca o țigancă roditoare...

buzele mele de captivă
se topesc
la picioarele tale
ca o zăpadă tremurată
în care s-a stins
candela unei duminici.

pe obrazul meu,
buzele tale
se aprind
cu licăriri de stea
poţi să te apropii,
poţi să mă culegi,
pielea mea alunecă
picătură cu picătură
ca o ploaie înecată
în marea ce ne desparte.
mişc cerul cu un deget,
pironesc ochii în ochii nopţii...
...nu mă opri!
cioburile ploii îmi tot alunecă pe faţă:
-pic...pic...pic...
surâsul
îngheaţă
în fereastră.

risipit în insomnii
irisul își desface stins petalele
peste brațele de gheață
sărut veșnicia pe fiecare parte
îmi lipesc pielea înfierbântată
de malul tristeții
mă leg
ca de un catarg
las umerii să-mi deseneze o cruce
pe mătasea străvezie a cerului
traverseaz în fugă marea.

de departe văd cum îți curge sângele prin vene
ca un râu înspumegat
fruntea mea încearcă o fugă
respir
fac semne stelelor să se aprindă
în maxilarul tău crispat
pe când îți exersezi ultimul glonte
să vezi dacă mai sunt o țintă bună...

zeii ne strigă
nu
și adunăm în palme zăpada zorilor de zi.
șterg apăsat închipuirea
ce ne schița pe șevalet
uitarea...

pentru că mă iubeai

așa

putred

ca o tornadă anxioasă

am stins în tine sonata lumii

și mi-am încrustat pe buze

(cu pumnalul trupului întreg)

semnul morții,

apoi semnul vieții

și iar semnul...

...semnul
am început să mă vopsesc

până am devenit metresa cuvintelor

(perfectă)

și îți vorbeam despre manechinele uitate

în cimitirul crucilor vii,

prizoniere în vise întunecate.



,,-îngerii nu vorbesc în șoaptă, mi-ai surâs telpatic,,



și-am început să-mi cioplesc singură aripi din piatră

să-mi însemn pe frunte

poeme însângerate despre oamenii veseli

cu obrazul ascuns în ceară

și crucifixe atârnate în gură...



îți mai vorbeam despre timpul

când mă iubeai,

așa, putred,

cu fața întoarsă în cealaltă parte...

felicitari pt lansarea de carte a fiicei tale si pt grija cu care o cresti in spiritul literei si a iubirii de frumos!

îți mulțumesc, Liviu. Adelina aproape că s/a creat după bunul ei plac...Este o autodidactă, a învățat să citească și să scrie singură, încă de la 4 ani(cu asftel de copii eu aș rămâne șomeră, dar e bine să avem și asa ceva).cu mare drag

cerul s-a decolorat
la asfințit
i-a crescut o altă inimă
aud scâncetul ploii înfundat
în catifeaua veche albastră
din pieptul vânjos cad picături cu sunet metalic
pic și pic neîncetat descântec
se lasă marea necuprinsă peste cortina roșie
ca un trup însângerat
din care ai putea să muști cu sângele prelins
dar se înfing colții în țesta orașului de plumb
desenat
deasupra patului
trag cu coada ochiului
uite a mai căzut un dinte zornăind în burta femeii de argint
s-a mai desprins o geană de pe obrazul vântului turbat
culeg petale de trandafir nobil putrezit
și stau și număr
și număr și stau
dar nu mai trece nimeni
în insula himerelor îmi scald picioarele
în apa năclăită de sudoare
pot ghici
trâmbițez din glas de înger
zâmbesc lung și mut patrioților
le-mpart table de șah cu pioni nebuni regi și regine
mă las în mâna lor moale ca o plastilină remodelabilă
da chiar mă puteți muta
când obosesc zic pas
și am să stau o tură

dărâmată de timp
golită de ștergarul verde
prispa își îndoia genunchiul
să mă primească dincolo de hotare
glasuri de humă strigau
în culori de asfințit

(pereții mă zidesc în sepia
se conturează umbroase locuri
cu iarba veșnic tânără și moale)

și eu mă prelingeam
pe lângă degetele-mi deshumate
ca niște ramuri arse de răchită
de-a lungul liniei mărețe

Am stat si eu o tura....si am citit ultimele tale postari...imi plac

si pentru asta iti multumesc mult, Rodica...e bine ca sa ne mai oprim din mers, măcar pentru câteva clipe.cu drag

Bine realizat videoclipul. Imagini super si foarte potrivite cu versurile.

.GÂNDURI-dialog poetic(GD Toma&Dorina Neculce)




...vine, mereu, o vreme - vremea de a vrea să fii singur,
tu şi asaltul gândurilor tale.
Ca un melc în propria-i cochilie,
te îngropi în durerea din tine:
este cotlonul singur şi ultimul, ce-ţi rămâne doar ţie,
neatins de nimeni.

Zvărcolire mută – poticniri, înălţări,
cum în mersul prin râul ce curge sălbatic
şi-ţi loveşte genunchii, tu te clatini, păşeşti,
cu ochii deja pe celălalt mal... (GD Toma)

.........................................................................

Resemnările, toate, se fac ghem:
fir de păianjen descântat;
de strigi, vocea ţi se pierde în hău fără margini...
Îţi mai rămâne sărutul uitat pe frunze de arţar.

