Lansare de carte-Emil Iordache, 16 dec 2012

Muzeul Literaturii Române Iaşi, Societatea Culturală „Junimea’90” şi Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Iaşi organizează duminică, 16 decembrie 2012, ora 11.30, în Galeriile „Pod - Pogor”, lansarea volumului „Emil Iordache, un univers de personaje”, volum monografic, Editura Vasiliana’98, Iaşi.

EMIL IORDACHE – POEME FĂRĂ MASCĂ
Gellu DORIAN

Dacă nu s-ar fi grăbit să plece dintre noi acum trei ani si ceva, Emil Iordache ar fi împlinit pe 16 decembrie cincizeci si patru de ani. N-a fost să fie, asa cum n-a fost să fie să debuteze ca poet în timpul vietii, ci post-mortem. Emil Iordache a scris poezie de timpuriu, cred că de prin liceu. Numele lui l-am întîlnit la posta redactiei în multe reviste. A reusit să publice mult mai tîrziu, în SLAST, după ce Alex. Stefănescu i-a răspuns de cîteva ori în stilu-i caracteristic, văzînd, totusi, în Emil Iordache un posibil viitor poet. Eu l-am cunoscut abia în 1984, cînd a venit la Botosani de la Săveni, unde locuia, predînd limba rusă în satul Sîrbi sau Podriga, nu mai stiu exact, pierzînd mult timp cu colegii, profesori de provincie, în „saloanele” săvinene, unde votca îi dădea posibilitatea să-si arate pofta de viată si, mai ales, cunostintele de literatură rusă, din care tradusese deja autori importanti, pe care-i păstra în caiete dictando, fără săpublice ceva. Tradusese din Esenin, din Blok, din Rasul Gamzatov, din Evtusenko, din Puskin, din Gogol, din Voznesenski… Si asa, la un control al Inspectoratului Scolar Judetean Botosani, un alt viitor mare traducător, dar de datat aceasta din franceză, Emanoil Marcu, l-a descoperit într-o sală de clasă a Scolii generale din Sîrbi, comuna natală a proletcultistului scriitor Dumitru Corbea, predînd într-un stil total libertin limba rusă unui mănunchi de elevi. Si asa a fost propus să vină la Botosani, la Centrul Creatiei Populare, să preia secretariatul revistei „Caiete botosănene”, revistă care apărea mascat din 1983 în corpul revistei „Ateneu” din Bacău. Tîrziu si-a arătat poeziile. Nu a citit în cenaclul de la Botosani, condus de Lucian Valea. A publicat, în schimb, grupaje de poezii în revista „Caiete botosănene”. Nu a făcut din asta o evidentă a preocupărilor sale, ci dimpotrivă, lăsa a se întelege că sînt doar exercitii pasagere, fără durată, fără o tintă de dezvoltare a unei astfel de vocatii, pentru care părea a avea suficient talent si mai ales pricepere. Scria si proză. Cîteva povestiri au apărut în revista pe care o coordona.
Întîlnirea lui Emil Iordache, la una din întîlnirile „Scriitori pe meleaguri natale”, organizate la Botosani cu scriitorii originari din judetul Botosani, cu Mircea Aurel Buiciuc, un alt mare traducător din limbile slave, redactor la Editura Univers, a însemnat si deschiderea unui drum sigur spre profesia de traducător, pentru care avea certe calităti, ba chiar talent de neegalat, asa cum s-a dovedit mai tîrziu. Publicarea romanului Casa de Fedor Abramov la Editura Univers a însemnat si obtinerea certificatului de traducător si confirmarea unui mare talent, dovedit si prin Poemele peregrinării ale lui Timur Zulfikarov, o carte extrem de dificilă si amînată un timp de cenzură, apărută abia în 1990, tot la Univers. De atunci, pînă la disparitia lui timpurie, în 11 octombrie 2005, a mai tradus si publicat încă douăzeci si opt de titluri din literatura rusă, de la Dostoievski si Gogol, la Sestov si Pasternak, Iosif Brodski, Dmitri Merejkovski, Vladimir Nabokov, Andrei Platonov, Puskin, Pavel Florenski, Viktor Vostokov, N. Nazarbaev, Anatoli Marienkof, Daniil Harms, Lev Tolstoi, Venedikt Erofeev, Vladimir Makanin, Alexandr Blok. O listă, după cum se vede, impresionantă, la care se adaugă o alta de sapte editii îngrijite si zece titluri de cărti originale, de eseuri, în mod special.
La o astfel de activitate scriitoricească, îti pui întrebarea dacă se mai poate scrie despre Emil Iordache ca despre un debutant, aici, la această rubrică. Însă cum sotia sa, Olga Iordache, a tinut, la trei ani de la disparitia lui Emil, să publice un număr de patruzeci si două de poezii inedite, poezii care nu au mai apărut în reviste sau alte publicatii la care Emil Iordache a colaborat cît a trăit, adunate într-o carte cu titlul Poeme fără mască, apărută la Editura Axa din Botosani, în 2008, nu putem decît să ne conformăm si să scriem despre debutantul Emil Iordache, debutant editorial în poezie, cum credem că, dacă ar fi trăit, nu ar fi fost vorba, decît mult mai tîrziu. Talentul lui l-ar fi îndreptătit să o facă mult mai devreme, în timpul vietii, însă, asa cum se întîmplă si în cazul lui, unii scriitori continuă să publice si după moarte, să fie la fel de vii si surprinzători.