Priveşti şi taci,
pleoapa se zbate în oglindă.
În râul spumegat de nuferi,
eternul sugrumă, cu fir de mătase.

Pe lângă trup, se şterge un gând de înserare
şi mă aprind, clepsidră,
să dorm..., să număr..., să tac...

Tu treci.
Tu treci şi strângi àripa în pumnul îngheţat –
trofeu albastru fără mal... (Dorina Neculce)

......................................................................


Da, gândul..., gândurile invizibile braţe,
se-ntind nemilos către tine:
implacabilă ghilotină.

Lupta e viaţă, din zori, spre amurg
şi umbrit de ziduri se comprimă tăcerea în aur.
Explozia ce va veni, un alt Univers îşi măsoară
Spaţiul şi Timpul, şi Vrerea..., Durerea! ( GD Toma)
......................................................................................

şi eu mă țin lipită de buza cerului,
ca un timbru imaginat
pe fața timpului
îndemn inima
la pas.

mă pierd printre ruine,
las loc fluturelui împietrit
să mă locuiască și să îmi hrănească zorii
cu fărâme purpurii
să îmi stingă umbra,

în ceasul cu limba otrăvită
moare secunda
și venele ni se deschid în
corul pruncilor de curcubeu
ne îmbată vrerea arsă în strălucirea zilei
orbului nemiruit pe spate

cu pulberea de gânduri…(Dorina Neculce)

Raul, multumim mult.cu mare drag

Dialog și înger- Dorina Neculce & Ramiel

Aripă ruptă
Starea I
în labirintul acela întunecat
se ascundea până târziu copilul cu aripa ruptă
îşi masca durerea apăsându-şi degetul pe buze
nimeni nu ar putea iubi aşa
gândeam
şi din ochii LUI CURGEA SMIRNĂ
făcându-mă să-mi amintesc
(măcar pentru o secundă)
că am uitat lutul proaspăt
la capătul crucii ruginite
îngerul îngenunchea
risipind grămezi uriaşe de linişte albastră
apoi îmi plângea o lacrimă vie pe obraz
din structura ei ieşeau aripi adevărate
ce înotau prăvălite
în apa tabloului medieval
eu stau cu sulfetul în palmele nopţii
lăsându-mi întunericul să se adape din răcoarea ielelor adormite
cu zâmbetul de bronz conturat pe obrajii obosiţi
(Dorina Neculce)

În simfonii celeste
Noaptea-i mângâia plânsul
Atât de amar şi adânc
Încă nu afla odihna
Înainte de-a pleca acolo
De unde şi-a luat chipul
Purta în piept răşina topită
Din smirna miilor de lacrimi
Ce n-au mai ajuns în cădelniţa
De la picioarele Crucii
(Ramiel)

Starea a II-

florile au gânduri de fluturi
ţi-am zis
pe când tu te răsuceai uşor
doar cât să îţi smulg ghimpele trandafirului
din umărul care îţi întuneca timpul
am ştiut încă de atunci
că El nu îşi mai poate purta
aripile şi merge pentru noi în pas de melc
peste grădinile paradisului
când globul de cristal s-a spart
am putut cuprinde în căuşul palmelor
universul
şi iedera ni se căţăra pe trupuri ca o taină
masa tăcerii ne aştepta să ne aşezăm genunchii
alăturea de piatră
maestrul cobora treptele pe o geană aprinsă
şi ne scuplta nuferi adânci în obrajii împietriţi
ca omenii să ne recunoască
se-ndpărta şi îşi zâmbea enigmatic

..........................................................
dar taci

aud paşi
cred că se întorc prelaţii de la
cina cea de taină
şi lumânările se aprindeau şi se stingeau
cât ne erau de clade sufletele
(Dorina Neculce)

Bătăile de aripi rupte
Corale reci de fier
Fără nădejdi au încetat
În procesiuni solemne
Sărutând dulcele vis din Etern
La care sacerdoţii
Cu prisma lor spre Arhitectul
Îngână-n lamentaţii
Imnul Învierii
Tu ţine-mă de mână strâns
Şi cântă-mi numele de taină
Din umbrele dârei de timp
Spre „nu este”
(Ramiel)


Starea a III-a

dar iată umbra se prefăcea în timp
şi timpul se făcea lumină
am stat o vreme
aplecată peste malul întunecării am crescut
şi-am sfărâmat zidul ce se înălţa
la poatra cetăţii pustiite
făcând semne străjerilor
să răsune iar cornul
să curgă mierea din tulpinile copacilor
ba chiar să crească răşină caldă şi înmiresmată
pe obrazul celor aleşi
a fost scrisă istoria
şi dacă adevărul stă în urmele străvechi
e pentru îngerul ce
s-a ridicat prea sus
ca un icar purtat hoinar
pe-o aripă de gânduri
mi-ai spus atunci că oamenii
ne pot zâmbi
doar dăcă stăm
cât mai departe
(Dorina Neculce)


Răgetul Vidrei
Supliciile morţii
Abur plăpând
Se risipeşte


Da-se-vor dărâmăturilor
Măreţia vechilor temple
Cel rănit se va ridica din nou
Înălţându-ne împreună
În cunoaşterea deplină
Cu priveliştile noilor aştri
La restaurarea finală
Şi absolută.

(Ramiel)