Pentru multi, surprinzătoare va fi această carte de poeme semnate de Emil Iordache. Surprinzătoare în sensul că, stiindu-l extrem de exigent cu poetii din jurul lui, totusi, în taină, în singurătate, Emil Iordache exersa un talent pe care-l tinea ascuns. Maniera adoptată, stilul, tematicele, limbajul poetic nu-l pot impresiona prea mult pe cititorul exersat de poezie, dar nici nu-l pot lăsa indiferent. Emil Iordache, cunoscînd poezia multor literaturi ale lumii, fiind la curent cu ultimele mode în domeniu, ar fi putut adopta cele mai noi stiluri, cele mai noi maniere. Însă el detesta mimetismul, epigonismul, lipsa de personalitate, de autenticitate. Aprecia originalitatea chiar si în cele mai modeste texte realizate din punct de vedere estetic, fată de furtisaguri si alinieri la modele recente, la ravagiile postmodernismului care a dat năvală în harurile unor poeti neconsolidati si scăpati pe drumuri gresite. Si, în astfel de conditii, si-a scris cele cîteva zeci de poezii, fără să se impună sau să-si impună postura de poet. În felul lui, Emil Iordache era o vedetă, se impunea rapid, dar pe meritele obtinute în urma unor munci sustinute si eforturi pe care altii nu au fost capabili să le facă. Dar nici atunci nu făcea prea mare tapaj, preferînd retragerea si consolidarea pozitiilor obtinute prin aceleasi eforturi sustinute.
Poeziile din această carte, pe care sînt obligat să o trec la debuturi, unul postmortem, cum rar se întîmplă, scot la iveală, totusi, un alt fel de Emil Iordache, unul liric, sensibil, afectuos, atent la sentimentele pure, fără a fi desuet, de un modernism calculat, calm, de stil solitar, fără angoase sau lamentări, asa cum se mai întîlneste pe la alte case poeticesti. Poezia lui dezvăluie un teluric ce părea uitat, abandonat:
„Fîsîitul picioarelor desculte prin rouă,
geamătul oaselor tatei
după împrăstierea de-o viată cu plugul,
tipătul bobului de grîu
izvorînd dintr-o pîine fierbinte,
scîrtîitul cumpenei
într-un sat de cenusă
si un amurg sîngeriu
coborînd pe o limbă de clopot –
toate aceste întîrziate ecouri, iubito,
îmi amintesc de ciudata întîmplare
că cineva a mînjit
universul cu sunete,
înainte ca eu
să-ti fi putut traduce
poemul originii mele ilustre,
că trecutul meu pîn’ la tine
e un cîntec alb ferecat, într-o limbă pe care n-o stii,
într-o limbă fără gramatici,
cu lexicoanele aliniate sub cruci,
pe un deal
din blînda si maiestoasa Moldovă.”
(Poem despre origine)
Dacă în astfel de poeme, de destăinuire a unei origini rurale, în alte poeme, citadinismul îl impresionează pe poet, care scrie:
„Dimineata,
ca un vînător cu pusca la ochi,
orasul stă la pîndă…
Cînd si cînd slobozeste
cîte-o rafală de-autobuze
sau de taxiuri (alice de lux)
pustiind străzile”.
(Citadină, I)
Alteori lectia de poezie pare a se isca din chiar discursul pus în gura unui profesor, impresionat de năvala tropilor care, în fond, fac frumoasă o poezie:
„Ah, spuse profesorul,
priviti ce epitet iradiază
din concretul acesta abstractizant,
priviti ce comparatie superbă
îngrădeste
ziua si noaptea
si cîmpul alburind de troiene.
Dacă am căuta,
am găsi si alte elemente de recuzită:
simboluri, metafore, alegorii
si tot ce se cade,
dar mai bine închideti cărtile
si deschideti fereastra,
nu care cumva să ucidem poemul”.
(Lectie de poezie)
Parcă intuitiv, Emil Iordache si-a ales luna octombrie ca lună de evadare din această lume, scriind cu ani înainte o poezie cu titlul Octombrie:
„Timpanul toamnei
ruginind în oglinda copacilor –
Îmbrătisarea noastră tîrzie –
floare de gheată
pe cristalul acestui amurg”.
Un crepuscul venit mult prea devreme, lăsînd deschisă, totusi, o cale a surprizelor plăcute pe care Emil Iordache ni le mai poate face, chiar si de dincolo, atîta timp cît aici au mai rămas oameni care îl iubesc.
Unele poezii sînt datate, de prin 1981, la Săveni, de prin 1983 si ultima din 1991, unde se anunta schimbarea registrului, abordînd un altfel de limbaj, enuntînd un altfel de discurs. Alte texte fac parte din cicluri anuntate si neterminate, altele sînt dedicate. Toate la un loc, sub titlul Poeme fără mască, ne arată un Emil Iordache deschis la orice formulă de dialog, de comunicare, chiar si acum cînd tăcerea l-a cuprins fără margini, acoperindu-i chipul cu o mască pe care nu i-o mai putem da jos. Un debut postum care, cu celelalte poeme publicate prin periodice si poate si alte inedite, ar putea consolida imaginea poetului adevărat Emil Iordache.